Yaniv Iczkovits, scriitor: „În cazul Ucrainei, lumea occidentală stă cu mâinile în sân. Holocaustul a avut loc pentru că nu s-a intervenit la timp“ INTERVIU

0
Publicat:

Scriitorul Yaniv Iczkovits poartă cu el, în suflet și în scriitură, moștenirea familiei: experiența bunicilor care au trăit pogromul de la Iași și a lagărului de la Auschwitz și îi este teamă că istoria se va repeta.

Yaniv Iczkovits arhiva personală
Yaniv Iczkovits, unul dintre cei cunoscuți scriitori israelieni în prezent. FOTO Arhiva personală

Yaniv Iczkovits (48 de ani) a venit în România în toamna anului trecut, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, pentru a vorbi despre cea mai recentă carte a sa, „Fiica măcelarului“, publicată la Editura Humanitas Fiction. Scriitorul israelian nu s-a simțit străin, căci pentru el „tot ce este în România este precum copilăria mea“, după cum a mărturisit în interviul acordat pentru „Weekend Adevărul“. Cu toate că familia îi bătătorise drumul către lumea cifrelor, Iczkovits a descoperit în armată filosofia... la gunoi. Și de atunci, și-a dedicat viața cuvintelor, sub toate formele lor. Scriitorul povestește despre familie și moștenirea greșită a țării natale, despre război și reacția oamenilor simpli în fața violenței extreme, dar și despre importanța limbajului și a istoriei.

„Weekend Adevărul“: Sunteți scriitor, dar și om de afaceri, aveți o companie numită Speakforcompanies. Este vreo legătură între cele două lumi? Care este profilul afacerii dumneavoastră?

Yaniv Iczkovits: Pot spune că există o oarecare legătură. Mergem la alte companii pentru a le învăța cum să obțină o abordare mult mai globală în afacerilor lor. Ne referim la o mai bună folosire a limbii engleze în dezvoltarea unei competențe culturale mai bune și dezvoltarea unei mai bune înțelegeri a diferitelor nuanțe a oricăror culturi în care afacerea respectivă activează. Credem că este foarte important acest lucru pentru că mesajul nostru merge dincolo de mediul de afaceri. Spre exemplu, știm că Israelul are această abordare în care se spune că „asta e tot ce avem și asta e tot ce putem oferi“. Dar lucrurile nu funcționează așa când lucrezi cu oameni. Mai ales cu cei care sunt diferiți.

Cum se întrepătrund toate domeniile în care activați?

Când eram tânăr, mă gândeam să urmez o carieră în filosofie, în lumea academică. Tot atunci am început și să scriu eseuri filosofice și m-am gândit că poate cele două lumi se vor întâlni cumva. Când am început să studiez filosofia, am fost foarte interesat de filosofia lingvisticii, a limbajului. Este o ramură relativ nouă a filosofiei, apărută undeva pe final de secol XIX, cu oameni ca Ludwig Wittgenstein sau Gottlob Frege. M-a prins imediat ideea că limba este un instrument fundamental în construirea lumii din jurul nostru. Limba ne este dată de alți oameni. Nu o inventăm noi. Nu este privată. Primim vocabularul, gramatica, primim sensul cuvintelor, cu toate astea am reușim să ne construim o proprie lume care este într-un fel privată și ține de fiecare individ. Am vrut să aprofundez mai mult această parte a filosofiei și am găsit că prin proză o poți înțelege cel mai bine. Nu prin filosofie. Nu prin cercetare academică. Iar odată cu trecerea anilor am fost atras din ce în ce mai mult de scris.

Limbajul, o prioritate de viață și de moarte

De ce este limbajul atât de important pentru oameni?

