Cum a ajuns Ștefan cel Mare spaima Valahiei. Moldovenii și muntenii s-au bătut pe viață și pe moarte, uneori cot la cot cu turcii

Deși vorbeau aceeași limbă, aveau religie, dar și obiceiuri asemănătoare, moldovenii și muntenii s-au războit teribil în Evul Mediu. Abia în secolul al XIX-lea, conștiința națională a reușit să pacifice cele două țări românești.

În bătălia de la Vaslui, muntenii au luptat de partea turcilor FOTO tablou de Valentin Tănase

Aparent, Moldova și Țara Românească au fost două principate surori și prietene de-a lungul existenței lor. Această idee a fost indusă și chiar propagată oficial în timpul naționalismului din perioada comunistă.

În realitate, Moldova și Țara Românească au fost două principate rivale, care de-a lungul evului mediu s-au războit cumplit. Deși locuitorii celor două state vorbeau aceeași limbă, aveau obiceiuri asemănătoare dar și aceeași religie, Moldova și Valahia avea interese diferite și făceau parte din sisteme de alianțe diferite, de multe ori antagonice.

De altfel, în Evul Mediu, nu exista conștiință națională, iar locuitorii celor două Principate erau în primul rând munteni și moldoveni, și mai apoi rumâni, cum își spuneau în epocă. Lucrurile s-au schimbat în secolul al XIX-lea, odată cu răspândirea ideii de națiune și de interes național în defavoarea celui local sau regional. 

Moldova și Valahia, două principate românești rivale

Principatele române extracarpatice s-au format în secolul al XIV lea. Mentalitatea moldovenilor și valahilor era specific medievală, întâlnită oriunde în Europa. Adică interesele regionale erau mai importante decât cele etnice. Moldova și Valahia au fost în mare parte în tabere diferite. S-au format în condiții diferite și au făcut parte din sisteme de alianțe diferite.

De exemplu, Valahia se afla în sfera de influență a Regatului Ungariei, la început. După aceea bine controlată de otomani. Logic, de altfel, ungurii și turcii erau vecinii muntenilor. De cealaltă parte, Moldova s-a întemeiat după o rebeliune a unui vasal maramureșean a regelui Ungariei.

Moldovenii și ungurii au fost mult timp pe picior de război, iar Moldova a fost recunoscută de coroana maghiară abia după bătălia de la Baia din secolul al XV-lea, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare.

Moldovenii, pentru a contrabalansa pretențiilor ungurilor, au preferat alianța cu Polonia. În plus, cetățile de la gurile Dunării au fost mereu un măr al discordiei între cele două Principate. Tocmai de aceea, de multe ori pentru principii moldoveni sau valahi, voievodatul vecin era trecut pe lista inamicilor.

Când au ajuns vasali ai turcilor, atât moldovenii dar mai ales muntenii au însoțit armatele otomane împotriva vecinilor de același sânge. Lucru de altfel cât se poate de firesc, având în vedere că relațiile vasalice erau mai importante, în evul mediu, decât cele de ordin etnic. Elocvent este un document de cancelarie din timpul voievodului moldovean Ștefan I. 

„Vom fi credincioşi şi vom sta lângă dânşii cu tot poporul Ţării Moldovei împotriva craiului Ungariei, împotriva voievodului Basarabiei (N.R.: adică a Țării Românești), împotriva turcilor, împotriva tătarilor”, se arată în documentul din anul 1395.

Evident nu au fost mereu relații încordate între Moldova și Țara Românească, existând inclusiv momente de cooperare, dar destinul celor două voievodate a fost marcat de multe încleștări sângeroase. 

Cetatea Chilia, un măr al discordiei

Pe lângă faptul că făceau parte din sisteme de alianțe diferite, mărul discordiei între moldoveni și munteni a fost cetatea Chilia.  Aceasta era un important punct strategic şi economic la ţărmul Mării Negre. Chilia a fost, se pare, întemeiată de genovezi pe braţul Chilia, aşa cum reiese de pe hărţile de navigaţie din secolul al XIV-lea ale lui Pietro Visconte.

