Kim Ghattas, jurnalistă: „Occidentul nu își asumă responsabilitatea perpetuării unor probleme din Orientul Mijlociu“ INTERVIU
0Europa și SUA au tratat cu superficialitate și dezinteres problemele din Orientul Mijlociu, lucru care a dus la consecințe grave pe termen lung: o regiune instabilă politic, economic și social, aflată în conflict, în care drepturile omului sunt aproape inexistente.
Nepăsarea față de Orientul Mijlociu, „o regiune străină și ostilă“ – imagine creată de Europa și de SUA –, a dus la permiterea lui Vladimir Putin de a se implica în conflictul din Siria, ajutându-l pe Bashar al-Assad. Dacă nu ar fi făcut-o, poate că președintele rus nu ar fi atacat Ucraina, spune Kim Ghattas, jurnalistă și istoric care știe ce înseamnă a trăi într-o zonă de conflict, fiind născută în Liban. Ea spune că „Trebuie să existe o mai bună înțelegere a modului în care problemele ne afectează dincolo de frontiere și a ceea ce unește la capitolul preocupări“.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Ghattas vorbește despre prăpastia din ce în ce mai mare dintre Occident și Orientul Mijlociu, despre asemănările dintre protestele europene de dincolo de Zidul Berlinului și cele din Iran, Egipt și Arabia Saudită, dar și despre cât de mult ar trebui comunitatea internațională să se implice. De asemenea, ea a explicat ce este Poliția Moralității, dar și fatwa, doi stâlpi ai islamismului extremist care au dus la persecutarea și omorârea mai multor femei, dar și la tentativa de omor asupra scriitorului Salman Rushdie.
„Weekend Adevărul“: În cartea dumneavoastră „Valul negru“, a cărei traducere a apărut în România la Editura Humanitas anul acesta, vorbiți despre cum este perceput Orientul Mijlociu. Există vreo diferență între perspectiva europeană și cea americană?
Kim Ghattas: Atât în SUA, cât și în Europa, există de multă vreme o simplificare și o caricaturizare a regiunii, mai ales în filme și seriale. Trecutul colonial al Europei înseamnă că deseori privește cu dispreț Orientul Mijlociu, iar istoria recentă a Americii în regiune – începând cu criza ostaticilor din Iran din 1979 și ajungând până la invazia Irakului și Afganistanului – a modelat percepția, catalogând această regiune drept una străină și ostilă. Limbajul folosit de președintele George W. Bush în jurul Axei Răului sau „ești cu noi sau împotriva noastră“ a fost foarte dăunător și polarizant. De asemenea, reacția Europei în privința crizei refugiaților sirieni a fost profund supărătoare. Prăpastia dintre Orientul Mijlociu și Occident a crescut, dar Occidentul nu este capabil să recunoască responsabilitatea pe care o are în perpetuarea unora dintre problemele din regiune prin sprijinirea dictatorilor, de exemplu.
Superficialitatea, marele defect al Occidentului
Ce credeți că este necesar să se întâmple ca întreaga lume să fie conștientă de atrocitățile care se întâmplă zi de zi în Orientul Mijlociu – acum Iranul fiind în centrul atenției?
Trebuie să existe o mai bună înțelegere a modului în care problemele ne afectează dincolo de frontiere și a ceea ce unește la capitolul preocupări, dar și modul în care ne putem sprijini reciproc cu cunoștințe și aptitudini. Pandemia ne-a arătat că gestionarea cu succes a COVID-ului nu a fost doar în Occident, ci și în multe țări arabe și africane. Problemele de impunitate și extremism nu sunt doar ceva cu care ne confruntăm în lumea arabă, ci și în SUA, de exemplu, cu atacul de la Capitoliu, din 6 ianuarie 2020. De asemenea, dacă lumea ar fi acordat mai multă atenție Siriei și nu i-ar fi permis lui Vladimir Putin să scape cu campania sa militară devastatoare de a-l ajuta pe Bashar al-Assad, poate că Putin nu ar fi îndrăznit să invadeze Ucraina.
Ce credeți că ar trebui să facă comunitatea internațională pentru a sprijini drepturile omului în Iran?
