Dragoste Modernă: Teoria termopanului emoţional

0
0

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. NOTĂ: ilustraţiile aparţin redacţiei.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.

"Am cunoscut recent doi domni. Doar cunoscut, subliniez. Unul - înalt, brunet, bine făcut, de pe care costumul transmite semnale duplicitare. Celălalt - genul de pe care costumul ar vrea să urle, însă întâmpină o problemă majoră: nu ar putea face asta nici cu o portavoce. Brunetul, băiatul unei doamne din Scoţia care a consimţit cândva să iubească un domn din America, s-a născut în Londra şi locuieşte în Spania. Al doilea, fiul unui cuplu australian, s-a îndrăgostit de o vietnameză micuţă şi firavă, pe care a luat-o de soţie. Acum, locuieşte în Vietnam şi, când nu zboară cu avionul, merge cu bicicleta. Nu a mai văzut canguri decât în documentare.

Nu vi se pare că dragostea nu are tact? Nimic din toate astea nu ar mai fi existat dacă iubirea şi-ar fi făcut calcule şi ar fi zis: „Nuu, e prea complicat, hai să combinăm un australian cu o australiană. Sau un român cu o româncă". Aşa m-am născut eu, apropo. Aaa, da, şi locuiesc în România.

TACTUL DIN DICŢIONAR

Lucrurile mari nu se fac mereu cu tact. Lucrurile mari... vin. Copleşesc şi derutează. Sunt definite de orice, dar nu de tact. Sunt de neexplicat. Lovesc lucruri mici cu puterea unui meteorit aruncat de pe traiectorie şi le schimbă cursul. Lucrurile mici devin uneori lucruri mari. Atunci când, din fericire, nu există tact şi nici prudenţă.      

Mi se spune uneori că am tact, însă nu e adevărat. Dacă aş fi avut un al patrulea nume el ar fi fost „gafă". Însă, în definitiv, tactul se retrage tot mai mult între paginile dicţionarului, acolo unde stă la taclale - sper că beau şi un vin roşu - cu mii de alte cuvinte pe care iubirea, în particular, nu le recunoaşte ca fiind din cercul ei de cunoştinţe. Iubirea nu are tact. Nu a auzit vreodată de această noţiune stupidă.

Dacă ar fi auzit, planeta şi-ar fi întârziat existenţa cu milioane de ani, Eva nu i-ar fi rupt coasta lui Adam, Romeo s-ar fi convins că distruge cu bună ştiinţă alianţa dintre două case şi s-ar fi sinucis de unul singur, Goya nu ar fi tânjit după privirea neagră a unei singure fiinţe, Zola nu ar fi vorbit despre paradisuri cu plete până la pământ şi ochi resemnaţi, iar Van Gogh nu ar fi pictat o ureche. Iar, la final, lipsa ei. Pânzele lui ar fi înglobat alt tip de pasiune. Singura care ţine şi pune lucrurile în mişcare.

„SUNT ÎNTRUCHIPAREA NOŢIUNII DE GAFĂ"

Aşadar... sunt o fiinţă fără tact. Sunt întruchiparea noţiunii de gafă. La 5 ani, mergând la grădiniţă, l-am aruncat de pe scările autobuzului pe băieţelul cu care „vânam vrăjitoare" doar pentru că mi-a spus că am un cap ca un clopot (sunt sigură că era vina tunsorii!). Doamna educatoare era verişoara mamei mele, deci ştia ce zice. În generală, am golit conţinutul ghiozdanului unui coleg într-o baltă după ce mi-a trântit în mocirlă o espadrilă roz pe care o adoram. Mama mi-o adusese din RFG. Un an mai târziu, am aruncat o tavă de prăjituri făcute la ora de lucru manual în faţa unui alt coleg - azi avocat - de care îmi plăcea foarte mult... rectific, pe care îl urmăream nonstop. Începeam să aplic conceptul de „paparazzo", chiar dacă nu aş fi putut să explic ce întreprind. În al doilea an de liceu, am efectuat la munte, într-o cabană retrasă, ceva ce semăna cu un dans.

Băiatul roşcat care se chinuia să-şi dea seama ce trebuie să facă cu mine m-a învârtit un pic, după care s-a dus să-şi pună un ceai şi să ronţăie un biscuit. Dansasem pe Guns N'Roses. O lipsă cumplită de tact! Metallica ar fi fost mult mai bună.

„PE TOŢI ACEŞTI BĂIEŢI ÎI VISASEM"

De-a lungul timpului, ochii mei s-au dat de-a dura de multe de ori, căutând, în ritmul alfabetului, semnale că totul va fi bine. Uneori, până în pragul în care m-am aruncat, incapabilă să îi prind, după ei. La douăzeci şi un pic de ani luam pauze în şedinţe ca să îi explic tipului faimos de care eram îndrăgostită cum să facă singur clătite şi să îi expun teoria tigăii. Era cu aproape zece ani mai mare, dar atât de necopt încât îşi atârna desene cu el prin casă. O casă goală, cu pereţi albi, un aragaz alb, drame albe şi un pat alb. Vinul era roşu. Moş Crăciun ar fi fost oripilat. Iar o lipsă de tact. Un pic mai târziu mă plimbam noaptea prin Bucureşti într-o maşină mare, veche, care mă zdruncina, dar în braţele căreia mă simţeam specială. Aşa e între patru roţi...

