Ziua Mihai Eminescu. Vieţile paralele ale marelui poet
0
Ziua Mihai Eminescu. Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 165 de ani de la naşterea poetului naţional. Romanul „Vieţile paralele”, de Florina Ilis, publicat la Cartea Romanească, în 2012, roman-document despre existenţa şi marea iubire a lui Mihai Eminescu, a fost publicat în limba franceză, la Editions des Syrtes.
Romanul „Vieţile paralele” prezintă povestea lui Eminescu în perioada la 28 iunie 1883 şi până în ultima zi a vieţii lui, pe 15 iunie 1889. Traducerea apărută acum la Paris este semnată de Marily le Nil, iar prefaţa volumului îi apartine lui Ghislain Ripault. Pentru acest roman, Florina Ilis a folosit nenumărate documente autentice, foi medicale de observaţie, surse apocrife, jurnale, legende urbane, mărturii ale contemporanilor, corespondenţa, mansucrise, dosare şi note secrete ale Siguranţei şi ale Securităţii, dezbateri aprinse în reviste de cultură, cotidiene şi bloguri, dar, desigur, şi jocul subtil al imaginaţiei.
„Un geniu poetic precum Eminescu, ale cărui „vieţi paralele”, pe cât de reale istoric, pe atât de metafizic visate, se confunda cu însăşi România modernă, avea nevoie de o viziune pe măsură, capabilă să viseze, dincolo de epoci, ca într-o metempsihoză naţională, documentele de arhiva ale unei „poliţii politice” fără vârstă”.
Romanul „Vieţile paralele” a fost distins cu Premiul „Liviu Rebreanu” pentru proza al USR Filiala Cluj, Premiul pentru „cel mai bun roman românesc” al anului 2012, Premiul pentru „Proză” al Uniunii Scriitorilor din România, pentru anul editorial 2012, Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, 2013, şi Premiul Radio România Cultural, la secţiunea „Proza”, ediţia 2013.
Vă oferim un fragment din romanul „Vieţila paralele”, azi, de ziua Mihai Eminescu”
FRAGMENT
Eminescu era mai decis ca oricând să se căsătorească cu Veronica Micle şi să pună ordine în viaţa sa amoroasă. Ca orice îndrăgostit, era convins că toate piedicile exterioare care-l ţineau departe de împlinirea nerăbdătoarelor sale dorinţi puteau fi depăşite cu puţină voinţă şi tărie de caracter. Dincolo de asta (de naivitatea îndrăgostitului), Eminescu era destul de lucid încât să-şi dea seama că (din cauza neştiinţei sale în treburile lumeşti şi a lipsei de curaj în faţa vieţii) nu va izbândi singur (cu căsătoria). Pe lângă un act bărbătesc de voinţă (din partea sa), mai avea nevoie şi de un sprijin important din exterior (domnul Maiorescu). Şi, de ce nu, de binecuvântarea (părintească) a acestuia (Reia-mi al nemuririi nimb etc.). Astfel, după o perioadă în care lipsise din casa mentorului, Eminescu decide să-i ceară sfatul (părintesc) şi sprijinul (sufletesc). Îi făcu o vizită. Concret: strada Mercur, nr. 1. Poetic: un loc fără hotare şi fără timp (Căci unde ajunge nu-i hotar/ Nici mări spre a cunoaşte...)
Începu direct: Domnule Maiorescu (Părinte!), situaţia e mult mai serioasă decât credeţi!
Avocatul ştia de ce Eminescu începuse să frecventeze tot mai rar casa sa (sau casa Kremnitz) şi din ce motiv absenta până şi de la întrunirile literare ale Junimii. Pricina acelor absenţe nu era alta decât legătura poetului cu Veronica Micle, legătură care, se temea domnul Maiorescu, avea să-l înstrăineze complet (pe poet) de cercul de prieteni (junimişti). Între timp, Maiorescu, întreţinându-se fără fereală (ca între bărbaţi) cu Caragiale (care se ştie: il n’avait pas de poils sur la langue, iar în privinţa moralităţii nu era tocmai un exemplu de sfinţenie), află de la dramaturg anumite detalii picante şi relevante în privinţa doamnei Micle (detalii de genul: cu cine, ce, când). Eminescu, confirmând justeţea înţelepciunii populare (ce ştie satul, nu ştie bărbatul), nu era defel la curent cu bârfele saloanelor sau ale bărbaţilor mai sus menţionaţi. Maiorescu îl cunoaşte, însă, prea bine pe Eminescu. De aceea, deşi era informat în privinţa doamnei Micle, nu se grăbeşte să-l ia deoparte (pe naiv) şi să-i atragă atenţia (bărbăteşte) asupra caracterului uşuratic al femeii, ci aşteaptă un prilej mai potrivit. Mentorul Junimii ştie că, în cazul lui Eminescu, trebuie să aibă răbdare (să nu înceapă primul) şi că, mai devreme sau mai târziu, poetul va veni să-i ceară sfatul. N-a aşteptat prea mult, fiindcă, într-o zi (aşa cum am mai spus), după o perioadă oarecare de absenţă, Eminescu i-a făcut o vizită.