Ne aflăm într-un moment crucial pentru întreaga lume, un punct de inflexiune între valorile autocratice și valorile democratice, nu doar democrații versus autocrații, pentru că în multe țări conduse de un regim opresiv care nu sunt democrații, vei găsi o dorință de libertate și o mișcare pentru schimbare cum ar fi în Iran și acum aparent în China. Comunitatea internațională ar trebui să continue să vorbească în sprijinul iranienilor, să ofere sprijin tehnic pentru a menține internetul și comunicațiile deschise pentru iranienii din Iran și să continue să facă presiuni asupra autorităților iraniene, cum ar fi cu votul ONU.
O lume profund culturală, controlată de religie
Putem spune că există o dualitate a țărilor arabe? De exemplu, Egiptul îmbrățișează atât tradițiile musulmane, cât și arta sau divertismentul; iranienii duc o viață dublă grea (afară, pe străzi, respectă legea islamică, dar, în intimitatea lor de acasă, încearcă să trăiască viața pe care și-o doresc). Cum pot face față? Ce ne spune acest gen de viață despre ei?
La fel ca orice cultură, lumea arabă și musulmană are o tradiție lungă în domenii precum muzică, poezie, literatură și artă. Viața culturală din regiune, din Egipt până în Liban, din Maroc până în Irak, este incredibil de bogată. Cumva, regiunea a fost redusă la ideea despre teroriști și tirani, ascunzând diversitatea incredibilă care nu este în contradicție cu religia. Conducătorii din Iran și, până de curând, din Arabia Saudită au adoptat o versiune ultra-ortodoxă a islamului și au impus-o poporului lor din motive ideologice, dar și pentru a deține controlul. Dar în ambele țări a fost imposibil să ștergi complet expresiile culturale și vitalitatea oamenilor. În Iran, Generația Z se revoltă acum împotriva acestor restricții, iar în Arabia Saudită, conducătorii au ajuns să înțeleagă că nu pot reprima tineretul pentru totdeauna, așa că poți merge la concerte, cinematografe și festivaluri culturale din regat.
Ne puteți explica, vă rog, ce înseamnă Poliția Moralității? Dar fatwa? De ce sunt acestea principalele lucruri care afectează lumea arabă?
Fatwa sunt opinii religioase ale clericilor ca răspuns la o întrebare adresată de un individ sau de un guvern. Fatwas se pot ocupa de orice, de la ritualuri religioase și filosofie până la viața de zi cu zi. Unii clerici au folosit fatwa în scopuri politice, cum ar fi Khomeini și fatwa sa împotriva autorului Salman Rushdie. Poliția Moralității este un organism de poliție care este menit să se asigure că bărbații și femeile respectă stricturile religioase în vigoare, inclusiv segregarea sexelor în public sau la locul de muncă, hijabul pentru femei, asigurându-se că oamenii merg să se roage la moschee. Iranul și până de curând Arabia Saudită sunt cele două țări cu poliție religioasă oficială, finanțată de guvern. Poliția religioasă din Arabia Saudită nu mai funcționează.
SUA și Europa, vinovate de eșecul revoluțiilor
Orientul Mijlociu a fost un loc constant al protestelor de mulți ani. Spre deosebire de europeni, unde protestele sunt doar în situații extreme și durează foarte puțin, ce ține flacăra vie atât de mult timp? Care este, de fapt, esența acestor proteste?
În timpul Războiului Rece, protestele din Europa de Est, în spatele Cortinei de Fier și până în Georgia, de la masacrul de la Primăvara de la Praga până la Tbilisi, au fost recurente ani la rând – din momentul în care Zidul Berlinului s-a ridicat și până la căderea sa, în 1989. Scopul a fost eliberarea de tiranie, iar SUA și restul Europei au oferit sprijin și încurajare. Din 2011, în lumea arabă, oamenii au manifestat împotriva dictatorilor și a opresiunii, dar nu au reușit încă să obțină cu adevărat libertatea, în parte pentru că SUA și Europa continuă să susțină guvernele represive din lumea arabă, în loc să găsească modalități de a încuraja mișcările pentru drepturile cetățeanului. SUA au văzut căderea Zidului Berlinului și comunismul ca pe ceva care va servi propriilor interese. În lumea arabă se consideră că autocrații arabi servesc intereselor americane – sau cel puțin consideră că aceasta este cea mai ușoară cale de urmat.
Dacă Occidentul nu i-ar fi permis lui Vladimir Putin să scape cu campania sa militară devastatoare de a-l ajuta pe Bashar al-Assad, poate că nu ar fi îndrăznit să invadeze Ucraina.
Pentru Europa, un an de referință este 1989 – căderea comunismului, dezmembrarea URSS. Ce înseamnă 1979 pentru Orientul Mijlociu?
