Insula păcatelor. De ce ne uităm fascinați la destrămarea altora și ce spune «Insula Iubirii» despre noi înșine
0Desfrâu, trădare, vanitate, impuls, invidie... nu e o parafrazare a păcatelor capitale originare, ci o listă sumară a ingredientelor care stau la baza uneia dintre cele mai urmărite emisiuni TV din România: «Insula Iubirii».
Într-o societate care declară că prețuiește valorile familiei și intimitatea, succesul unui show bazat pe tentație, sex și infidelitate pare, la prima vedere, un paradox. Dar, cum explică și sociologul Gelu Duminică, pentru „Adevărul”, e un paradox doar aparent: „Ne uităm nu doar pentru ce vedem, ci pentru ce simțim. Fie că e curiozitate, poftă ascunsă, senzația de superioritate sau pură distracție. Spectacolul relațiilor distruse pe insula din Thailanda ne spune mai multe despre noi decât despre protagoniști”.
«Insula Iubirii» e o combinație între reality-show și teatru burlesc modern. O lume în care păcatele devin spectacol, iar sentimentele – marfă de consum. Și tocmai de aceea atrage: pentru că ne arată fața nevăzută a propriei umanități.
Spectacolul complet: păcat cu păcat, emoție cu emoție. Povestea din spatele succesului
Sociologul Gelu Duminică explică succesul controversatei emisiuni TV ca pe un „cocktail” în care se amestecă toate slăbiciunile umane, fără niciun efort de filtrare: „În realitate, emisiunea activează în noi toate emoțiile și păcatele umane. De asta ne atrage. Pentru că e cu dramă, cu intrigă, cu sex, cu glumă, cu mușchi, cu nuditate, cu lacrimi și cu umilință. Toate păcatele sunt acolo: mândrie (exagerarea valorii proprii și a disprețului față de ceilalți), invidie (uite ce fac nenorociții, dar ne și bucurăm de nefericirea lor), lăcomie (după succes, după notorietate, după avantaje materiale: s-au dus în Thailanda ca să facă bani nenorociții, ce nu fac pentru bani), desfrâu (comportamente sexuale, mai mult sau mai puțin explicite, plăceri fizice), mânie (acțiuni impulsive, care afectează relațiile interumane), trândăvie (stau ăștia acolo, nenorociții, în Thailanda, frumos, pe gratis)... Tot. Atinge toate coardele emoționale”.
De la voyeurismul banal la comparația socială, de la iluzia intimității la judecata morală mascată, «Insula Iubirii» e mai puțin o competiție a dragostei și mai mult un teatru al umanului, în formele sale cele mai brute.
În fond, show-ul funcționează ca un soi de „supă, dar și supapă emoțională” de prime-time. Nu e doar reality, ci și „catharsis” (eliberare emoțională prin artă sau spectacol). Publicul se uită nu doar să afle cine înșală pe cine, ci pentru a consuma, din spatele ecranului, un spectacol în care fiecare păcat devine recognoscibil.
Fariseismul nostru cel de toate serile
Succesul emisiunii spune mai puțin despre protagoniști și mai mult despre public. În opinia sociologului, emisiunea are succes pentru că ne permite să judecăm fără riscuri: „Noi suntem ăia buni, ei sunt ciudații. E un tip de fariseism care ne place. Ne plac înmormântările, ne plac nunțile, ne place scandalul. Ne uităm pentru că ne activează părțile alea pe care nu le recunoaștem niciodată public”.
Aparența morală e doar un voal – râdem, dar ne recunoaștem. Într-un fel, «Insula Iubirii» nu e o deformare, ci o amplificare a realității. Iar ceea ce arătăm cu degetul la televizor regăsim, adesea, în propria viață: în comportamentele intime, în dorințele ascunse, în felul în care reacționăm la tentație.
Publicul: între voyeur și judecător
Contrar așteptărilor, publicul acestui reality show nu este deloc omogen, nu este unul unitar, marginal sau „needucat”. Majoritatea are în comun aceeași curiozitate veche: să vadă ce face vecinul „după perdea”, să tragă cu ochiul „prin gaura cheii”. Doar că perdeaua a devenit ecran, iar voyeurismul a fost ridicat la rang de entertainment.
„E plăcerea aceea de a ne uita peste gard, cum făceam când eram mici, la nunta din fața blocului sau la mortul din sat. Doar că azi gardul e ecranul TV sau TikTok-ul. Și ne uităm, ne amuzăm, judecăm, comparăm”, spune sociologul.
De la corporatiști cu doctorate la studenți ori pensionari, publicul găsește în acest tip de divertisment o supapă – o evadare fără riscuri, în care poate fi martor la greșelile altora, dar mai ales poate simți o reconfirmare a propriei „normalități”.
Pe scurt, ne place să fim martori la dezastrul altora, uneori pentru că ne oferă alinare – „uite că și alții o dau în bară” –, alteori pentru că ne reconfirmă alegerile: „eu nu m-aș duce niciodată acolo!”. Dar și pentru că ne satisface acea parte din noi care vrea dramă fără consecințe personale.
„Ăia tatuați și alea tatuate”: noii Măscărici ai societății
În realitate, mai spune sociologul, reality showul este „mai mult decât voyeurism”: „Faptul că emisiunea e la nu știu câta ediție, că are audiențe amețitoare, că e un fenomen, că se fac rezervări în cârciumi ca s-o vezi cu prietenii... e mai mult decât voyeurism. E un tip de hăhăială colectivă. E ca pe vremuri, cum era teatrul cu Mărioara și Vasilache, în perioada lui Alecsandri. Și ei nu făceau decât să aducă în față metehnele societății de atunci”.
Doar că, Vasilache era „țiganu’”, pentru că nu puteai să râzi de oricine, iar astăzi, „sunt ăia tatuați și alea tatuate”.
„Emisiunea te ia din media societății și te duce într-o zonă extremă, foarte vizibilă pentru toate prejudecățile și stereotipurile pe care le avem față de generația actuală... Nu este despre «familia tradițională», ci e despre familia din timpurile noastre – a «celor fără de Dumnezeu»”, mai remarcă sociologul Gelu Duminică.
Personajele și tipologiile sunt alese cu grijă, iar selecția nu e întâmplătoare: „E clar că acolo e și mână de psihologi, și de sociologi. Deci, vorbim nu neapărat de exagerare regizată pentru spectacol, ci de punerea luminii pe o parte a societății, la fel cum se întâmpla și cu Mărioara și Vasilache, cu Măscăriciu și cu Teatrul Burlesc. Nu cred că tot ce exista la Molière se întâmpla în societatea respectivă”.
Este o imagine a unei părți a societății pusă sub lupă, „pentru ca noi, ceilalți, care nu suntem o parte a societății respective, să avem un fals sentiment de superioritate – și să ne uităm, și să ne râdem. Nu să râdem, ci să ne simțim mai buni”.
O lecție, dacă alegem să o vedem
Deși show-ul e construit pe exagerări emoționale și tensiuni artificiale, nu oferă doar spectacol, el poate funcționa și ca o formă de învățare – dacă este privit cu un ochi critic.
„Poate fi o lecție despre ce înseamnă prețuirea, sinceritatea, loialitatea. Despre cum poleiala nu înseamnă valoare. Și despre faptul că nu ești singurul care greșește”, spune Gelu Duminică.
O lecție despre ce înseamnă vulnerabilitatea, fidelitatea, superficialitatea sau autosabotajul în cuplu. „Poate fi o lecție despre ce trebuie și ce nu trebuie să faci într-o relație. Despre prețuire, despre valorizare, despre respect”, adaugă sociologul.
Dar aceste concluzii nu vin de la sine. Fără discernământ, totul rămâne la nivel de distracție cu accente de cinism. Fără ochelarii potriviți, rămâne doar show, nu și reflecție.
Oglinda în care ne uităm – și ne ascundem
«Insula Iubirii» nu e despre iubire, ci despre oameni – confirmă și sociologul Gelu Duminică, întărind astfel ideile desprinse și dintr-un interviu cu psihologul Keren Rosner, publicat tot în „Adevărul”.
E despre cum am transformat emoțiile în spectacol, vulnerabilitatea în monedă de schimb și greșeala în sursă de audiență.
Privită cu ochii potriviți, emisiunea poate deveni și oglindă. «Insula Iubirii» e practic oglinda în care unii râd, alții se recunosc, unii se uită ca să se compare, iar alții – poate – doar pentru că nu știu ce să mai creadă. Ceilalți schimbă canalul.
Poate că adevărata întrebare nu e „de ce ne uităm la emisiuni ca aceasta?”, ci: ce vedem despre noi, în timp ce ne uităm la alții?
Se încarcă comentariile...
