Cum a fost salvată Europa datorită rezistenței rusești și aroganței unui dictator. Măcelul care a marcat generații întregi

Rezistența rusească și mândria patologică a lui Hitler au decis soarta celui de-al Doilea Război Mondial și în cele din urmă au salvat Europa. Acest episod decisiv al celui mai devastator conflict din istorie s-a petrecut la Stalingrad, un loc al măcelului și al dezumanizării. 

Soldații sovietici în bătălia de la Stalingrad FOTO wikipedia

În anul 1939, după numai două decenii de pace, în Europa izbucnea cel mai devastator război cunoscut în istoria omenirii. Germania Nazistă profitând de atitudinea delăsătoare a Marilor Puteri care îl subestimaseră pe Hitler, considerându-l un personaj mai degrabă exotic și alienat decât o amenințare reală, a declanșat un război de cucerire așa cum lumea nu mai văzuse până atunci. S-a repezit asupra Poloniei și nu s-a mai oprit până la Atlantic. Bazându-se pe o armată atent construită, bine antrenată, bine echipată și cu tehnologii militare de ultimă generație pentru acea perioadă, Hitler a făcut ce-a vrut, dând impresia unui tăvălug de neoprit. A inițiat celebrul Blietzkrieg (n.r. războiul fulger) care a prins nepregătit întregul continent. Parțial mânați de ideologie, parțial de amfetamine, soldații germani și diviziile de motorizate păreau neobosite. Armata germană a invadat și a cucerit rând pe rând, Polonia, Cehoslovacia, Olanda, Belgia, Danemarca și Norvegia.

Austria a fost pur și simplu alipită iar Ungaria, Italia, Spania și România deveniseră vasale ale Germaniei Naziste. Cu Marea Britanie răvășită de război și devastată de atacurile aeriene germane, dar și cu o Americă cantonată în politici izolaționiste, Hitler era stăpânul Europei. Părea că nimeni nu poate să-i mai stea în cale.

„La începutul anului 1942, Hitler era sigur pe poziția sa de cel mai mare cuceritor al Europei de la Napoleon încoace. Cu un imperiu care se întindea de la Pirinei până la granița de est a Poloniei (și o Spanie docilă la vest), o Marea Britanie abătută, dar sfidătoare, încă în recuperare după Dunkerque, și o America condamnată la izolare, nimeni nu l-a amenințat”, precizează Robert M Kaplan în „Stalingrad: The Hinge of History—How Hitler’s hubris led to the defeat of the Sixth Army”.

Cu toate acestea mândria fără margini a lui Hitler, credința în invincibilitatea sa și a armatei germane l-a făcut să-și piardă total rațiunea, spun specialiștii. În acel moment a luat hotărârea care avea pe de o parte să pecetluiască sfârșitul Germaniei Naziste, iar de cealată, involuntar, să salveze Europa de război, opresiune și extremism. Pe scurt, Hitler a decis invadarea Rusiei, aruncându-și armata într-un teritoriu uriaș, total nepregătită pentru ceea ce urma. Practic, acolo, pe malurile Volgăi, la Stalingrad, una dintre cele mai sângeroase bătălii ale istoriei, s-a decis soarta celui de-al Doilea Război Mondial.

Atunci când Hitler și-a dorit totul 

Povestea acestei bătălii, devenită inspirație pentru literatură, cinematografie și muzică, a început odată cu decizia lui Hitler a de invada URSS. A fost efectiv o hotărâre absolut neinspirată, născută dintr-un ego exacerbat al dictatorului nazist. Hitler dorea totul. Încă nu atinsese  obiectivele pe care și le propusese încă din 1924 în „Mein Kampf”, adică distrugerea Rusiei bolșevice pentru a oferi acel „spațiu vital” poporului german. Având poziția asigurată, nu a putut rezista tentației de a invada URSS. Conștient de riscurile unui război pe două fronturi, el credea că Marea Britanie nu va avea altă opțiune decât să se predea odată ce Uniunea Sovietică va fi eliminată.

În plus, aplaudacii lui Hitler nu au făcut nimic pentru a-i deschide ochii și a-i arăta riscurile. Puținii generali germani care i-au adus aminte de ceea ce pățise Napoleon în Rusia, în 1812, au fost îndepărtați. De cealaltă parte a baricadei, dictatorul Uniunii Sovietice, Stalin, mânat de paranoia și o încredere exacerbată în propria inteligență și propriile instincte a refuzat să creadă până în ultima clipă că Hitler va ataca URSS.  