1989 ar trebui comparat cu 2011 în Orientul Mijlociu, acel moment în care oamenii încep să protesteze dărâmând zidurile fricii în regiune în speranța unui viitor mai bun. Din păcate, drumul este încă lung. 1979 a fost anul care a schimbat profund Orientul Mijlociu, din Egipt până în Pakistan, pentru că a transformat Iranul într-o teocrație, a transformat Iranul și Arabia Saudită din aliați în rivali și au folosit religia ca instrument de exercitare a influenței și a puterii, au armat identități sectare, care au dus la violențe sectare și, pe măsură ce au concurat unul împotriva celuilalt, ambii au exportat valori extrem de conservatoare care au dus la o creștere a intoleranței în regiune. Toate acestea s-au întâmplat din cauza anului 1979. Înainte de acel an, Iranul și Arabia Saudită erau aliați, iar religia era păstrată în mare parte acasă și în moschee.
În prezent, mulți europeni spun că democrația a eșuat și mulți se îndreaptă către partidele politice de extremă dreapta. Arabii sunt dezamăgiți după evenimentele din 1979, din 2011. Au fost revoluțiile în zadar?
De-a lungul timpului, mulți dintre cei care au susținut înlăturarea șahului au fost amarnic dezamăgiți de ceea ce l-a înlocuit: o teocrație brutală represivă care a închis Iranul de lume. Acesta este motivul pentru care vedem proteste repetate în Iran de către studenți, femei, muncitori, care doresc să schimbe sistemul. În ceea ce privește revoluția din 2011, există și amărăciune, și dezamăgire, pentru că, exceptând Tunisia, fiecare revoluție a evoluat în ceva mai rău. În Siria a degenerat în război civil, Egiptul este condus de un dictator mai rău decât Hosni Mubarak. Chiar și Tunisia, care până de curând era văzută ca un succes, a luat o întorsătură în rău. Dar schimbarea politică necesită timp, povestea nu s-a terminat.
„Femeile sunt în fruntea luptei pentru libertate“
Imediat după abolirea monarhiei, în 1979, prima lege dată a fost împotriva libertății femeilor. De ce? Dintre toate măsurile care puteau fi luate, atâtea subiecte și domenii de interes, de ce au fost primele victime femei? Nu a fost acesta un semnal de alarmă că noua putere nu era ceea ce își doreau oamenii?
Când Ayatollahul Khomeini a deturnat revoluția și a transformat-o într-o revoluție islamică, a avut idei clare despre ce însemna asta pentru el, care nu este ceea ce oamenii își doreau sau se așteptau. El era un cleric retrograd și pentru el asta însemna să impună cea mai strictă versiune posibilă a islamului șiit și să ceară femeilor să poarte vălul. Femeile sunt întotdeauna prima țintă a mișcărilor retrograde – doar să ne uităm la ceea ce s-a întâmplat cu drepturile la avort în SUA. Mișcarea lui Khomeini a fost cu siguranță un semnal de alarmă pentru femeile din Iran și au ieșit în stradă la proteste în număr mare, purtând bannere pe care scria: „În zorii libertății, nu există libertate“.
Femeile din Iran pentru femeile din toată lumea
Deși impresia este diferită, vocea femeilor este puternică în Orientul Mijlociu, ele sunt implicate activ în revoluții și contrarevoluții – nu degeaba sunt trei laureate ale Premiului Nobel pentru Pace. Ne puteți spune mai multe despre acțiunile lor în acest sens?
Femeile din Orientul Mijlociu sunt la fel de vocale și de puternice ca oriunde, dacă nu mai mult. De la femeile care și-au ars vălurile în Pakistan la mijlocul anilor 1980 pentru a protesta față de dictatura lui Muhammad Zia-ul-Haq până la femeile din Iran care protestează astăzi în masă pentru libertate, ele sunt în fruntea luptei pentru libertate. Ele se confruntă cu mai mult de un obstacol: patriarhartul în general, dictatura și impresia occidentală că femeile din această regiune sunt supuse și tăcute.
Ce înseamnă protestele în curs, atât pentru Iran, cât și pentru drepturile femeilor, în general?
Protestele din Iran sunt despre drepturile femeilor și despre drepturile omului, justiție, domeniul muncii, libertate și demnitate – motiv pentru care se alătură și bărbații. Este o mișcare de protest împotriva unui regim opresiv care nu aduce niciun beneficiu poporului. Aceasta marchează începutul sfârșitului ciclului care a început cu revoluția iraniană din 1979. Dar protestul femeilor din Iran vine și într-un moment în care drepturile femeilor, în general, în lume sunt din ce în ce mai amenințate.
