Există viață după Holocaust. Povestea celor trei surori care au învins Auschwitz-ul
0Un gard și o întreagă tragedie a omenirii au separat peste două milioane de evrei de viața pe care o știau înainte de război. Dintre aceștia, trei surori au scăpat, își spun povestea și se numesc supraviețuitoare, nu victime.
Înainte de a scrie, Heather Morris a învățat de la bunicul ei să asculte. O parte din viață a ascultat bolnavii din spitalul unde a lucrat, iar apoi a ascultat supraviețuitorii Holocaustului. A început cu bătrânul Lale Sokolov, cel care tatua numărul pe brațul fiecărui evreu ce venea în lagăr și a ajuns, după multe mărturii și povești despre tragedie și iertare, la istoria celor trei surori, Cibi, Livi și Magda, care s-au ținut de promisiunea făcută tatălui de a nu se despărți niciodată.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, scriitoarea spune că adevărata istorie nu o cunoști prin cifre și statistici, ci prin fiecare mărturie în parte. Ea mai spune că principala lecție pe care o învățăm de la acești oameni este iertarea, lucru pe care îl putem aplica chiar și în aceste vremuri tulburi, ce nu de puține ori, mulți sunt tentați de a fi ochi pentru ochi. Cărțile sale, mărturii ale supraviețuitorilor Holocaustului, au fost traduse și publicate la Humanitas Fiction.
„Weekend Adevărul“: De unde a început totul? De unde a venit această dorință de a scrie despre Holocaust?
Heather Morris: A fost, de fapt, dorința unui om de a-și spune povestea cuiva care nu este evreu. Aveam un prieten comun, care era evreu, și mi-a propus să-l întâlnesc. Este vorba de Lale Sokolov, a cărui poveste a stat la baza romanului „Tatuatorul de la Auschwitz“. Nu știam dacă are o poveste cu adevărat, doar l-am ascultat – câteva săptămâni, l-am vizitat aproape zilnic. Spunea mici întâmplări, fără o linie cronologică anume, dar se simțea ascultat. Abia îi murise soția, suferea și avea nevoie să-și împartă durerea.
Lecția bunicului: ascultarea
Spuneați că cel mai important lucru pentru a scrie o poveste este de a asculta. Când și cum ați învățat lecția aceasta?
Am crescut într-o sat mic, din Noua Zeelandă, într-o familie numeroasă. În fiecare zi după școală mă opream la străbunicul meu și vorbeam cu el, cred că îi era milă de mine că eram singura fată alături de patru frați. El a fost cel care mi-a spus: „Dacă vrei să înveți ceva în viață, fătuco, doar taci și ascultă“. Atunci mă întreba: „Ce auzi?“, iar eu îi răspundeam că nimic. „Nu fi prostuță, sunt atâtea lucruri în jurul nostru“, spunea. Și așa m-a făcut să ascult chiar și sunetul unui tractor de pe drum, lătratul unui câine, vacile care intrau în grajd – despre toate acele zgomote, care pentru mine erau nimic, el spunea că sunt „viața“. Apoi a început să îmi spună povestea lui și a celor trei generații dinaintea lui.
Care a fost cea mai emoționantă amintire pe care v-a împărtășit-o?
Mi-a povestit despre perioada tinereții, când la 17 ani a luptat în Africa. Doar date, informații, nu și un context emoțional – așa era el.
Nu v-ați gândit să îi scrieți povestea?
M-am gândit la asta, dar nu știu dacă i-ar fi plăcut. Parcă îl aud când spunea „copiii trebuie văzuți, nu auziți. Du-te afară și joacă-te“. După ce am publicat cărțile despre Holocaust, am avut ocazia să întâlnesc rude ale oamenilor care au supraviețuit și îmi spuneau că după moartea lor au aflat multe detalii despre aceștia. Îmi amintesc că o femeie mi-a zis, chiar de curând „Am fost la înmormântarea fratelui meu și am aflat atâtea lucruri despre el pe care nu le știam“. Asta din cauză că noi nu spunem cine suntem cu adevărat. Așa și în cazul bunicului meu.
„Nu ne schimbăm niciodată“
Când ați avut ocazia să vorbiți cu cele două surori, ce ați descoperit dincolo de poveste, dincolo de informații? Ce v-a spus limbajul corpului?