„Suspicios până la punctul de a deliria, a ignorat dovezile și s-a bazat doar pe intuiția sa. Convins că Hitler nu va îndrăzni să invadeze Rusia timp de câțiva ani, a crezut că îi cunoaște mintea adversarului său și a depus eforturi extreme pentru a evita să-l provoace”, adăuga Robert M Kaplan în aceeași lucrare.

În aceste condiții, Stalin nu a făcut niciun efort pentru a se pregăti militar pentru o invazie. Numai că pe 22 iunie 1941, Stalin s-a trezit cu nemții la granițe. „Operațiunea Barbarossa”, de cucerire a URSS a fost lansată pe 22 iunie 1941. Cea mai mare armată din istorie, peste 3,3 milioane de soldați germani plus o jumătate de milion de forțe aliate au luat cu asalt o graniță sovietică care se întindea pe 1400 de kilometri.

Nemții dispuneau de peste 3000 de tancuri, peste 2000 de avioane și alte câteva mii de motorizate și piese de artilerie. 

Rușii au fost luați prin surprindere și efectiv decimați. Şocul a fost uriaş pentru Armata Roşie, o forţă impresionantă, dar dezorganizată şi net inferioară ca echipament şi pregătire celei germane. Au urmat încercuiri după încercuiri şi un adevărat măcel. Până în luna octombrie a anului 1941, armata germană se afla în apropiere de Moscova. Pe câmpurile de luptă rămăseseră peste 4 milioane de sovietici. Hitler era aproape de victoria finală asupra URSS.

A declanşat imediat Operaţiunea Thyphoon. Adică cucerirea capitalei URSS. Moscova nu era doar centrul puterii dictatoriale a lui Stalin dar era şi o zonă vitală din punct de vedere economic plus un important nod feroviar şi rutier. Conform planurilor lui Hitler şi a generalilor săi, cucerirea Moscovei trebuia să fie la fel de rapidă, cu diviziile de panzere care ar fi încercuit adversarul în timp ce trupele pedestre ar fi trebuit să „cureţe” oraşul şi să anihileze orice formă de rezistenţă. „Trebuie doar să dai cu piciorul în ușă și întreaga structură putredă se va prăbuși”, spunea Hitler. 

Rusia salvată de iarnă și de iluziile lui Hitler

Moscova era apărată de un milion de soldaţi sovietici cantonaţi în şanţuri săpate de femei şi copii. La rândul lor, nemții aruncaseră o armată de peste 2 milioane de oameni asupra Moscovei plus tancuri şi avioane.

Stalin își revenise însă din șocul inițial și a decretat mobilizarea poporului pentru apărarea „Patriei Mamă”. Rezistența până la ultimul om a fost sloganul lui Stalin. Și așa au făcut soldații Armatei Roșii din Moscova. Au reușit să-i blocheze pe nemți suficient timp cât iarna să poată salva Rusia. 

Până în octombrie nemţii şi aliaţii lor deja pierduseră un sfert din forţe. Panzerele la rândul lor au fost efectiv distruse de drumurile proaste şi înfundate ale URSS. Aceleaşi drumuri au prăpădit mai bine de 40% dintre motorizatele germane. Singurele căi ferate rămase erau incompatibile cu trenurile germane. Encartamentul rusesc era mai lat iar calea ferată trebuia refăcută.

S-a ales praful de războiul fulger, iar Hitler începea să aibă o probleme serioase. Rapid s-a instalat o ploaie rece şi chiciura a început să cadă încă de la începutul lui octombrie transformând Rusia într-o uriaşă mlaştină.

Era infama rasputitsă, un nămol cleios care a pus capăt vitezei de mişcare germane. Vehiculele se adânceau în nămol, la fel şi tancurile. Soldaţii abia mergeau şi îşi pierdea bocancii în cleiul mâlos. Trupele germane avansau foarte greu. În plus, iarna a venit năpraznic, prinzându-i total nepregătiți pe soldații germani. Nu aveau echipamente de iarnă pentru că Hitler era convins că până la venirea iernii, Rusia va fi cucerită. Tancurile nu mai porneau, avioanele la fel. Chiar și așa, armata germană avansa vertiginos către Moscova. 

Generalul Jukov, cel care comanda apărarea Moscovei a adus trupe siberiene și cazaci. Iarna făcea prăpăd în rând trupelor și mașinăriilor de război germane. În schimb, siberienii și cazacii erau în elementul lor. Erau trupe de elită care știau să se miște rapid, nevăzuți și să lovească cu multă putere și cruzime. Când a simțit că nemții sunt vlăguiți de „generalul Iarnă” a aruncat cazacii în luptă. A urmat un adevărat măcel. Siberienii și cazacii au reușit să arunce în dezordine armata germană din fața Moscovei și să o împingă înapoi câteva sute de kilometri. Trupele germane și-au revenit în cele din urmă și au recupeat o parte a pozițiilor anterioare, dar răul era deja făcut pentru nemți. Bltizkreg-ul a fost oprit iar mitul invincibilității germane spulberat.