Este foarte important. Spre exemplu, nimeni nu se va declara ca fiind rasist sau antisemit. Acea persoană întotdeauna își va concepe o anumită poveste în care alți oameni sunt de vină. Precum evreii, așa cum a fost în timpul Holocaustului, sau cum este azi în Israel, unde se construiește o narațiune în jurul arabilor unde se spune că ei sunt dușmanii noștri, și atât. Pentru a fi rasist sau pentru a fi orice vrei pe lumea asta, trebuie să îți spui o poveste. Este o carte interesantă, scrisă de către Viktor Klemperer, numită „Jurnalele lui Viktor Klemperer“, care a fost un german care a trăit în orașul Dresda în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Acesta nu a fost dus în lagărele de concentrare pentru că era căsătorit cu o creștină. El a descris viața în Germania, Dresda din 1943 până în 1945. Vei observa în jurnalul său cum gradual toți nemții și-au construit un limbaj în jurul acțiunilor antisemite pe care doreau să le săvârșească. Nu a venit nimeni în ’43 zicând din prima că trebuie aruncați toți evreii în lagăre. Ci au început să spună, de exemplu, că evreii dau foc lanurilor de grâu și de aceea nu mai e pâine. Pe urmă, că nu trebuie angajați în universități și școli. La început au schimbat puțin însemnele de circulație sau la intrarea în instituții: „Aici nu au voie străinii!“, așadar, nu evreii, ci străinii. După câteva luni, nu mai aveau voie nici evreii. Trebuie să realizăm că ne construim viețile și scopurile cu limbajul pe care noi îl alegem să-l folosim. Iar dacă nu ai măcar puțină acuitate și luciditate în limbaj, atunci vei lua de-a bună orice poveste pe care oamenii ți-o spun. Acesta cred că este motivul principal pentru care trebuie să fim atenți la limbaj.

Este tentant să te gândești la istorie ca la o perioadă întunecată, dar, ca scriitor, nu sunt interesat de evenimentele nebunești, de astfel de masacre criminale.

Nu este dificilă educarea unei astfel de abordări, ba chiar în contradicție cu mediul care tinde să se alinieze la aceeași cultură când vine vorba de locul de muncă?

Nu, pentru că eu cred că are legătură și cu scrisul de cărți. Atunci când întâlnești pe cineva nou, o faci deja cu anumite ipoteze în cap despre acea persoană și a culturii din care provine. Sunt prejudecăți și stereotipuri. Abordarea unei alinieri totale o consider periculoasă. Noi nu învățăm oamenii cum să se alinieze, ci cum să asculte și cum să cunoască pe cineva care este diferit. Dar să o facă într-un mod emoțional, sensibil. Așa e și cu scrisul. Scrisul nu trebui să creeze prejudecăți despre personaje și poveștile lor. Scrisul trebuie să creeze într-un mod delicat adevărul despre personaj – o persoană, și nu un prototip.

Cum este să fiți un autor premiat cu distincții literare internaționale?

Este foarte surprinzător pentru mine. Cunosc două tipuri de scriitori: cei care au crescut în familii artistice, unde mama și tatăl au fost scriitori sau muzicieni, iar arta cuvântului le este familiară. Se simt ca acasă în acest univers ale cărui reguli și ceremonii le cunosc. Eu fac parte din a doua categorie. Pentru mine, totul este nou. Eu provin dintr-o familie obișnuită, dacă aș putea spune așa. Părinții mei s-au mutat din România în Israel. Mama a fost profesoară, iar tatăl meu, inginer. În casa noastră nu a existat literatură. Totul a fost nou pentru mine încă de la bun început. Chiar și la universitate. Prima oară când am deschis o carte de filosofie a fost în armată. Am găsit-o aruncată într-un coș de gunoi.

„România este precum copilăria mea“

Părinții dumneavoastră erau români?

Mama mea s-a născut la Iași, iar tata a venit din Satu Mare. Părinții tatălui meu erau din Ungaria și Cehoslovacia. Este un mix de mai multe locuri care odată au aparținut ba Ungariei, ba Cehoslovaciei. Eu m-am născut în Israel.

Cum a fost viața în Israel, până acum, cu părinți români? V-au povestit vreodată despre România?

Sigur. Majoritatea familiei mele a venit din România, dar poveștile se împart pe mai multe planuri. Cu bunicii e mai complicat, pentru că aveau tatuajul de la Auschwitz. Un subiect despre care nu știai dacă se poate discuta sau nu. Totodată, bunicii mei nu au învățat niciodată ebraica corespunzător. Singurul mod de a comunica cu ei era prin semne sau să ajung să înțeleg puțin din limba română. Chiar și părinții mei, atunci când doreau să nu înțeleg ce vorbesc ei între ei, comunicau în română. Limba română mereu a fost cu mine. În România mă simt într-un fel ca acasă. Muzicalitatea limbii, hainele oamenilor sau mâncarea sunt la fel ca din copilăria mea. Tot ce este în România este precum copilăria mea. Așadar, povestea familiei mele este complicată. Părinții mei sunt imigranți, iar la 18-19 ani când au venit în Israel, nu știau o boabă de ebraică. Erau tineri, dar totuși toată copilăria și-au petrecut-o în România. Chiar și acum, de fiecare dată când pleacă în străinătate, prioritatea lor este să se întoarcă aici, unde au prieteni.