După moartea Mahsei Amin, pe rețelele de socializare a început o adevărată mișcare, femeile care se tund, în semn de solidaritate. Mai mult, în toată Europa protestează, susținând femeile iraniene. Ce părere aveți despre acest front unit? Ce credeți că se poate face mai mult pentru a ajuta, pentru a sprijini libertatea poporului iranian?
Cred că este foarte important să ascultăm și să respectăm dorințele poporului iranian și să-i lăsăm să conducă acest lucru și să facă alegeri. Unele dintre femeile care protestează vor să păstreze vălul, dar protestează pentru dreptul de a alege. În 1979, intelectualii francezi au susținut și revoluția, care a fost, la început, condusă în mare parte de stânga, naționaliști laici. Oameni precum Jean Paul Sartre, Michel Foucault și Simone de Beauvoir promovau și susțineau activ revoluția, deoarece mulți dintre revoluționari se aflau în Franța, precum Abolhassan Banisadr. Când revoluția a fost deturnată de islamiștii radicali, niciunul dintre intelectualii francezi nu și-a exprimat cu adevărat regretul pentru ceea ce au ajutat, fără să vrea, să dezlănțuie.
„Forța motrice este în interior“
Majoritatea intelectualilor iranieni au plecat din țara natală. Cât de implicați sunt ei în lupta anti-sistem? Credeți că au puterea de a schimba ceva, de a face diferența?
Diaspora iraniană este uriașă, nu doar intelectualii au plecat. Ei vor avea un rol de jucat în creșterea gradului de conștientizare, în chemarea la proteste, în conectarea cu oficialii din SUA și Europa, în a face lobby pe lângă ONU și în oferirea sprijinului familiilor lor din Iran cât pot de bine. Dar forța motrice este cu adevărat în interior. Cu toate acestea, este greu de văzut un rezultat ușor și pozitiv pe termen scurt. Este puțin probabil ca regimul să se reformeze și să ofere concesii, iar ei nu au unde să plece în exil, spre deosebire de șahul care avea prieteni și ar putea merge în Egipt și SUA pentru o perioadă. Acest lucru va necesita timp.
Doctrina Republicii Islamice trece dincolo de granițele țării. În cartea dumneavoastră spuneți că fatwa împotriva lui Salman Rushdie va deveni doar o poveste iraniană. Să ne amintim că a fost atacat recent, motivul fiind bazat pe acel decret. Cum explicați acest eveniment? Ce spuneți de faptul că mulți islamiști vor să impună aceste obiceiuri în lumea occidentală?
Când am scris că a devenit o poveste iraniană, am dorit să spun că oamenii au uitat rolul pe care Arabia Saudită l-a jucat în încurajarea furiei împotriva lui Salman Rushdie, cu alte cuvinte oamenii asociază fatwa doar cu Iranul. Dar din hotărârea lui Khomeini a fost clar că acest lucru era menit să-l urmărească pe Rushdie oriunde ar fi mers și, de fapt, mai mulți oameni, traducători și editori ai cărții au fost uciși. Știm foarte puține despre ce l-a determinat pe atacatorul lui Rushdie să inițieze acest atac la mai mult de treizeci de ani după fatwa, probabil că nici măcar nu a citit cartea. Sunt extremiști peste tot, cheia este să ne amintim că sunt o minoritate, dar ei vorbesc cel mai tare.
Ați spus că ezitați între speranță și disperare. Ținând cont de evenimentele în derulare, spre care înclină balanța – speranță sau disperare?
Fără speranță nu există viață. Am trăit ani de război civil în Liban când eram copil și, fără speranță, renunți. Rămân realistă, pragmatică și analitică, sunt un optimist care își face foarte multe griji. În acest moment, văd o mulțime de mișcări și schimbări, care ar putea duce într-o direcție pozitivă pentru regiune dacă totul se aliniază. După cum am spus într-un răspuns anterior, ne aflăm într-un punct de inflexiune pentru lume, deoarece Rusia, China și Iranul se luptă pe plan intern și extern, este un moment de oportunitate de a da o nouă viață unei mișcări pentru dreptate și drepturi civile din întreaga lume, și o globalizare care este mai înrădăcinată în echitate.
Se încarcă comentariile...