Am observat că, la cei peste 90 de ani pe care îi aveau, se refereau la ele însele drept copii, mai ales atunci când povesteau. Atunci am realizat că de fapt nu ne schimbăm niciodată. Învățăm, ne maturizăm, primim educație, dar cine suntem noi ca oameni este acolo, înăuntrul nostru, încă de la început. Ele se vedeau tot copii, tot fete de 14-15 ani – acum doar cu mai multe riduri, cu mai multe kilograme în plus.
Așadar nu credeți că o persoană se poate schimba în totalitate în urma unui eveniment tragic?
Îți schimbi atitudinea, îți schimbi percepția față de lucrurile din jurul tău, însă în interior, rămâi la fel. Femeile acestea nu urăsc germanii, nici pe cei de atunci, nici pe cei de acum, căci mama lor le-a învățat să nu urască. Doar că nu înțelegeau cum o țară întreagă a putut fi hipnotizată de acel om.
Puțin noroc, puțin destin
Care este povestea din spatele romanului? Cum ați luat legătura cu surorile?
Totul se întoarce la cartea lui Lale, care a fost publicată în 50 de țări, fiecare cu copertă diferită. Prima dată a fost publicată în Australia, acolo unde locuiesc, și a avut o copertă simplă: neagră, cu două mâini care îmbrățișau titlul. Mâinile erau ale lui Lale și ale soției sale, Gita, și puteau fi observate numerele tatuate primite la Auschwitz. De aici, doar două țări au preluat coperta: Brazilia și Canada. Pe când mă aflam într-un turneu de carte în Africa de Sud, primesc un email de la un bărbat din Toronto, în care îmi povestește că a cumpărat cartea și a ajuns cu ea la mama lui, în Tel Aviv. Văzând coperta, ea i-a spus imediat: „Trebuie să fie despre Lale și Gita. Uită-te la numărul de pe braț, este la trei cifre distanță de al meu. Am fost în același tren spre Auschwitz cu ea, am stat în blocul 21 împreună“. Mama lui era Magda. Își dorea să mă cunoască și să povestească ce a trăit acolo, să povestească despre cei doi semeni. Am vorbit mai întâi la telefon, dar după câteva minute de conversație, mi-a spus că cel mai bine ar fi să merg la ea. A fost ceva în vocea ei care m-a făcut să zbor de la Johannesburg în Tel Aviv. Și așa am ajuns să spun mai departe povestea familiei ei.
Având în vedere această experiență, puteți spune că a fost mâna destinului, noroc pur sau simplă întâmplare?
Aș putea spune că existența acele coperte fix acolo a fost, în parte, noroc. Dar și felul meu de a fi de a nu spune niciodată „nu“. Dacă nu ai un motiv bine întemeiat de a spune „nu“ în viață, spune „da“, căci nu știi niciodată unde te poate duce. Nu știu dacă a fost mâna destinului. Este un cuvânt din ebraică ce se traduce prin „așa a fost să fie“.
„Bashert“, din câte îmi amintesc...
Da, exact. Asta simt în legătură cu toată această experiență de atâția ani.
Impresionantă a fost promisiunea pe care cele trei fete au făcut-o tatălui lor, de a nu se despărți niciodată și de a avea mereu grijă una de alta. Însă ceea ce mi-a atras atenția mai mult a fost curajul lui Cibi de a-i ține piept lui Visik, un prieten din copilărie care trecuse de partea naziștilor. L-a înfruntat înainte de deportare, odată ajunsă la Auschwitz, dar și după aceea, când se afla deja în drum către Israel...
Cibi era cea puternică. Nu am apucat să o cunosc personal, însă și-a spus povestea într-o înregistrare video pentru fundația lui Steven Spielberg, pe când avea 70 de ani. Nu înțelegeam ce spune, căci vorbea în ebraică – am avut traducere –, însă am stat să îi ascult tonul vocii, felul în care povestea. Te-ai aștepta ca o femeie în vârstă, în fața camerei de filmare, cu un jurnalist care îi pune întrebări, să fie stânjenită. Ea însă nu a fost așa. Era hotărâtă, de-a dreptul tranșantă. Pe când Livi era total opusă – timidă, vorbea cu sfială, își căuta familia cu privirea. Așa că în Cibi, femeia de 70 de ani, am văzut pe Cibi cea tânără – aceeași atitudine, curajul de a vorbi pentru ea. Recunoaște că de multe ori a trecut limitele; numai de câte ori spune pe înregistrare „Ar fi trebuit să fiu împușcată pentru asta“. Mereu își asuma riscuri.