Rara avis!, a exclamat Maiorescu şi a glumit pe seama liricului poet (În ce mreje ai fost prins, de n-ai dat atâta vreme semne de viaţă?). Domnule Maiorescu, situaţia e mult mai serioasă decât credeţi. Vreau să mă căsătoresc (a început direct poetul). Eminescu (onest) nu ştia să abordeze un subiect decât în mod direct. Asta i-a adus de-a lungul timpului nenumărate neplăceri (în saloane, la dineuri, la gazetă, în politică, cu amicii etc.). Orice om matur (cu un simţ elementar al vieţii) ştie că unele subiecte se cer a fi abordate altfel. Cu o oarecare diplomaţie şi tact, cu încunjur. Politica şi chestiunile de amor (mai ales cele controversate) fac parte, desigur, din această categorie. Dar Eminescu nu făcea distincţie între subiectele care necesită o abordare directă şi celelalte (restul) care, din diferite considerente, impun o abordare mai diplomatică şi un stil eufemistic. Nu făcea această distincţie fiindcă, în ceea ce-l privea, nu exista decât un singur tip de abordare (indiferent de subiect), şi anume una onestă, deschisă (căutând pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă). Ca să nu mai vorbim de faptul că era foarte îndrăgostit, or, se ştie, amorul (naiv şi sincer) şi diplomaţia n-au făcut niciodată casă bună împreună.
Vreau să mă căsătoresc, domnule Maiorescu. Ah, da?! Cu cine? Cu Veronica Micle. Dar avocatul (câştiga toate procesele, am zis, nu?) are o strategie. O strategie infailibilă. Domnia sa, care făcea distincţia între un orator (cel care vorbeşte pentru a spune ceva), un retor (cel care vorbeşte pentru a se auzi vorbind) şi un limbut (cel care vorbeşte pentru a vorbi) ştie, într-o asemenea situaţie, ce rol să joace. Era un maestru în arta oratoriei (politice, juridice). Câştiga toate procesele (am mai zis, nu?). Cunoaşte arta elocinţei şi este un expert în rafinarea motivelor de bază ale oratoriei (precizarea unei poziţii, afirmarea sau combaterea unei idei şi convingerea unui auditor). În discuţia cu Eminescu schimbă calculat ordinea retoricii discursului. Trece sub tăcere precizarea poziţiei (Nu sunt de acord cu această căsătorie!) şi, fără nicio introducere, combate (aşa, în general) ideea căsătoriei (cu argumente solide şi irefutabile). Scopul: convingerea unui auditor (Eminescu şi sau Luceafărul). Te-ai gândit, Eminescule (ştia că se gândise), la toate sarcinile, la toate greutăţile la care se înhamă cineva, fără avere, ca dumneata, căsătorindu-se cu o femeie fără avere ca doamna Micle? Mai precis, ca să întreţii o familie, o femeie cochetă (şi biondinettă) cu doi copii (sau alţi copii care vor veni) e nevoie de serioase mijloace băneşti, o slujbă nouă, o casă mai spaţioasă în centru şi o viaţă mai ordonată. Ai aşa ceva în vedere? (o slujbă nouă, o casă spaţioasă în centru, o viaţă mai ordonată?). Voi munci şi, la nevoie, vom munci amândoi (răspunde hotărât poetul). Ce spui, domnule Eminescu? Am să muncesc, o să muncim! E oare de ajuns (să munceşti)? Până acum n-ai muncit? Nu te-ai spetit zi şi noapte, Eminescule? Şi? Nu înseamnă asta autocondamnarea dumitale la o viaţă de privaţiuni dureroase chiar de la început şi care vor deveni cu timpul din ce în ce mai dureroase? Eu am visat pentru dumneata o situaţie frumoasă, atât de meritată prin marele dumitale talent, prin vasta cultură şi prin limpezimea minţii geniale. Mi-am dorit să ocupi o catedră universitară de filosofie, recunoaşte! Da, domnule, dar chestia cu doctoratul... Nu-ţi fac reproşuri, domnule Eminescu. Ţi-am înţeles motivaţia şi o respect! Fiecare avem greşelile noastre. Te rog să fii convins de sincera mea solicitudine!
Domnule Maiorescu, nu mai pot îndura singur viaţa pe care am dus-o până acum... Ca bărbat, mă înţelegeţi, nu...? Vreau să mă căsătoresc!
Copyright „Vieţile paralele”, de Florina Ilis, Editura Cartea Românească
Se încarcă comentariile...