Oamenii simpli, personaje principale

Nu mai erau chiar copii, însă au reușit să studieze, devenind totuși niște oameni cu studii: mama profesoară, tatăl inginer. Ce materie preda mama dumneavoastră?

Matematică. Amândoi erau oameni ale științelor exacte. Era în plan ca și eu să le urmez drumul. Am studiat în primul an matematică pentru că eram bun la școală la această materie și era ca și dat să o fac fiind fiul unui inginer și al unei profesoare de matematică, să le urmez drumul. Însă am fost atras de o lume complet diferită.

Ați menționat că mama dumneavoastră era din Iași, unde a avut loc poate cel mai barbar pogrom comis pe teritoriul României (n.r. – 27-30 iunie 1941). Din relatările familiei sau din cercetările pe care le-ați făcut, cum este pentru dumneavoastră să conștientizați acest lucru și să vă aflați astăzi la Iași?

E foarte complicat de răspuns. I-am întrebat foarte multe pe părinții mei despre pogrom, dar nu prea mi-au vorbit despre el. Mama mea s-a născut în 1947, deci, după pogrom, iar copil fiind nu prea a știut ce s-a întâmplat. Nici nu li s-a spus și nici nu s-au interesat pentru că nu voiau să răscolească rănile. Apropo, tratez și Pogromul de la Iași în noua carte la care lucrez acum. Însă este mereu tentant să te gândești la istorie ca la o perioadă întunecată, dar, astăzi, când pot să spun că sunt mai matur, realizez că astfel de evenimente se pot întâmpla oriunde și oricând. Sunt foarte multe părți ale lumii atinse de suferință și de barbarie. Chiar și la mine în țară, în Israel, lucrurile uneori escaladează. Ca scriitor, nu sunt interesat de evenimentele nebunești, de astfel de masacre criminale. Pentru mine, acei oameni care le produc sunt în principal psihopați, chiar dacă unii încearcă să-i prezinte ca fiind niște oameni normali. După părerea mea, ca să omori pe cineva nevinovat trebuie să fii foarte bolnav la cap. În schimb, atunci când scriu, îmi place să vorbesc despre oamenii simpli. Cât de dificil îți este când ai ceva de pierdut? Când ai familie, copii, iar ceva rău ca pogromul se întâmplă, oare vei pune în pericol tot ce ai pentru a salva un evreu? Oare eu voi face asta dacă ceva rău se întâmplă în țara mea? Nu sunt sigur! Este foarte complicat. Pe cine dai vina? Oamenii vor doar să-și trăiască viețile și sunt dispuși să încaseze multe ca să nu piardă ce au.

Ați spus că există tentația „să te gândești la istorie ca la o perioadă întunecată“. Sunt subiecte sensibile, precum pogromul, pe care societățile vor de regulă să le bage sub preș, considerându-le o rușine istorică. S-a ajuns într-un punct în care unii oameni neagă chiar și Holocaustul. Nu vă este teamă că această conservare a acestor orori vă poate face rău? Am văzut până unde se poate merge în cazul lui Salman Rushdie, care a fost înjunghiat de curând.

Nu mi-e frică să fiu rănit în sens fizic, dar e evident că atunci când scrii niște lucruri care pot fi interpretate cum vrea fiecare cititor, se poate ajunge la astfel de acte din partea unora. De exemplu, prezentând Israelul ca nefiind cea mai bună țară din lume ori cea mai morală, întotdeauna îți vei periclita reputația și numărul de cititori din Israel. Dar mie nu-mi pasă. Cred că dacă voi începe să scriu având în cap dilema „Dar oare ce vor crede cititorii?“, nu aș mai putea scrie. Consider că munca scriitorilor și a artiștilor este să prezinte adevărul așa cum ei îl văd. Este singurul lucru pe care îl putem face. Dacă va avea sau nu vreun impact, nu vei ști niciodată. La fel, și ce fel de impact, bun sau rău. Și foarte important este să fii modest. Trebuie să știi că nu vei schimba lumea. Niciodată.

„Idiș este o limbă a umorului care aparține unei lumi pe care am pierdut-o“

evrei holocaust
Evreii erau obligați să poarte în piep Steaua lui David. FOTO: Shutterstock

Spuneați că lucrați la o carte în care este menționat și Pogromul de la Iași. Ne mai puteți spune cu ce altceva va mai putea fi surprins cititorul român?