Planurile nebunești ale lui Hitler și supușenia criminală a unui general

Hitler elaborase un plan secundar. Se numea „Fall Blau” și presupunea un atac în sud, către câmpurile petroliere din Caucaz. Fără petrol, rușii nu ar fi putut continua războiul, teoretiza acesta. În plus, dacă punea mâna pe rezervele caucaziene, armata germană ar fi fost de neoprit. Hitler visa că după ce-i bate pe ruși sau îi alungă către centrul Asiei, să continue spre Persia și, în cele din urmă, să se unească cu Rommel în Egipt, strangulând astfel controlul britanic asupra Mediteranei. Așa că în aprilie 1942, Hitler a dat ordin pentru constituirea unei forțe de asalt, vizând Stalingradul, un oraș de pe malurile Volgăi. Era deosebit de important pentru Hitler și din punct de vedere ideologic: purta numele inamicului său.

Cucerind Stalingradul ar fi fost ca și cum l-ar fi doborât personal pe Stalin. Armata care urma să asalteze Stalingradul era formată din 330.000 de soldați elită, constituind Armata a 6-a . La comandă la numit pe favoritul său, generalul Friedrich Paulus. Acesta era un ofițer de stat major excepțional, dar avea o mică problemă: nu condusese niciodată o armată pe câmpul de luptă. Totodată era genul de general supus care nu ieșea din cuvântul lui Hitler. Iar armata a 6-a avea să plătească scump pentru această trăsătură de caracter.

Inițial campania Caucazului a fost de mare succes pentru nemți. Părea că armata germană își revenise după șocul din fața Moscovei și că totuși victoria era posibilă. În lunile iulie și august, germanii au capturat 625.000 de prizonieri sovietici și au distrus 7.000 de tancuri, 6.000 de piese de artilerie și 400 de avioane. Pe 9 iulie, Hitler, din nou prea încrezător și ignorând preocupările legate de protejarea flancurilor sale estice, a separat Armata a 6-a,  de Armata a 4-a Panzer, trimițând-o pe aceasta din urmă către câmpurile petroliere din Caucaz, Maikop, Grozny și Baku. Paulus urma să se îndrepte spre est pentru a cuceri Stalingradul, ceea ce ar fi tăiat ruta vitală de aprovizionare a Volgăi. Dacă Hitler nu ar fi divizat forțele în acest mod, Stalingradul ar fi fost luat. 

Măcelul de pe malurile Volgăi. „Niciun pas înapoi”

Pe 28 iulie, în timp ce soldații sovietic se retrăgeau bătuți rău de trupele germane, către Stalingrad, Stalin a emis Ordinul 227, care prevedea clar: „Niciun pas înapoi! Fiecare poziție, fiecare metru de teritoriu sovietic trebuia apărat cu încăpățânare, până la ultima picătură de sânge. Trebuie să ne agățăm de fiecare centimetru de pământ sovietic și să-l apărăm până la sfârșit!”.

De asemenea, el a refuzat evacuarea civililor din oraș, afirmând că armata va lupta mai intens știind că îi apără pe locuitorii orașului. „Cu aceste cuvinte, Stalin se angajase pe sine, Armata Roșie și pe ruși în general într-una dintre cele mai teribile bătălii din istoria războiului”, preciza John Erickson.

Și așa a fost. Aviația germană a fost trimisă să bombardeze orașul. O decizie extrem de proastă. Orașul a fost efectiv transformat într-o mare de ruine. Sute de mii de sovietici, civili și militari au murit în urma acestor bombardamente ucigașe. Dar transformarea orașului în ruină i-a costat teribil pe nemți. Armata germană era antrenată pentru război mobil rapid în teritoriu deschis, cu tancuri, atacuri aeriene și de artilerie.

Războiul urban pozițional era o cu totul altă mâncare de pește pentru care nu aveau nicio pregătire. Penetrarea coloanelor de tancuri era ineficientă din cauza dărâmăturilor, iar tancurile care reușeau să ajungă de unele singure printre dărâmături erau atrase în curse, pe străzi lăturalnice, unde soldații sovietici le puteau distruge cu ATR-uri (puști PTRS-4 și PTRD-41) sau chiar cu cocktailuri Molotov aruncate sub șine. Rușii erau extraordinari în luptele urbane, în special folosind camuflajul și atacurile surpriză, inclusiv în toiul nopții. De asemenea, au transformat Stalingradul într-o zonă a morții controlată de lunetiști. Demoralizați, fără suficiente resurse, drenați de acest război de uzură, nemții au reușit în cele din urmă să cucerească 90% din oraș. A fost o luptă traumatizantă, dusă din casă în casă. Se luptau și mureau oameni pentru o pivniță, pentru un acoperiș, pentru un șir de dărâmături. Rușii mai rămăseseră doar cu o fâșie din oraș, pe malul Volgăi.