Cetatea era renumită pentru puterea sa economică. Inițial, cetatea a ajuns în stăpânirea domnitorilor valahi, în vremea când Mircea cel Bătrân ajunsese să ocupe Dobrogea. Acest important centru comercial și strategic era, însă râvnit și de moldoveni.

După moartea lui Mircea cel Bătrân, în timp ce Dan al II-lea avea probleme serioase cu turcii dar și cu un alt pretendent, Alexandru cel Bun profită și ocupă Chilia în 1426. Cetatea va rămâne în stăpânirea moldovenilor timp de câteva decenii.

„A recuperat Chilia, cetate pe care o va apăra cu îndârjire în anii următori şi a cărei soartă va fi în continuare legată de peripeţiile unor domni moldoveni”, scria Ştefan Gorovei în „Muşatinii”.

Voievodul moldovean Petru al II-lea, în timpul unei perioade marcată de războaie civile și pentru tron, dă Chilia lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, în schimbul sprijinului militar pentru menținerea pe tron.

Iancu de Hunedoara o dă înapoi muntenilor, dar cu garnizoană ungurească. Ștefan cel Mare o va recuceri după două asedii grele. Cu alte cuvinte, Chilia a fost o scânteie a conflictelor moldo-valahe. 

Asigurarea frontierei, un alt motiv de război

Un alt motiv de conflict între cele două principate a fost intervenția în politica internă. În special domnitorii moldoveni erau interesați de schimbarea voievozilor în Valahia. Motivul era simplu, odată ce turcii au ajuns la Dunăre, domnitorii moldoveni preferau voievozi credincioși lor, pe tronul Țării Românești, care să nu permită, fără luptă pătrunderea otomanilor pe teritoriul Moldovei.

Ba chiar mai mult, cum s-a întâmplat cu mulți domnitori munteni, să le mai dea și ajutor otomanilor în luptele cu moldovenii. Grăitor este exemplul lui Alexandru Aldea, adus pe tronul Ţării Româneşti de Alexandru cel Bun.

Apoi Ştefan cel Mare pune în repetate rânduri pe tronul Ţării Româneşti preferaţii săi, pe Laiotă Basarab, dar şi pe Basarab zis „Ţepeluş”. La rândul lor, muntenii au sprijinit schimbări de domnie în Moldova, dar mult mai rar. 

„Cel dintâi lucru care se impunea (N.R.: - în faţa primejdiei turceşti) era scoaterea Munteniei din sfera de influenţă turcească, asigurarea, printr-un domn devotat lui Ştefan, că armata acestei ţări nu se mai aliază armatei sultanului”, preciza Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor”.

Aproape de fiecare dată armatele otomane care ajungeau să lupte împotriva moldovenilor erau însoțite de contingente muntenești. 

Ștefan cel Mare și urmașii săi, coșmarul muntenilor

Poate cel mai teribil inamic al Valahiei a fost chiar domnul Moldovei, Ștefan cel Mare. Poate, chiar mai teribil decât otomanii. Și asta fiindcă domnul moldav a trecut, în trei rânduri, prin foc și sabie Țara Românească.

Letopisețul Cantacuzinesc arată că domnul Moldovei ar fi și stăpânit, o perioadă întreaga Valahie, ca pe o provincie cucerită. Ideea este sprijinită indirect de celebrul cronicar Grigore Ureche. Acesta precizează că Ștefan cel Mare, din lăcomie ar fi atacat Valahia, din dorința de a cuceri teritoriul acesteia.

„Într-aceia vreme intră zavistiia între Ștefan vodă și Radul vodă( n.r. Radu cel Frumos), domnul muntenesc, pre obiceiul firei omenești de ce are, de aceia proftește mai mult, de nu-i ajunse lui Ștefan vodă ale sale să le ție și să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză. Strâns-au țara și slujitorii săi și au intratu în Țara Muntenească, de au prădat marginea, februarie 27 și au ars Brăila în săptămâna albă, marți”, preciza Grigore Ureche.