Apoi, am rămas între patru pereţi. Doi ochi, privind în gol, până când acesta a fost golit de sens. Sensul, ca şi tactul, nu poate fi căutat în dragoste. Aceste două cuvinte se retrag împreună destul de des şi beau o apă plată, probabil cu lămâie. Ce lipsă de consideraţie... Pe toţi aceşti băieţi îi visasem. Erau firescul vârstei. Erau vârsta însăşi. Problema cu vârsta este că te schimbă. Vine şi pleacă. La 5 ani vrei o jucărie cu care să îl pocneşti în cap pe puştiul care te enervează, la 15 nu mai vrei să auzi de jucării, la 25 eşti un fel de jucărie pentru alţii, iar la 35 cauţi jucăria perfectă, care să întruchipeze tot ceea ce crezi că ai descoperit până atunci. Nu se întâmplă mai niciodată.

Haosul apare şi aşteaptă să fie ridicat la rang de artă. Când haosul a intrat în mine prea mult, l-am luat în derâdere şi i-am dat două peste ochi. I-am explicat în cuvinte bâlbâite că viaţa mea nu i se cuvinte. Mi-a râs în nas şi mi-a luat-o. Era în urmă cu 13 ani. Atunci când mă făceam - după ce am trimis un CV cu poza surorii mele şi am împrumutat bani de taxi de la viitorul meu şef - ceea ce se cheamă jurnalist. Lipsă de tact, corect? Să începi cu o minciună...

ÎNDRĂGOSTITĂ DE LA PRIMUL INTERVIU

La primul interviu din viaţa mea de jurnalist cu patalama, m-am dus, am înfipt în faţa interlocutorului un reportofon Panasonic nefuncţional (normal, habar nu aveam asta) şi m-am întors în redacţie îndrăgostită de domnul respectiv. Şi fără interviu. Aveam 20 de ani şi pulsam la tot ce înregistram. Toată cerneala din lume nu ar fi ajuns pentru ce aveam de scris, iar azi îmi dau seama că aş fi falimentat orice companie care trăieşte exclusiv din busine­ss-ul de media. Eram un magazinaş de cartier proaspăt deschis, pe ale cărui rafturi încercam să înghesui cât mai mult şi în totală incapacitate de plată emoţională.

Vedeam cu inima şi trăiam cu ochii. Am fost antrenată pentru scenarii de thriller, dar ce să fac dacă sunt construită genetic pentru drame romantice... În mica mea dramă, lumea caută dragoste şi apoi îi dă cu piciorul. O loveşte cu voluptate, până o aude cum pârâie. Ca pe un pepene copt. A da cu piciorul e cea mai mare descoperire a omenirii, după foc, roată şi termopan. Nu râdeţi, uitaţi-vă în jur, termopanul domină cantitativ orice senzaţie, e esenţa şi proiecţia prudenţei. Şi nu de asta avem nevoie.

Tânjesc după o esenţă de prudenţă, însă am renunţat la ea într-o dimineaţă devreme, rece, lăptoasă şi în care lumea a căpătat brusc alte contururi. Termopanul meu s-a spart şi s-a rostogolit - bucăţi - pe nişte scări. Sau nu a fost bine montat. Ce lipsă de tact, aşa e? Când lucrurile mari te lovesc, nimic nu mai e la fel. Redefinesc totul.

Un ghem de amărăciune

Domnul brunet din Spania iubeşte o domnişoară din Olanda, întâlnită în aeroportul din Amsterdam. Deci el va continua tradiţia familiei. Domnul cu alianţa australiano-vietnameză e fericit, căci costumul lui şi-a găsit jumătatea. Pielea mea mă frige. Vreau să o dau jos, pentru că mă arde prea tare. A fost amprentată. Şi-a pierdut tactul. Înveleşte un suflet de aţă, un ghem de amărăciune din care nu poţi croşeta nimic. S-ar destrăma prea repede. Se duce acasă, se pune în pat şi visează aceleaşi secvenţe. 

Filmele reuşite sunt deseori turnate dintr-o bucată. Dau pasă ca la fotbal. Sunt un fel de blat. Producătorul întâmpină greutăţi, dar găseşte soluţii şi trece peste faptul că îi fuge echipa, că eroina îşi smulge părul din cap şi se comportă ca într-un roman de Simone de Beauvoir - ce-mi place că rimează cu budoar! - sau că eroul este salvat dintr-un emoţional abator cu numărul 5 şi că apoi aleargă printr-un lan de secară.

De Beauvoir a fost prietenă cu mulţi artişti, dar l-a adorat pe Sartre, Alexandre Dumas fiul (un echivalent al Jr.-ului de azi) îşi făcea vacanţele cu George Sand, care se încredea în Gustave Flaubert, deşi multă vreme nu au avut nimic în comun, iar Cezanne a fost coleg de şcoală cu Zola, pe care l-a repudiat la un moment dat pentru că a creat un personaj după el.

Mă iertaţi, nu ştiu nimic, serios, dar văd că lucrurile mari lovesc aiurea. Pentru că nu au tact şi fug cu tine. Minunat! Decât o ramă de termopan, rece şi albă, mai bine o mie de fărâme! "

Mihaela Călinoiu respiră şi speră în Bucureşti. Practică jurnalismul de 13 ani şi nu ştie mare lucru despre ea, dar continuă să pretindă că se cunoaşte. Are două pisici şi un câine maidanez, adoră să citească, iubeşte vinul roşu sec, crede cu tărie că presa nu o să moară niciodată şi că Apocalipsa se mai amână o vreme. Dacă sunteţi de altă părere, o puteţi găsi la adresa mihaela.calinoiu@sanomahearst.ro.

"Băiatul roşcat care se chinuia să-şi dea seama ce trebuie să facă cu mine m-a învârtit un pic, după care s-a dus să-şi pună un ceai şi să ronţăie un biscuit."

"Era cu aproape zece ani mai mare, dar atât de necopt încât îşi atârna desene cu el prin casă."

"Am fost antrenată pentru scenarii de thriller, dar ce să fac dacă sunt construită genetic pentru drame romantice..."

Stil de viață


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri