Volumul „Femeia sfâşiată“, de Simone de Beauvoir, sau criza existenţială din viaţa unei femei. Fragmente în avanpremieră
0
„În toate cărţile pe care le-am scris, una dintre intenţiile mele de căpătâi a fost să spulber mistificările, să spun adevărul“, spunea scriitoarea franceză Simone de Beauvoir, al cărei volum „Femeia sfâşiată“ va fi lansat la sfârşitul lunii, pe 30 martie, la Librăria Humanitas Kretzulescu. „Adevărul“ vă prezintă fragmente în avanpremieră din noua carte apărută în limba română.
Simone de Beauvoir a dorit, prin cărţile sale, să „spulbere mistificările, să spună adevărul“: „Această obstinaţie vine din copilărie; eu şi sora mea uram «prostia» – aşa numeam noi felul în care prejudecăţile, percepţia greşită, rutina, regulile găunoase sufocă viaţa şi bucuriile ei. Am vrut să scap de această constrângere şi am jurat să o denunţ“, mai spunea scriitoarea.
Celebră atât pentru studiul de teoria feminismului „Al doilea sex“, cât şi pentru opera sa literară şi filozofică, Simone de Beauvoir alcătuieşte, prin cele trei nuvele din acest volum, un triptic exemplar al crizei existenţiale din viaţa unei femei. Protagonistele se află fiecare într-o situaţie limită, generată de disoluţia cuplului măcinat de trecerea tim-pului: infidelitate, divorţ cu consecinţe tragice şi înstrăinare. Alături de partener, copiii sunt, la rândul lor, oglinda deloc îngăduitoare în care se privesc cele trei femei, devenite victime ale aşteptărilor celorlalţi, dar şi ale propriei respectabilităţi. „Volumul de nuvele «Femeia sfâşiată» se numără, alături de romanele «Invitata», «Mandarinii» şi «Imagini frumoase», printre cele mai interesante şi incitante scrieri ale lui Simone de Beauvoir“, apreciază Alison Holland.
Premiul Goncourt pentru romanul „Mandarinii“
Chiar dacă doar una dintre nuvele poartă acest titlu, fiecare dintre personajele lui Simone de Beauvoir este o femeie sfâşiată. În Vârsta discreţiei, înaintarea în vârstă o îndepărtează pe cerebrala profesoară de literatură franceză de André, soţul ei, şi de Philippe, fiul acum căsătorit, revelându-i că principiile şi convingerile care au ghidat-o toată viaţa nu sunt nici imuabile, nici universale. În Monolog, Murielle e sfâşiată de singurătate şi mutilată de ura (auto)distructivă pe care o nutreşte faţă de tot ce o înconjoară. Monique, protagonista din Femeia sfâşiată, care consemnează în paginile jurnalului intim drama de a se şti înşelată, oscilează la nesfârşit între speranţa unei reveniri a soţului şi deznădejdea de a-şi vedea şi trecutul, şi viitorul năruindu-se ca un decor de mucava.
Simone de Beauvoir s-a născut la Paris pe 9 ianuarie 1908. După ce a obţinut licenţa şi a devenit, la numai 21 de ani, professeur agrégé în filozofie (1929), a predat, până în 1943, la Marsilia, Rouen şi Paris. La sfâr-şitul facultăţii l-a cunoscut pe Jean-Paul Sartre. Relaţia mitică dintre ei a durat o viaţă; Simone a fost, în cuvintele lui Sartre, iubirea lui „necesară“, în contrast cu iubirile „contingente“ trăite de amândoi. Volumul Quand prime le spirituel, terminat înaintea războiului, apare abia în 1979, astfel că adevăratul ei debut literar este romanul L’Invitée (1943). Urmează Le sang des autres (1945), Tous les hommes sont mortels (1946), Les Mandarins, care i-a adus Premiul Goncourt în 1954, Les belles images (1966) şi Femeia sfâşiată (La Femme rompue, 1968). Pe lângă celebrul Le Deuxième sexe, apărut în 1949 şi devenit lucrare de referinţă pentru mişcarea feministă mondială, opera teoretică a lui Simone de Beauvoir, aparţinând curentului existenţialist, conţine numeroase eseuri filozofice sau polemice – de exemplu, Privilège (1955), reeditat sub titlul primului articol, Faut-il brûler Sade?, şi La Vieillesse (1970). Autoarea a scris o piesă de teatru (Les Bouches inutiles, 1945) şi şi-a povestit călătoriile în L’Amérique au jour le jour (1948) şi La Longue Marche (1957). Cele patru volume de memorii ale sale – Memoriile unei fete cuminţi (Mémoires d’une jeune fille rangée; Humanitas, 2011), La Force de l’âge, La Force des choses, Tout compte fait – au apărut între 1958 şi 1972; în 1964 li s-a adăugat povestirea auto-biografică Une mort très douce. Până în ziua morţii, 14 aprilie 1986, Simone de Beauvoir a colaborat intens la revista de „filozofie angajată“ fondată de ea şi de Sartre în 1945, Les Temps Modernes, şi, sub diverse forme, şi-a manifestat solidaritatea cu ideologia de stânga şi cu feminismul.
Fragment din volumul „Femeia sfâşiată“, de Simone de Beauvoir:
Sâmbătă, 25 septembrie
Fereastra era întunecată. Mă aşteptam la asta. Înainte – înainte de ce? – când se întâmpla să ies fără Maurice, la întoarcere vedeam întotdeauna o rază de lumină printre draperiile roşii. Urcam cele două etaje alergând, sunam, nu mai aveam răbdare să caut cheia. Am urcat fără să alerg, am băgat cheia în broască. Cât de gol era apartamentul! Cât de gol este! Desigur, pentru că nu este nimeni în el. Dar nu, de obicei, când mă întorc acasă, îl găsesc pe Maurice, chiar dacă este absent. În seara asta uşile se deschid spre încăperi pustii. Ora unsprezece. Mâine vom afla rezultatele analizelor şi îmi este frică. Mi-e frică şi Maurice nu este aici. Ştiu. Trebuie să-şi termine cercetările. Cu toate acestea, sunt furioasă pe el. „Am nevoie de tine şi tu nu eşti aici!“ Îmi vine să scriu aceste cuvinte pe o bucată de hârtie pe care s-o las la vedere în hol înainte să mă culc. Altfel, voi tăcea, ca ieri, ca alaltăieri. Era întotdeauna lângă mine când aveam nevoie de el.
…Am udat florile; am început să fac ordine prin bibliotecă şi m-am oprit brusc. Am fost uimită de indiferenţa lui când i-am vorbit de amenajarea camerei de zi. Trebuie să recunosc adevărul; dintotdeauna am dorit să ştiu adevărul, şi l-am aflat pentru că l-am căutat. Ei bine! Maurice s-a schimbat. S-a lăsat devorat de profesie. Nu mai citeşte. Nu mai ascultă muzică. (Îmi plăcea atât de mult tăcerea noastră şi faţa lui atentă când ascultam Monteverdi sau Charlie Parker.) Nu ne mai plimbăm împreună nici prin Paris, nici prin împrejurimi. Aproape că nici nu mai purtăm conversaţii adevărate. Începe să semene cu colegii lui, care nu sunt altceva decât nişte maşini de făcut carieră şi de câştigat bani. Sunt nedreaptă. Lui puţin îi pasă de bani, de reuşita socială. Dar de când, contrar sfatului meu, s-a hotărât în urmă cu zece ani să se specializeze, puţin câte puţin – şi exact de asta mă temeam – s-a uscat. Chiar şi la Mougins anul ăsta mi s-a părut îndepărtat: dornic să se întoarcă la clinică şi la laborator; distrat, ba chiar morocănos. Haide! Măcar să-mi spun adevărul până la capăt. Aveam inima strânsă pe aeroportul din Nisa din cauza vacanţei căldicele pe care o lăsaserăm în spatele nostru. Iar dacă am cunoscut în salinele părăsite o fericire atât de intensă este pentru că îl simţeam pe Maurice, la sute de kilometri, din nou aproape. (Ce curios lucru e un jurnal: ceea ce trecem sub tăcere este mai important decât ceea ce notăm.)
S-ar părea că viaţa lui privată nu-l mai interesează. Cât de uşor a renunţat, primăvara trecută, la voiajul nostru în Alsacia! Şi totuşi, dezamăgirea mea l-a întristat foarte mult. I-am spus veselă: „Vindecarea leucemiei merită câteva sacrificii!“ Dar altădată medicina însemna pentru Maurice oameni în carne şi oase pe care trebuia să-i aline. (Eram atât de dezamăgită, atât de dezorientată în perioada stagiului meu la spitalul Cochin, de bunăvoinţa rece a profesorilor, de indiferenţa studenţilor: şi în ochii frumoşi de culoare închisă ai acestui tânăr medic am citit o disperare, o furie asemănătoare cu a mea. Cred că l-am iubit din noaptea aceea.) Păcat că bolnavii nu mai sunt acum pentru el decât nişte cazuri. Este mai interesat să cunoască decât să vindece. Şi chiar în relaţiile lui cu cei apropiaţi devine absent, el, care era atât de vioi, atât de vesel, la fel de tânăr la patruzeci şi cinci de ani ca atunci când l-am întâlnit… Da, ceva s-a schimbat din moment ce scriu despre el, despre mine, pe ascuns de el. Dacă ar fi făcut-o el, m-aş fi simţit trădată. Eram unul pentru altul de o transparenţă absolută.
Încă mai suntem; furia mea ne separă: o va dezamorsa repede. Mă va ruga să am puţină răbdare: după perioadele de surmenaj frenetic vine acalmia. Şi anul trecut obişnuia să lucreze deseori seara. Da, dar o aveam pe Lucienne. Şi, mai ales, nu mă tulbura nimic. El ştie bine că în acest moment nu pot nici să citesc, nici să ascult muzică, pentru că mi-e frică. Nu-i voi lăsa nici un bileţel în hol, dar am să vorbesc cu el. După douăzeci – douăzeci şi doi – de ani ne înţelegm mult din tăceri: este periculos. Cred că m-am ocupat prea mult de fete, în ultimii ani: Colette era atât de lipicioasă şi Lucienne atât de dificilă. Eu nu eram atât de disponibilă pe cât şi-ar fi dorit el, probabil. Ar fi trebuit să-mi atragă atenţia în loc să se dedice unor lucrări care acum îl rup de mine. Trebuie să avem o explicaţie.