Care este imaginea vizuală cu care au rămas de atunci?
Cibi a povestit că atunci când au ajuns la Auschwitz, dincolo de gard era o familie cu copii, săpau și puneau legume. Și a văzut că este același cer, însă viețile lor sunt separate, atât de tragic, de un gard.
De la scenariu la roman
De ce ați vrut să fiți acest suport, acest mediu de păstrare și de dat mai departe al poveștilor?
Am început prin a scrie scenarii de film. De fapt, înainte de carte, cartea despre Lale Sokolov a fost un scenariu – asta m-a văzut și el scriind. Am lucrat cu o casa de producție din Australia pentru a face filmul, însă nu s-a concretizat din cauza lipsei de fonduri. Am stat 12 ani cu povestea lui Lale ca scenariu, până când cumnata mea mi-a zis „Pentru Dumnezeu, scrie o carte și publică!“ (râde). Se săturaseră de mine cum mă plângeam, când mergeam la ea și la fratele meu, care stăteau în apropiere de Hollywood, că nimeni nu e în stare să vadă o poveste bună pentru un film.
Toate amănuntele pe care le redați cu atâta veridicitate în carte – forma tavanului, mirosul, podeaua camerei unde erau închise fetele – le aveți din interviuri sau ați făcut și documentare suplimentară despre Auschwitz?
Totul a fost din memoria lor. Multe povești au fost despre ceai și pâine, căci altceva nu aveau ce să mănânce – gustul amar al alimentelor din acea perioadă.
Adevărul, dincolo de prejudecăți
Credeți că dincolo de drama și de elementele războiului, există bine? De exemplu, scrieți despre micile acte de bunătate ale naziștilor față de surori, sau chiar povestea de dragoste dintre Lale și Gita, desfășurată în spatele zidurilor lagărului de concentrare.
Când a apărut prima dată cartea despre Lale, mulți experți au spus că nu are cum ca așa ceva să se fi întâmplat. Dar eu știam că este așa. Au fost supraviețuitori care au confirmat povestea lor de dragoste. Apoi, copiii ai lor care spuneau „Și părinții mei s-au întâlnit la Birkenau“. Lui Lale i-am mărturisit că ceea ce spune el despre Baretzki (n.r. – unul dintre cei mai violenți gardieni de la Auschwitz) multora li se va părea incredibil – cum să facă el toate acele gesturi de omenie? Nimeni nu a zis nimic, niciodată, ceva bun despre el. Iar Lale mi-a zis clar „Ba da, vei scrie. A fost unul dintre cei mai răi oameni pe care i-am cunoscut, însă au fost momente în care mă putea împușca și nu a făcut-o, ne-a ajutat pe mine și pe Gita“. Aceeași poveste este și în cazul surorilor. A fost o femeie gardian, despre care nimeni nu a zis nimic bun, dar care le-a ajutat pe fete. Iar ele au insistat să vorbesc despre ea, este parte din povestea lor de viață.
Până la urmă, ați spus doar adevărul...
Da, exact. Sunt persoane care nu vor să accepte că oamenii nu sunt doar buni sau doar răi – nimeni nu este doar într-un singur fel. Am citit mărturia unei supraviețuitoare care spunea că „După ce am fost eliberați, am fost numiți îngerii de la Auschwitz, că nu am făcut nimic greșit. Când, în realitate, nu eram deloc îngeri. Cu toți am făcut lucruri pe care n-ar fi trebuit să le facem“. Asta mi se pare cel mai realist decât orice am citit vreodată. Livi povestește cum într-o noapte friguroasă a făcut rost de o pătură pentru o altă fată și i-a salvat viața. Însă ea mărturisește că a trebuit să fure de la altcineva acea pătură – nu știe cine era sau dacă mai era în viață, însă a trăit cu această vinovăție.
„Dincolo de cifre și statistici, trebuie să rămânem cu iertarea“
Sunt mulți oameni care spun că dacă vrei să înveți istoria adevărată nu o faci din romane și din filme. Ce părere aveți despre acest lucru?
Avem arhive, avem documente, da. Dar trebuie să înțelegem că fiecare are povestea lui. Povestea lui Lale nu este povestea Holocaustului, ci o poveste din timpul Holocaustului. Spunem că peste șase milioane au murit atunci, că peste un milioane au pierit la Auschwitz și îți faci o imagine despre ce perioadă a istorie tragică a fost, doar din cifre și statistici. Dar dacă vrei să afli cum a fost pentru cineva să trăiască atunci, trebuie să citești mărturie cu mărturie.
Și atunci de ce nu ați scris o carte de memorii, ci un roman? Romanul aduce cu sine acuza ficțiunii...
(râde) Nici dacă mă străduiam, nu puteam inventa așa poveste. Genurile au niște reguli strice pe care trebuie să le urmezi. Într-o carte de memorii nu poți pune dialog, trebuie să scrii doar ce a trăit personajul, nu și ce a auzit sau au povestit alții. Ar fi totul prea plat, prea rigid, constrâns de reguli. Spre exemplu, pe Gita nu am cunoscut-o, însă am vorbit cu prietene de-ale ei care mi-au povestit despre ea și ce a trăit acolo.
Spuneați despre importanța fiecărei voci. În cărțile dumneavoastră, aveți vocea unui bărbat, cea a unei femei și vocile a trei tinere. Cum se diferențiază ele?
Contează memoria lor, cel mai mult. Lale era tânăr atunci, avea peste 25 de ani. Era mai matur, educat și a fost ceea ce am numi un oportunist – chiar el s-a descris așa. Cilka, pe de altă parte, n-a avut nicio opțiune. Pentru a afla mai multe despre ea, despre ce s-a întâmplat după Auschwitz, perioada Gulagului, am consultat mai mulți istorici ruși, precum și arhivele ruse.
Vorbind cu acești supraviețuitori, cu familiei lor, nu sunteți acaparată de durerea poveștilor lor?
Timp de 20 de ani, am lucrat într-un spital și acolo veneau doar oameni care sufereau în urma unei tragedii. Am învățat că experiențele lor și ale supraviețuitorilor Holocaustului sunt doar ale lor să le păstreze. Durerea nu le-o poți lua, însă se mai estompează prin povești. Transferul sentimentelor se face pe nesimțite – și asta mi s-a întâmplat cu Lale. Când m-a văzut cuprinsă de emoții, m-a îmbrățișat și mi-a zis „Uite, încă sunt aici. Ține minte: am câștigat!“. Muzica m-a ajutat să fac față acestor emoții. După ce plecam de la Lale sau de la fete, stăteam 10-15 minute în mașină, ascultam muzică și apoi mă întorceam la viața mea.
Vina trecutului, pe umerii prezentului?
Dincolo de istorie, dincolo de informații, ce putem lua cu noi, în viața de zi cu zi, din romanele dumneavoastră?
Iertarea. Toți supraviețuitorii pe care i-am cunoscut mi-au spus că nu urăsc pe nimeni, că nu acuză pe nimeni. Suntem prea duri cu noi înșine. Am primit un email de la o femeie din Germania, al cărui titlu era „Te rog, iartă-mă“. Mi-a spus că după moartea lui Lale, eu eram cea mai apropiată persoană de el și cerea iertare – adult fiind deja, a aflat că bunicul ei a fost inginerul care a proiectat camerele de gazare. I-am spus că urmașii nu sunt vinovați pentru păcatele părinților, bunicilor și i-am explicat că eu nu o pot ierta că nu am pentru ce. Dar ea insista că trebuie să facă ceva, așa că a devenit voluntar la Muzeul Holocaustului.
Însă cum putem ierta acum, în zilele noastre, când sunt atâtea mișcări antiseminte, homofobe? Ce facem?
Nu trebuie să le iertăm sau să le justificăm acțiunile, ci doar să nu ne alăturăm lor. Sunt doar niște lași care au nevoie de susținere. Trei lucruri avem de făcut: să nu fii niciodată o victimă, să nu fii niciodată un făptuitor, să nu fii niciodată un spectator.
Câteodată, când citim aceste povești, ne-am putea simți într-un fel vinovați că trăim, totuși, niște vremuri de pace – nu se compară nimic cu Holocaustul și Al Doilea Război Mondial. Există un episod în carte, când Cibi mănâncă o cutie cu sardine, dar apoi începe să se simtă rău pentru că își amintește că la venirea lor acolo era un om slab, cu o cutie de sardine goală...
Când ai acest sentiment, cred că trebuie doar să încerci să compensezi și să ajuți pe cineva mai sărman din comunitatea ta. Mai mult nu ai ce face. Și să nu uităm că Lale și cele trei surori se consideră supraviețuitori, nu victime.
Se încarcă comentariile...