Când am început să scriu la carte, în special la capitolul care cuprinde Iașiul, eram foarte anxios și furios. Fusese foarte greu să mă deconectez de la pogrom și să nu iau lucrurile personal. Însă pe măsură ce scriam, totul s-a schimbat. Asta este partea frumoasă atunci când scrii. Te poți pune în locul celuilalt. Mă întrebam lucruri de genul: Ok, locuiesc în Iași. Am o familie și sunt un contabil. Iar acum văd oameni care scot evreii din casele lor și cum toți polițiștii fac lucruri rele. Ce o să fac? Mă voi duce la ei să îi întreb ce fac? Polițistul îmi va răspunde: „Nu te băga! Dă-te la o parte!“. Ce voi face apoi? O să iau oare un cuțit să-l înjunghii pe polițist sau fug? Așadar, când începi să pui lupa pe astfel de lucruri și locuri, găsești mult adevăr despre tine. Nu știu cum cititorul român va reacționa la noua carte, dar eu cred cu tărie că literatura nu ar trebui să te facă să te simți deloc confortabil. Rolul ei este să te scoată din zona de confort. Asta nu presupune că ar trebui să aibă ca scop să te înfurie, dar dacă vrei să afli ceva nou despre tine, trebuie să ieși din zona de confort și să vezi și să auzi și alte perspective și puncte de vedere. Asta fac eu ca scriitor. Știi, eu sunt vegetarian, iar când scriam la „Fiica măcelarului“ a trebuit să-mi dau seama cum e să sacrifici animale și să le tai așa cum face un măcelar. Am învățat foarte multe despre mine scriind cartea și același lucru aștept și de la cititorul meu.

Ideile de scris vin din prezentul apropiat

Știm că sunteți un fan al filmelor lui Quentin Tarantino, care nu este doar apreciat ca regizor, ci și ca un bun scriitor de scenarii, încât cel mai recent film al său l-a transpus într-o carte, „A fost odată la Hollywood“ (traducerea a apărut anul trecut la Editura Humanitas Fiction). Ați apucat să o citiți? Folosiți cumva în scriitura dumneavoastră tehnici folosite în scrierea scenariilor, inspirate de cinematografia lui Tarantino, de exemplu?

Da, sunt un mare fan Tarantino, dar nu am apucat să-i citesc cartea, din păcate. (râde) Acum locuiește în Israel și este căsătorit cu o israeliancă. Revenind, da, ca tehnici de scris folosesc orice. Consider că scriitorii de azi nu mai au privilegiul de a mai putea lua ca referință scriitori precum Marcel Proust, James Joyce sau alții. Scriitorii contemporani ar trebui într-un fel, la rândul lor, să umple lumea. Trăim astăzi într-o lume care este, pur și simplu, wow! Pot să învăț lucruri de pe Facebook sau de la televizor din reality-showuri, de exemplu. Cred că dacă vrei să fii cu adevărat conectat la Zeitgeist (n.r. – spiritul epocii) și să fii la curent cu vremurile tale, nu trebuie să te oprești doar la filme și la cărți. Da, mă las inspirat de Tarantino și de Bașeviș Singer (n.r. – scriitor polono-american de origine evreiască laureat al Premiului Nobel în 1978) sau de Șalom Aleihem (n.r. – pseudonimul scriitorului evreu idiș din Ucraina țaristă, Șolom Nahumovici Rabinovici), la fel de mult ca atunci când dau drumul la televizor și mă uit la un reality-show și ascult cum vorbesc oamenii aceia. Îmi iau idei pentru scris de peste tot. Îmi plac, de asemenea, și filmele fraților Coen.

image

De ce ați dus personajele celui mai recent roman, „Fiica măcelarului“, în lumea slavă?