Această primă invazie asupra Țării Românești a avut loc în anul 1470, soldându-se cu mari pagube pentru Valahia și incendierea cetății Brăila. Anul următor, în 1471, Radu cel Frumos încearcă să se răzbune, invadând la rândul său Moldova.

Nu are nicio șansă în fața războinicilor moldoveni. Ștefan cel mare îl bate la Soci iar mai apoi organizează o expediție cumplită de pedepsire.

„Radul vodă pierdu războiul cu multă pagubă de ai săi, că pe toți i-a tăiat și toate steagurile Radului vodă le-au luat și pe mulți viteji i-au prins vii și pe toți i-au tăiat, numai ce au lăsat vii doi boieri din acei mari, pe Stan logofătul și pe Mircea comisul”, adăuga Grigore Ureche descriind represaliile lui Ștefan cel Mare asupra Valahiei.

În anul 1472, a urmat și a treia invazie moldovenească în Țara Românească. Ștefan cel Mare ajunge la cetatea Dâmboviței, nucleul Bucureștiului de astăzi. Moldovenii au făcut ravagii, jefuind și măcelărind cumplit.

Radu cel Frumos fuge pentru a-și scăpa viața. Ștefan reușește să i-a prizoniere pe soția voievodului muntean dar și pe fiica acestuia, Maria Voichița, cea cu care se va căsători peste câțiva ani. 

„Ștefan Vodă a dobândit cetatea Dâmbovița și a intrat întrânsa și a luat pe doamna Radului vodă și pe fiică-sa Voichița și toate avuțiile lui și toate veșmintele lui cele scumpe și visteriile și toate steagurile lui și petrecu acolo trei zile în veselie”, adaugă Grigore Ureche.

Drept răzbunare Radu cel Frumos se întoarce cu ajutorul turcilor și jefuiește Moldova până la Bârlad. Totodată, turcii vor avea detașamente muntenești în armata lor, atunci când au atacat Moldova în 1475. La mai puțin de două decenii de la moartea lui Ștefan cel Mare, nepotul acestuia, Ștefăniță vodă, va călca pe urmele bunicului și va prăda cumplit Valahia.

Mulți specialiști spun însă că luptele lui Ștefan cu muntenii aveau ca scop asigurarea graniței, și urcarea pe tron a unor domnitori munteni care să nu-i lase pe turci să ajungă cu ușurință la granițele Moldovei.

Pe aceleași considerente ar fi acționat și Mihai Viteazul în anul 1600 atunci când a atacat și cucerit întreaga Moldova. Mai precis, să formeze un bloc antio-otoman compact și să scoată Moldova de sub influența Poloniei, pe atunci aliată cu Imperiul Otoman. 

Ideea națională a făcut pace între munteni și moldoveni

Odată cu apariția ideii de națiune și colaborarea, mai ales în secolul al XIX-lea între intelectualii patrioți și unioniști din ambele principate, s-a ajuns la un plan comun. Dar chiar și așa, la jumătatea secolului al XIX-lea, existau animozități și interese de ordin regional. De exemplu, moldovenilor nu le-a convenit mutarea capitalei la București, după Mica Unire din 1859. Și asta în condițiile în care, Moldova a decăzut economic.

„Iaşii şi toată Moldova de Sus nu vor fi decît puncte excentrice ale noului stat, interesele moldovenilor vor fi puse în planul doi. (...) Moldovenii vor fi siliţi să îndure legea muntenilor şi să fie absorbiţi mai curînd ca un popor cucerit decît ca unul unit cu Ţara Românească“, scria memorialistul Nicolae Şuţu, dând glas îngrijorărilor moldovenilor.

Ba chiar ceva mai târziu, în 1866, a existat și o mică revoltă a moldovenilor împotriva unificării. Disputele s-au stins odată cu generalizarea ideii de națiune și modernizarea statului român.