Capcana morții 

În disperare de cauză, rușii l-au aruncat în luptă pe generalul Vasili Ciuikov. „Determinat, priceput și nemilos, intolerant față de orice slăbiciune sau lașitate, era hotărât să împiedice cucerirea orașului. Soldat al soldaților, Ciuikov nu a rămas în liniile din spate, ci și-a menținut baza aproape de zona de luptă, fiind constant în pericol și nevoit să se miște. El a insistat ca trupele să se poziționeze întotdeauna cât mai aproape de liniile germane, împiedicând astfel Luftwaffe să mitralieze de teama de a-și lovi propriile trupe.  În plus, acest lucru i-ar obliga pe germani să lupte după legea rusească a războiului: corp la corp”, preciza Kaplan.

Cu un rezervor incredibil de resursă umană, Uniunea Sovietică a lansat atac după atac pentru recucerirea Stalingradului. Măcelul continua zi și noapte. Ceea ce nemții reușeau să stăpânească ziua era recucerit noaptea de ruși. Soldații germani erau la capătul răbdărilor: hărțuiți în permanență de lunetiști, de trupe care atacau rapid și letal, înfometați și distruși de iarna cruntă care se instalase. 

Soldații ruși au descoperit că cea mai bună armă pentru lupta corp la corp era o lopată ascuțită pentru săpat tranșee și au folosit-o cu efecte mortale. Totodată mitraliera PPSh-41, o armă aparent proastă, a devenit în luptele de stradă de la Stalingrad o unealtă extrem de eficientă pentru a aduce moartea. Era ieftină, ușor de produs și de utilizat. „Strada nu se mai măsoară în metri, ci în cadavre… Stalingradul nu mai este un oraș. Ziua este un nor enorm de fum arzător, orbitor; este un vast cuptor aprins de reflexia flăcărilor. Și când vine noaptea, una dintre acele nopți arzătoare și sângeroase, câinii se aruncă în Volga și înoată disperați pentru a ajunge pe celălalt mal. Nopțile din Stalingrad sunt o teroare pentru ei. Animalele fug de acest iad; cele mai dure pietre nu-l pot suporta mult timp; doar oamenii rezistă”, scria locotenentul german Weiner din Divizia 24 Panzer.

În timp ce nemții erau blocați la Stalingrad, Stalin a avut timp să pregătească o armată formidabilă. Trupe mult mai bine echipate, mult mai bine instruite, odihnite și hrănite. În plus, fabricile de armament din Est au produs un număr uriaș de tancuri și avioane. În special temutele tancuri T 34, ieftine, eficiente și ușor de reparat. Stalin a declanșat operațiunea Uranus, practic încercuind forțele germane în Stalingrad. Nemții era ca într-o „căldare”, o capcană a morții din care nu mai puteau ieși, hărțuiți și atacați din două părți. Hitler a dat ordin să fie aprovizionați cu ajutorul avioanelor. Era însă nevoie de sute de tone de echipament și mâncare.

Au ajuns cel mult 10 tone de-a lungul lunilor de asediu. Înfometați, dărâmați moral și psihic, soldații germani își așteptau moartea. Hitler i-a cerut lui Von Paulus să nu se predea, să moară la datorie. În cele din urmă, însă, la capătul răbdărilor, Von Paulus a încălcat pentru prima dată ordinul lui Hitler. Când forțele înfometate și înghețate s-au predat, rușii au luat 91.000 de prizonieri. Von Paulus nu a fost recunoscut ca ofițer de trupele rusești. Era doar o fantomă.

„Pe 2 februarie 1943, un mareșal german slab, cu stomacul încordat de dizenterie și fața desfigurată de un tic, s-a predat forțelor rusești de la Stalingrad. Adus la cartierul generalului Șumilov, răpitorii săi l-au crezut un impostor și i-au cerut dovezi ale gradului său. Cu această notă s-a încheiat cea mai teribilă bătălie din istorie, punctul de cotitură al celui de-al Doilea Război Mondial și al istoriei”, se arată în „Stalingrad: The Hinge of History—How Hitler’s hubris led to the defeat of the Sixth Army”.

Era cea mai mare înfrângere din istoria militară germană. A urmat bătălia de la Kursk, pierdută de nemți. Iar rușii nu s-au mai oprit până la Berlin.