Tocmai treceam printr-un blocaj scriitoricesc. Inițial, începusem să scriu despre ceva care se petrecea în Israel. Dar mi se luase de tot. Eram sătul de mine, de situația socială de la mine din țară, de politicienii israelieni. Totul părea foarte apăsător și tensionat. Așa că m-am reîntors la scriitorii mei preferați care sunt ruși și idiș, și am realizat că erau, de fapt, extraordinar de amuzanți. Uneori ba chiar „nebuni“ în ceea ce scriau. Iar viața în vremurile lor nu a fost una ușoară. Nu au dus o viață foarte fericită, dar cu toate astea aveau ceva în umorul lor care te captivează: umorul idiș. Și am simțit că asta ne lipsește acum în Israel. Poporul evreu a făcut Alyá (n.r. – reîntoarcerea în Israel), dar ei au lăsat umorul acolo de unde au plecat. Nu știu de ce. E o enigmă. Eu cred că am încercat să construim un nou Israel cu o nouă mentalitate, una dură. Însă din cauza asta ne-am uitat toți strămoșii. Știi, este o vorbă celebră spusă de Bashevis Singer care zice că „limba idiș nu este o limbă a victoriei“. Nu-ți poți imagina niște soldați luând cu asalt o colină cu un strigăt de luptă care este în idiș. Pur și simplu nu se poate! E o limbă a umorului. Iar atunci când am revenit la acești scriitori mi-am dat seama că vreau să mă întorc înapoi în timp. Să încerc să readuc la viață acel lucru de care avem cea mai mare nevoie azi. O lume pe care am pierdut-o. Aceste ștetluri (n.r. – orașe mici din Europa Centrală și de Est, în care locuiau evreii idiș înainte de Holocaust) nu mai sunt cu noi acum. Astăzi, în narațiunea israeliană, e ceva ce eu nu pot să înțeleg. Toată lumea știe de evreii din perioada biblică și că apoi a urmat perioada exilului care a fost o catastrofă. Toată lumea ne ura și era antisemită. Ne ardeau casele și ne ucideau copiii, culiminând cu Holocaustul. Iar după toate astea, s-a venit cu salvarea noastră care este statul Israel. Această poveste a salvării este una ridicolă, pentru că poporul israelian a locuit secole de-a rândul împrăștiat prin toată Europa, fără a fi legați de o bucată de pământ.

„În cazul Ucrainei, lumea occidentală stă cu mâinile în sân. Holocaustul a avut loc pentru că nu s-a intervenit la timp“

Ați menționat perioada armatei și știm despre dumneavoastră că ați făcut parte dintr-o trupă de elită, numită Maglan, specializată în operațiuni de recunoaștere în spatele liniilor inamice. O asemenea experiență necesită o doză foarte mare de curaj. Cum a fost perioada aceea pentru dumneavoastră?

Trebuie să fii foarte dur și necesită mult curaj să faci asta. Însă am refuzat să servesc în teritoriile ocupate, ceva ce cred că necesită mult mai mult curaj atunci când ești într-un război. Refuzul unui ordin militar știi că îți poate pune viața în pericol. Dar îți vine mai ușor să o faci atunci când ai susținerea întregii tale țări.

Ce impact a avut asupra dumneavoastră și asupra Israelului această mișcare de tip refusnik (n.r. – termenul rusesc folosit pentru evreii cărora le era refuzată cererea de a părăsi URSS-ul ca să se întoarcă în Israel, azi folosit nu ca „cel refuzat“, ci ca „cineva care refuză să se supună“)?

Cred că a făcut o schimbare în Israel. A făcut oamenii să-și pună întrebari. Dacă soldații combatanți de elită spun „nu“, atunci ceva clar trebuie schimbat.

Nu a făcut retorica armatei să fie una și mai dură?

Într-un fel, da, dar a avut un impact în retragerea trupelor israeliene din Fâșia Gaza. Unul dintre cei mai importanți oameni politici din Israel a spus că unul dintre motivele pentru care Israelul s-a retras a fost datorită scrisorii prin care am refuzat să mai luptăm, pe care eu și camarazii mei am publicat-o la mica publicitate în „Haaretz“, cel mai vechi ziar israelian. Unii însă ne-au numit trădători. Dar așa se întâmplă peste tot. La fel a fost și cu soldații americani care au refuzat să mai lupte în Vietnam sau cu soldații israelieni din războiul din Liban din 1982. Mereu când se întâmplă ceva asemănător va exista mult noroi aruncat asupra celor care refuză. Eu cred că am făcut ce trebuia și ce era bine să facem.

Ura se transmite din generație în generație

Israelienii și palestinienii ar putea fi un model pentru întreaga lume. Sunt multe exemple de personalități israeliene și palestiniene care și-au dat mâna pentru a demonstra că se poate trăi în pace. Astăzi, trăim într-o lume a oamenilor care sunt diferiți. Se poate cultiva în lume toleranța, pentru a se putea trăi în armonie cu cel diferit față de tine, sau este o utopie?