Miezul nopţii. Sunt atât de nerăbdătoare să mă reîntâlnesc cu el, să înăbuş furia asta care mă macină în timp ce stau cu ochii aţintiţi pe pendulă. Minutarul nu se clinteşte; mă enervez. Imaginea lui Maurice se descompune: la ce bun să lupte contra bolii şi suferinţei dacă îşi tratează soţia cu atâta detaşare? Asta este indiferenţă. Este asprime. Dar n-are rost să mă înfurii. Gata. Dacă analizele lui Colette nu ies bine, mâine voi avea nevoie de tot sângele rece. Aşa că trebuie să încerc să dorm.
Luni, 27 septembrie
Ei bine, da! Mi s-a întâmplat. Este normal. Trebuie să mă conving de lucrul ăsta şi să-mi reprim întreaga furie care m-a zguduit toată ziua de ieri. Maurice m-a minţit, da; şi asta este normal. Ar fi putut continua aşa în loc să-mi vorbească. Deşi cu întârziere, trebuie să-i fiu recunoscătoare pentru francheţe.
În cele din urmă am adormit, sâmbătă: din când în când, întindeam mâna spre patul alăturat: aşternutul era neted. (Îmi place să adorm înaintea lui când lucrează în cabinet. Prin vis aud apa curgând, simt un miros vag de apă de colonie, întind mâna, corpul lui umflă aşternutul şi mă cufund în extaz.) Uşa de la intrare s-a trântit zgomotos. Am strigat: „Maurice!“ Era ora trei dimineaţa. Nu lucraseră până la ora trei, au băut şi au pălăvrăgit. M-am ridicat în pat:
— Asta-i oră de venit acasă? De unde vii?
Se aşeză într-un fotoliu. Ţinea în mână un pahar de whisky.
— Este ora trei, ştiu.
— Colette este bolnavă, mor de îngrijorare şi tu vii acasă la ora trei. N-aţi stat să lucraţi până la trei.
— Colette se simte mai rău?
— Nu se simte mai bine. Ţie puţin îţi pasă! Evident, când ţi-ai luat sarcina sănătăţii întregii omeniri, o fiică bolnavă nu atârnă prea greu în balanţă.
— Nu fi ostilă.
Mă privea cu o gravitate puţin tristă, iar eu m-am topit aşa cum mă topesc ori de câte ori mă învăluie cu acea lumină sumbră şi caldă. L-am întrebat încet:
— Spune-mi de ce vii aşa de târziu.
Nu mi-a răspuns nimic.
— Aţi băut? Aţi jucat poker? Aţi ieşit? Ai uitat cât e ceasul?
Continua să tacă, cu un soi de insistenţă, învârtind paharul între degete. Am aruncat la întâmplare vorbe absurde ca să-l scot din sărite şi să obţin o explicaţie:
— Ce se întâmplă? Este o femeie în viaţa ta?
Fără să-şi ia ochii de la mine, mi-a spus:
— Da, Monique, este o femeie în viaţa mea.
(Totul era albastru deasupra capetelor şi sub picioarele noastre; se zărea dincolo de strâmtoare coasta africană. Mă strângea la pieptul lui. „Dacă m-ai înşela, m-aş omorî.“ „Dacă tu m-ai înşela, nu ar fi nevoie să mă omor. Aş muri de supărare.“ A fost în urmă cu cincisprezece ani. Deja? Ce înseamnă cincisprezece ani? Doi şi cu doi fac patru. Te iubesc, nu te iubesc decât pe tine. Adevărul este indestructibil, timpul nu schimbă nimic.)
— Cine este?
— Noëllie Guérard.
— Noëllie? De ce?
A ridicat din umeri. Bineînţeles. Cunoşteam răspunsul: frumoasă, strălucitoare, seducătoare. Genul de aventură fără urmări şi care-l flatează pe un bărbat. Avea nevoie să fie flatat?
Mi-a zâmbit:
— Mă bucur că m-ai întrebat. Nu-mi plăcea să te mint.
— De când mă minţi?
A ezitat vag.
— Te-am minţit la Mougins. Şi de când m-am întors.
— Te-ai culcat cu ea când ai rămas singur la Paris?
— Da.
— O vezi des?
— A! nu! Ştii bine că lucrez…
I-am cerut detalii. Două seri şi o după-amiază de când s-a întors – mi se pare că este des.
— De ce nu mi-ai spus imediat?
M-a privit timid şi mi-a spus, cu regret în glas:
— Spuneai că ai muri de supărare…
(copyright Editura Humanitas, fragment din volumul „Femeia sfâşiată“, de Simone de Beauvoir)
Se încarcă comentariile...
