Volumul „Pas cu pas“ de Klaus Iohannis va fi distribuit joi cu ziarul „Adevărul“
0
Cartea „Pas cu Pas“ de Klaus Iohannis, care a fost cel mai râvnit volum la Târgul Gaudeamus, se va distribui joi cu ziarul „Adevărul“, la preţul de 14.99 de lei.
Bestsellerul absolut al Târgului de Carte Gaudeamus, volumul autobiografic „Pas cu pas“, scris de preşedintele ales Klaus Iohannis, va fi distribuit joi împreună cu ziarul „Adevărul“, la preţul de 14.99 de lei (ziarul împreună cu cartea).
FRAGMENTE DIN CUVÂNTUL ÎNAINTE
"O viaţă se construieşte pas cu pas. La fel şi o carieră, o comunitate sau chiar o naţiune. Nimic nu vine peste noapte, cel puţin nimic durabil şi statornic. În acelaşi timp, orice lucru ar face un om în viaţă poate fi un avantaj sau un dezavantaj. Depinde cum foloseşte acel lucru. Mereu am spus că, despre un om, vorbesc cel mai bine faptele. Am fost sigur că treaba mea este să fac, şi nu să vorbesc despre ceea ce am de gând să fac. Am fost convins că este cel mai bun lucru, dar viaţa mi-a pus în faţă situaţii care au contrazis ceea ce crezusem. Din ce în ce mai des mi-au ajuns la ureche reacţii care, oricât de oneste s-ar fi vrut, exprimau clar neîncredere şi suspiciune. „Dacă tace, înseamnă că are ceva de ascuns.“ Cine este, de fapt, Klaus Iohannis? De ce nu vorbeşte niciodată despre el? De ce atâta discreţie? Ce fel de om este, de unde vine şi ce vrea să facă?
Astfel de întrebări au devenit tot mai frecvente, pe măsură ce ajungeam din ce în ce mai cunoscut, pe măsură ce reuşeam să duc la bun sfârşit tot mai multe proiecte. Faptul că am refuzat întotdeauna să vorbesc despre viaţa mea personală şi să comentez, la orice oră, păreri despre unul sau despre altul a trecut drept dubios. Preferinţa mea pentru discuţii despre lucruri concrete, despre decizii sau despre strategii de acţiune a început, uşor-uşor, să fie privită cu suspiciune, dacă nu de-a dreptul cu mefienţă. Aveam ceva de ascuns. Sau nu aveam, de fapt, o latură umană, o viaţă ca toţi ceilalţi.
Nimic mai neadevărat.
Am o viaţă care poate părea banală, obişnuită. Excepţionalul, dacă despre asta a fost vorba vreodată, am considerat că ţine de tot ceea ce reuşeam să construiesc pentru comunitatea care îmi acordase încrederea. Nu mi s-a părut că vorbele, prea multe vorbe, ar fi fost necesare. Dimpotrivă, am fost mereu convins că tot ceea ce contează şi primează este să duc la bun sfârşit nişte proiecte importante pentru comunitate. După părerea mea, acesta este modul în care un politician trebuie să se prezinte în faţa celorlalţi: printr-un plan bun de măsuri şi prin multă muncă pusă în slujba cetăţeanului. Numai că ceilalţi nu voiau să vadă doar profesionistul, ci şi omul.
Voiau să se asigure că el, omul, există. Trebuia, aşadar, să fac ceva!
Cea mai potrivită formă a fost să scriu despre mine. Mi-am spus mereu că, dacă munceşti pentru o treabă, nu o uiţi. Să scriu despre viaţa mea, care, într-o mare măsură, se suprapune cu munca mea, m‑a făcut să înţeleg, încă o dată, că lucrurile chiar aşa stau. Este o constatare verificată nu numai în anii în care am fost primar. Este o concluzie pe care am tras-o după o viaţă în care am pus umărul la destul de multe lucruri. Este şi concluzia acestei cărţi.
Am adunat în această carte momente din viaţa publică, încercând să refac, din ceea ce a selectat memoria, traseul profesional care m‑a adus de la catedra de fizică la ipostaza de candidat pentru preşedinţie. Am inclus în ea şi lucruri personale, dar nu am făcut-o neapărat pentru a răspunde curiozităţii celorlalţi. Am recuperat acele întâmplări, întâlniri sau detalii care au spus ceva despre felul în care m-am format, despre valorile pe care le-am preţuit. Identitatea mea personală a umplut, prin intermediul faptelor, dar şi prin aceste principii în care am crezut, rolul de persoană publică pe care l-am ocupat de mai bine de paisprezece ani. (...)
Primii ani ca dascăl
Mulţi dintre colegii şi prietenii mei au plecat din ţară în acele vremuri. Sora mea a plecat imediat după Revoluţie. Părinţii mei au plecat prin ’92–’93; pe atunci deja nu mai locuiam împreună, eu eram căsătorit din 1988, iar ei erau deja pensionari. Dacă ar fi decis să plece mai devreme, probabil că aş fi resimţit mult mai puternic despărţirea de ei, dar în acel moment am acceptat firesc decizia lor şi mi-am continuat propriile planuri. Personal, mi-am pus întrebarea dacă să plec sau nu în Germania cel puţin de două ori: în liceu, când foarte mulţi dintre colegii mei şi-au pus aceeaşi întrebare, când şi-au dorit să plece. Atunci răspunsul meu a fost că nu, nu vreau să plec. Pur şi simplu, nu am văzut nici un motiv pentru care să plec. A doua oară mi‑am pus întrebarea după Revoluţie, când majoritatea saşilor au şi plecat, nu doar că şi-au dorit. Chiar au plecat. N-am vrut nici atunci să plec. Decizia mea a fost, de fiecare dată, să rămân aici, chiar dacă părinţii şi sora mea plecaseră. Pentru mine, deciziile lor nu au fost argumente pentru a părăsi România. Şi părinţii, şi sora mea locuiesc acum în Würzburg.
Când am ştiut că voi candida la preşedinţie, i-am sunat pur şi simplu şi le-am dat vestea. Nu a fost o surpriză nemaipomenită, fiindcă ei urmăresc ştirile de aici, în special pe internet sau prin ziarele trimise de noi. Şi vorbim la telefon cel puţin o dată pe săptămână, aşa că au ştiut cam în ce direcţie merg lucrurile. Sfaturi legate de alegeri nu îmi dau; în rest, ca orice om normal, dacă primesc un sfat bun, îl urmez. (...)
Ucenicia într-ale politicii — FDGR
Pentru formarea şi ascensiunea mea profesională, Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR) a avut un rol esenţial, şi în perioada în care am fost simplu membru, şi în anii în care l-am condus, în calitate de preşedinte. Perioada petrecută în cadrul Forumului a însemnat prima ucenicie în ceea ce priveşte implicarea mea în problemele specific ale unei comunităţi, dar şi şansa de a intra în contact cu personalităţi puternice, atât din spaţiul românesc, cât şi din cel german, oameni care au avut forţa să-i imprime stării de lucruri un impuls transformator. În cadrul Forumului am contribuit pentru prima dată la realizarea unor schimbări în beneficiul unei comunităţi şi am observat pentru prima oară cum indivizi cu convingeri pe cât de ferme, pe atât de diferite, pot să ajungă la acord atunci când binele comunităţii o cere. Aşa stând lucrurile, nu pot să nu mă refer în aceste pagini la maniera foarte specifică de a lua decizii pe care am exersat-o în cadrul Forumului — un adevărat model de neutralizare a propriilor convingeri doctrinare în situaţiile în care binele comun solicită consens —, după cum nu pot să las pe dinafară întâlnirile cu câteva dintre personalităţile marcante ale spaţiului politic german. Dialogul cu fiecare dintre ele a însemnat întotdeauna un moment constructiv pentru întreaga dinamică a relaţiilor dintre ţara noastră şi spaţiul de limbă germană. Fie că vorbim de Austria, Elveţia sau Germania, contactul cu reprezentanţi de seamă ai clasei politice sau cu specialişti în diferite domenii din aceste ţări a însemnat, pentru mine, tot atâtea ocazii fructuoase pentru schimbul de expertiză şi, nu de puţine ori, exerciţii de admiraţie. Asemenea întâlniri au fost, de fiecare dată, resorbite în scopurile generale de care mi-am legat activitatea în toţi aceşti ani: îmbogăţirea raporturilor dintre aceste modele de civilizaţie, atât de diferite, şi cel autohton, binele comunităţii de etnie germană din România şi buna funcţionare a dialogului dintre ţările de limbă germană şi ţara noastră. Niciuna dintre aceste misiuni şi niciuna dintre aceste oportunităţi nu ar fi existat dacă în anii ’90, imediat după Revoluţie, nu m-aş fi înscris în Forumul Democrat al Germanilor din România". (Copyright Curtea Veche Publishing)
Se încarcă comentariile...
