"Inainte sa dispara lumina, ma uitam ore in sir la un pistil de floare"

Elena T., 54 de ani, este dependenta de insulina de cand era eleva de scoala primara. De aproape jumatate de secol, viata ei depinde de cele 4 injectii pe care trebuie sa si le faca zilnic. Ca si cum

Elena T., 54 de ani, este dependenta de insulina de cand era eleva de scoala primara. De aproape jumatate de secol, viata ei depinde de cele 4 injectii pe care trebuie sa si le faca zilnic. Ca si cum n-ar fi fost suficient, boala i-a luat si lumina ochilor. A orbit cand nu implinise 40 de ani si a trebuit sa invete sa o ia de la capat. In apartamentul sau din Dristor, ne intampina cu un aer plin de incredere. "Tocmai am dat cu aspiratorul", se scuza ea. "Acum spal geamurile. Ia spuneti-mi, sunt curate? Ca eu nu-mi dau seama". Femeia trece mana peste sticla, intr-o vana tentativa de a ghici daca au mai ramas urme de detergent. Ferestrele scapara in soare, oglinda.
Copilarie cu insulina
La varsta cand alti copii au doar grija abecedarului si a sotronului, Elena a aflat ca doctorii nu-i dadeau prea multe zile. A mers mai departe cu scoala, cu liceul, a terminat ASE-ul cu 9,50, a facut cursuri postuniversitare, s-a inscris la drept. "Mi-am dat seama ca viata mea e cu sens unic si ca n-am voie sa ma uit inapoi nici o clipa". In ultimul an de facultate, i-a murit fratele, tot de diabet. Avea numai 28 de ani. Elena lucra in comertul exterior cand a fost nevoita sa iasa la pensie. "Intr-o dimineata, m-am trezit cu o imensa pata de sange pe ochiul drept. Da-i cu lasere, cu perfuzii care sa dizolve cheagul... Am fost cobai pentru tratamente experimentale, dar ochiul tot l-am pierdut". Doi ani mai tarziu, in '86, il pierde si pe stangul. Ramanea singura in intuneric, cu o mama bolnava de Parkinson in grija. "Am orbit ca-ntr-un amurg filmat cu incetinitorul. Orbirea tardiva e mai grea decat in cazul celor care se nasc nevazatori. Pe noi, orbii tardivi, nu ne mai resocializeaza nimeni", spune ea." Prietenii m-au parasit, incet, incet. Inainte sa dispara de tot lumina, ma uitam ore in sir la un pistil de floare. Am inceput deja sa uit nuantele". In poala, mainile ii freamata, neputincioase. "Fiind diabetica, nu am sensibilitate tactila, ca ceilalti nevazatori. De multe ori, ma intep si nici nu simt. A fost greu sa o iau de la capat. Mult timp, am refuzat sa mai ies din casa". Senzatia era ca a pierdut contactul cu realitatea, ca i s-a luat nu numai vederea, dar si libertatea. "Prizoniera in propriul meu corp, fara vina", comenteaza ea, sec.
"Am invatat sa ma bucur de orice"
S-a reagatat de caruselul lumii dimprejur printr-un imens efort de vointa. A apelat la Asociatia Nevazatorilor ("Uitasem sa merg, aveam senzatia ca pasesc pe perne de aer"). O asistenta sociala a (re)invatat-o sa gateasca, sa-si gaseasca lucrurile prin casa, sa-si stabileasca puncte de reper. A descoperit, salvator, cartile. Tomurile audio, din biblioteca nevazatorilor, au redat-o iluziilor datatoare de speranta. Cel mai iubit dintre pamanteni, Doisprezece povestiri calatoare - "Superbe, am sezatia ca le pipai", comenteaza Elena. Nu spune niciodata "ascult o carte", ci "hai sa citesc ceva". Din pensia de boala, isi permite sa plateasca un insotitor cateva ore pe saptamana. O data pe luna, primeste sacosa cu orez, ulei si zahar pe care cei de la Crucea Alb-Galbena o distribuie cazurilor sociale. In afara de insotitor si de o prietena apropiata, doar Maria, asistenta la Crucea Alb-Galbena, ii mai calca pragul. Maria ii ia tensiunea, glicemia, panseaza ranile aparute din cauza bolii, ii povesteste ce mai e pe-afara. "Simtul umorului, asta m-a salvat. Si am invatat sa ma bucur de orice. Sunt fericita ca ma trezesc, ca pot sa-mi cumpar flori ca sa le miros... Imi fac singura bucurii, cand am bani. Ma duc la spectacole, la concerte, la conferinte la Facultatea de Medicina - tare mi-ar fi placut sa fiu doctor -, vacanta o fac la Olanesti...". O clipa, figura radioasa se innegureaza. "Asa ma ancorez in realitate, in acest prezent continuu. Tot timpul, insa, trebuie sa fac apel la memoria anterioara. Rosu ca... rosu ca ce? Mi-e dor sa vad lumina zilei", spunea ea. Doua lacrimi ii aluneca pe obraji. Ca robotii de la metrou, care dau de stire ce statie urmeaza, ceasul de pe noptiera anunta cu voce tare cat e ora.