Trebuie să recunosc că, din nefericire, eu văd că lumea merge în direcția total opusă. Ce vedem că se întâmplă cu Rusia și Ucraina, sau în unele zone din SUA care se confruntă cu tot mai multe acte violente bazate pe rasism este foarte tulburător. Vedem ce se întâmplă în Ungaria cu extrema dreaptă. În Italia, la fel. Sunt multe părți ale lumii care devin problematice. Am trăit niște vremuri aproape utopice în acești ultimi 20-30 de ani, în care am dezvoltat internetul și globalizarea, iar oamenii trebuiau să fie mai conectați. Cred că vedem reacția oamenilor la această perioadă. Poate procesul globalizării a fost prea rapid. Văd ce se întâmplă cu imigranții care vin în Europa, chiar și cei care vin în Israel. Este foarte greu pentru oameni să îmbrățișeze alte culturi sau religii. Israelul pare să devină tot mai religios, tot mai radical și din ce în ce mai de dreapta, din păcate. Eu nu văd că se va termina prea curând această perioadă și că vom vedea tot mai puține exemple de intoleranță.

Ce înseamnă asta pentru generațiile care se nasc într-un asemenea climat tensionat?

Din păcate, este foarte, foarte rău. De exemplu, azi în Israel, nimeni nu vorbește despre o pace cu palestinienii. Limbajul nu mai conține acest cuvânt. Se vorbește de securitate, separare, ocupare. Dacă spui „pace“ în Israel, oamenii te vor numi naiv și utopist. Și da, copiii asta înțeleg. Și așa cresc. Iar fiecare acțiune violentă pare că duce la o ură ce se transmite din generație în generație. Și același lucru se întâmplă și cu palestinienii. La fel le sunt crescuți copiii. De fiecare dată când văd un israelian e ca și cum îl văd pe dracu’ gol.

„Europa ar trebui să fie mai fermă“

victime holocaust
Peste cinci milioane de evrei au murit în timpul Holocaustului. FOTO: Shutterstock

Ce părere aveți despre retorica folosită de Rusia în războiul contra Ucrainei, atunci când folosesc cuvinte precum „denazificare“ și „operațiune specială“?

Se întâmplă același lucru ca și în cazul Holocaustului. S-a început cu o retorică treptată de excludere din societate care a culminat cu ideea exterminării. Rusia s-a lansat într-un atac nebun asupra unei alte țări, iar lumea occidentală, practic, stă cu mâinile în sân. Da, să trimiți niște arme să sprijine Ucraina ajută, dar nu e destul. Sunt omorâți și răniți civili nevinovați. Da, se poate pune problema că Occidentul nu face nimic, pentru că ar începe un nou război mondial, dar aceste crime nu se vor opri niciodată fără o intervenție fizică. Holocaustul a avut loc pentru că nu s-a intervenit la timp. Nimic nu se schimbă.

Pentru că aveți rădăcini în Europa, cum o percepeți astăzi? Unii spun că se află între ciocan și nicovală, prinsă între jocul Rusiei și al SUA, iar un cuvânt de spus îl au, de asemenea, China și țările arabe. O situație începută mai ales cu pandemia și criza energetică.

Europa este o entitate foarte complexă. Este clar că nu redă cultura americană sau pe cea rusă. Europa este și ar trebui să fie un loc al unei bune sănătăți mintale și al unei judecăți de bun-simț. Dar uneori trebuie să fie mai agresivă. Vorbim despre crimele Rusiei. Când Irakul a invadat Kuweitul, americanii au trimis o întreagă armată. Care ar fi acum diferența? Petrolul din Kuweit și că în Ucraina nu este? Din păcate, acesta este mesajul pe care îl primim: oricine poate face rău așa cum vrea și oricui vrea, până când nu are altul un interes financiar. Este mesajul greșit.

Europa ar trebui să fie mai agresivă sau mai fermă în acțiunile și deciziile ei? Vedem că agresivitatea dă naștere politicilor extreme.

Ar trebui să fie mai fermă, fără îndoială. Știu că sunt tot felul de amenințări rusești cum ar fi bombele nucleare, care ar putea duce la distrugerea lumii care o împiedică să acționeze, însă eu personal nu văd o altă opțiune decât o intervenție directă.

Vedem atâtea crime pe care omul le face în războaie sau în alte conflicte. De ce ajunge omul să măcelărească o altă ființă umană?

Unii dintre ei o fac pur și simplu pentru că e în gena lor. Sunt fericiți să o facă și se simt foarte confortabili să o facă. Dar pe mine mă interesează ce fac majoritatea oamenilor atunci când astfel de crime au loc. Sunt întrebări pe care trebuie să ni le punem. Mulți nu simt că sunt călăi din diverse motive. Unii se consideră patrioți atunci când vine vorba de o crimă comisă de un stat. Crima justificată este un pericol real.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite