VIDEO INTERVIU Stelian Tănase: „România este pe mâna unor farsori şi impostori“

Schimbarea realităţilor româneşti nu mai este miza generaţiei mele, susţine Stelian Tănase.

Stelian Tănase vorbeşte în cadrul seriei publicistice “Ce facem cu România” despre efectele contra-selecţiei într-o ţară ajunsă, astăzi, suma incompetenţelor care o conduc.

Cuvintele se dezlănţuie brusc în decorul comod al camerei. „A fost un skanderberg între nişte oameni care nu s-au gândit la România în niciun fel, ci la fotoliul pe care stau ei personal sau ar putea să stea în viitorul apropiat”.

Stelian Tănase gesticulează larg, despicând cu viteză aerul seniorial al încăperii. Cu un proiector în spate, mâinile sale ar trimite personaje fantastice să se întrupeze din umbre în toate colţurile încăperii. E amiază, însă, lumina a cucerit fiecare cotlon şi oricum sunt suficienţi monştri aici, aduşi de întrebările ziariştilor şi de nebunia ultimei jumătăţi de an, în care sanatoriul politic a luat în prizonierat o ţară întreagă.

„Tremuri”, e inspirat Stelian Tanase, chiar aşa e!, tremuri când politicienii folosesc România. Tremuri când o face Traian Băsescu, “crede că România e vasul pe care l-a incendiat el în Franţa, dacă e nevoie îi dăm foc”, tremuri când o fac adversarii săi politici, “din lăcomia de a veni la putere mai repede”.

Ce a rămas după lunga vară fiebinte a lui 2012? Amintirea unei “mineriade mediatice”, crede Tănase, dar şi un avertisment pentru 2018. O sută de ani de la Marea Unire ar putea găsi România în poziţia celei mai fracturate societăţi europene.

Seria publicistică “Ce facem cu România”, realizată de Adevărul în colaborare cu platforma media Lucian Boia şi Radu Ioanid, Stelian Tănase navighează în apele tulburi ale unui trecut căruia nu ştim încă dacă să-i recunoaştem meritul ori eşecul de a ne fi adus aici.

Aţi fost parlamentar, între 1992 şi 1996.
Stelian Tănase: Am plecat foarte dezamăgit. Dar acela era un parlament mai bun ca cel de astăzi. Noi cunoscusem comunismul şi eram mai motivaţi să facem ceva. Era o mai mare vibraţie, care a dispărut acum. Mai era ceva interesant, un conflict între cei care voiau să rămânem în sfera de influenţă a Rusiei şi cei care voiau desfiinţarea Pactului de la Varşovia şi orientare către Occident. Cu Rusia prăbuşindu-se vizibil, ne-a fost clar că trebuie să mergem către Occident, către NATO şi Uniunea Europeană. Or asta a creat o agendă naţională a României, un consens. Vreme de 10-15 ani noi am avut nişte obiective clare, comune. Până şi Vadim Tudor era pentru Occident.

Problema este că după 2007 noi nu am mai avut o ţintă. Azi încercăm doar să supravieţuim, nu mai avem un obiectiv naţional, politica vieţii noastre este acordul cu FMI sau MCV-ul. România nu a propus nimic pentru ea, iar clasa politică nu are alte ţinte decât să îi dea la o parte pe cei de dinainte. Acest dans pe gheaţă este foarte periculos. Noi stăm pe loc. Care e strategia? Avem fonduri, suntem în NATO, suntem în UE, facem autrostrăzi, nu facem autrostrăzi, schimbăm Constituţia, sistemul electoral sau nu? Nu şi-a pus nimeni aceste probleme. Şi s-a mai întâmplat o nenorocire. A început criza abia când începeam să căpătăm o anumită substanţă a modelului nostru de dezvoltare. Fără o strategie şi cu o criză neaşteptată, venită ca un tăvălug peste fragila economie românească – aici suntem acum. Gândiţi-vă că politicienilor le-a luat doi ani să recunoască că e criză.

Au făcut-o, credeţi, din calcul electoral?
Da, acolo a fost o probă de cinism. Ştiau că este criză, erau foarte bine informaţi. A fost o mare cacealma cu costuri enorme. Ei îşi reglează conturile între ei fără să vadă societatea. Dar dacă nu îşi racordează agenda lor spre societate, nu ştiu ce s-ar putea întâmpla.

E posibilă o izbucnire socială de proporţii ?
E greu de spus. Când mă uit cum ies sute de mii de oameni în Spania când anunţă nişte măsuri de două ori mai uşoare decât ce se întâmplă în România, sunt mai degrabă sceptic. Românii nu au o vocaţie a revoltei şi a organizării. Faptul că cineva exasperat se duce cu o pancartă în Piaţa Universităţii e admirabil, dar de cele mai multe ori inutil. Nu văd acum societatea românească angrenată într-un protest social la scară mare pentru că este probabil cea mai fracturată societate din Europa. Fiecare om sau grup cu care te întâlneşti are o gândire şi un tip de reacţie diferite.

...şi fiecare împărtăşeşte suspiciunea fata de acţiunile celorlalţi.
Aşa este, suntem o societate a resentimentului. Dacă eu ies în stradă, vecinul se întreabă ce interes am. Judecând aşa este foarte greu să coagulezi o solidaritate. În plus, politicienii noştri, şi Băsescu e campion la acest capitol, sunt mai mult decât dispuşi să ne dividă, să ne stârnească unii împotriva altora. Dacă luăm declaraţiile lui Băsescu, vedem că a stârnit categorii sociale împotriva altor categorii sociale. De la cei care au plecat, la medici, la profesori, la ziarişti, la muncitori. Un preşedinte ar trebui, dimpotrivă, să le unească. Dar necesităţile puterii îl îndeamnă să facă acest lucru, ca să rămână arbitru. E mai ieftin pentru politicieni să ne dezbine şi e mult mai complicat să ne solidarizeze.

Identificaţi o boală aici, în dorinţa excesivă de putere?
Este boala politicienilor noştri. 3.5 milioane de români au plecat din ţară şi nu sunt interesaţi de politică. Sunt alţi români care nu merg la vot decât în momentele foarte fierbinţi. S-a văzut la referendum, unde eu cred că electoratul românesc s-a purtat extraordinar, mult peste aşteptări. Senzaţional comportament civic al poporului român! Prezenţa asta masivă pe mine m-a tulburat. Deci oamenii nu sunt tâmpiţi, când e o miză, vin la vot. Problema este că mizele sunt mici. Iar asta se întâmplă pentru că partidele trimit în faţă, în ierarhiile lor, oameni de slabă calitate. În politica românească, dacă ai caracter, partidele te elimină în două zile.

Este  o contraselecţie?
Da, este.  Aşa cum sunt construite, partidele generează insecuritate. Politicienii care sunt la vârf au trecut prin multe schimbări de cămaşa. Azi spun una, mâine alta, se aliază cu duşmanul de ieri. Ceea ce vedem ca spectacol politic este o piesă în care oameni de cea mai proastă calitate se întâlnesc. Şi ei sunt şefi de partide, miniştri. Asta pentru că selecţia din partide e deficitară. Când vorbim de reforma clasei politice ar trebui să vorbim despre reforma partidelor, aici ar trebui lucrat foarte mult, la deschiderea lor.

Partidele sunt ca nişte cazemate în care nişte domni şi-au asigurat poziţiile şi sunt foarte geloşi şi temători să aducă oameni de afară. Dacă veţi lua, de pildă, o situaţie a filialelor veţi vedea că ele au de 10-15 ani cam acelaşi număr de membri, pentru că liderul de filială are grijă să nu mai intre un doctor, un avocat, un lider sindical popular, pe care îi vede ca pe nişte pericole. Şi sunt mulţi dinozauri în partide care nu au făcut nimic în ultimii 20 de ani decât să fure, să facă aranjamente pentru familia lor, să se învârtă.

Şi-atunci cum e posibilă reforma de care vorbiţi?
Deschiderea partidelor înseamnă, în primul rând, o coborâre a condiţiilor de formare a unui partid, altfel toată lumea trebuie să aflueze către cele aflate deja pe piaţă. E nevoie şi de trezirea societăţii, care se plânge de diversele lucruri care i se întâmplă, dar se plânge la televizor, la nevastă, la o bere.  Nu se organizează pentru a stopa aceste lucruri.

S-ar putea organiza, de exemplu, nişte alegeri primare în colegii. Dar partidele nu au un interes să facă asta, pentru că trebuie să împartă clienţilor politici anumite beneficii ca să le fie fideli. Partidele nu doresc o confruntare deschisă cu electoratul din colegiu. Doresc să dea acel loc lui X sau lui Y, pentru ca X sau Y să fie recunoscător. Felul în care se negociază listele în partide este de tip mafiot. Şi aceiaşi inşi, care s-au compromis, vor fi în Parlament şi vor lupta din nou „pentru binele României”. Sunt nişte impostori.

Vedeţi aici o vină a sistemului uninominal?
România nu are un sistem uninominal. Ea practică un sistem unic în Europa, o invenţie. Publicul a făcut presiuni asupra clasei politice să treacă la sistemul uninominal. Listele erau văzute de public ca surse ale Parlamentelor neperformante. Atunci politicienii deştepţi au inventat acest sistem pe care îl practicăm şi astăzi şi pe care l-au vândut publicului ca fiind uninominal. Dar nu este. Partidele îşi desemnează candidaţii, se aleg la vârf şi au susţinere în colegii. Clientela trebuie servită. Se face un troc formidabil, contra intereselor ţării, sub pretextul că e unimonial. Acest sistem în care poţi să intri de pe locul 3 şi să iei locul celui care a câştigat în colegiu este sinistru. Toată această mascaradă generează o clasă politică de foarte slab nivel. Aici nu este numai o problemă de persoane, ci şi una de sistem.

Spuneţi practic că principala sursă de corupţie în România e de găsit la rădăcina partidelor, în însăşi felul în care acestea s-au format şi funcţionează.
Da, corupţia în Romania înseamnă în primul rând nevoile financiare ale partidelor şi candidaţilor. Toate poziţiile sunt atribuite unor persoane, care s-au îmbogăţit fraudulos. Parlamentarii cu o mie de euro pe lună şi averi de milioane. Nimeni nu întreabă de unde au făcut aceşti bani. Sunt candidaţi incapabili să susţină costul unei campanii şi atunci ei trebuie să apeleze la sponsori, la finanţatori, la firme. Firmele dau mai multor candidaţi. Dar când ei ajung primari sau deputaţi, firma zice “ţi-am dat 100.000, vreau şi eu contractul ăsta de 5 milioane, să asfaltez trei străzi”. Investiţia în politică e cea mai bună. Lucrurile astea sunt nucleul dur al politicii din România şi corupţiei din România. Toţi sunt amestecaţi cu toţi, nu sunt îngeri de o parte şi diavoli de cealaltă. Sunt amestecaţi, sunt jumătate îngeri, jumătate escroci, sunt dalmaţieni.

“Astăzi avem justiţie de troc şi politică de troc”

Dacă ar fi să faceţi o comparaţie cu perioada interbelică, aţi spune că lucrurile stau astăzi mai bine sau mai rău?
Lucrurile stau mai prost. Dar nu trebuie să privim cu idilism, cu romantism nostalgic acea Românie. Ea avea problemele ei, era tot la periferia Europei, ca şi astăzi. Dar România de la 1930, deşi trecută printr-o criză brutală şi devastatoare, dispunea de un avantaj. România aceea venea după o sută de ani de elite politice competente. Odată cu sfârşitul secolului al XIX-lea, Regatul, dar şi Transilvania, au dezvoltat generaţii de politicieni mai educaţi, mai buni cunoscători ai mecanismelor occidentale. Ei şi-au propus să semănăm cu acel Occident, iar efortul făcut de acele generaţii s-a văzut.

Diferenţa faţă de azi este că actualii sunt în mare parte nişte golani. Ei sunt instruiţi în şcoli româneşi comuniste. Cei din perioada interbelică veneau bogaţi în politică, cei de acum vin să se îmbogăţească. Cei de atunci veneau din şcoli occidentale foarte serioase, trăiseră la Viena, la Paris, la Munchen. Ei veneau în ţară şi intrau în acest sistem şi de la generaţie la generaţie asigurau continuitatea. România avea un sistem judiciar invidiat în Europa la acea dată. Ideea este că avem aceleaşi etichete ca la 1930, dar diferenţa de material uman este enormă, în defavoarea celor de azi. Astăzi este justiţie de troc şi politică de troc.

Am avut atunci, în interbelic, un sistem politic capabil să facă o selecţie a elitelor?
Aveam Constituţia din 1923, vedeţi felul în care era organizată magistratura atunci, sistemul electoral, era o Românie în care elitele contau. Aveam o ţară care se emancipa, era o ţară aşezată pe şleaul ei şi dacă nu ar fi venit cel de-al Doilea Război Mondial, România ar fi fost astăzi ca Elveţia. Atunci eram o ţară la nivelul Iugoslaviei, Greciei şi Portugaliei. Între timp Grecia şi Portugalia s-au dus foarte departe de România. Iugoslavia s-a destrămat, dar şi acolo sunt ţări precum Slovenia şi Croaţia, dincolo de România.

Spuneţi că în absenţa celui de-al Doilea Război Mondial am fi fost pe o altă poziţie la nivel european. Pe de altă parte, războiul a fost o consecinţă, nu cauza în sine. Credeţi, de exemplu, că în absenţa sa n-am fi avut antisemitism în România?
Românii nu sunt mai antisemiţi decât alte popoare. Şi când spun asta ţineţi cont de faptul că eu sunt un filosemit, un om care crede că prezenţa evreilor în cultura română a fost benefică, a creat un mediu stimulativ intelectual, că a fost un ferment. În al doilea rând, ei reprezentau elita din câteva domenii, spre exemplu negustorii erau evrei. Prin urmare, sunt de acord ca nouă ne-au lipsit în anii ’90, o sută sau două sute de mii de evrei ca să mişcăm ţara asta spre capitalism. Nu i-am avut şi se vede.

Acum e nevoie de două-trei generaţii să creştem 50.000 de antreprenori. Noi am plecat de la mamuţii lui Ceauşescu şi le-am dat foştilor directori să le conducă, crezând că ştiu să facă asta. Nu ştiau, ei băteau cu pumnul în masă, sunau la ministru să le livreze material şi să le vândă marfa. Nu au fost buni să conducă în capitalism. Una e piaţa reală şi alte e sistemul administrativ comunist.

Din moment ce spiritul antreprenorial suferă încă din perioada interbelică, înseamnă că lipsa lui, vizibilă după Revoluţie, nu poate fi pusă doar în seama perioadei comuniste.
Cu menţiunea ca înainte de război România era o societate deschisă, avea mulţi evrei, greci care ştiau să fie negustori. Mociorniţă era român, Malaxa era grec, Bercovici era evreu. Comunismul a distrus piaţa şi capacitatea oamenilor de a se descurca. S-au mai salvat unii, dar foarte puţini, care făceau comerţ exterior, care mergeau în afară. Ăştia au făcut averi după revoluţie. Dacă vă uitaţi în Forbes, 80% dintre bogaţi vin din întreprinderile acestea comuniste şi au epoleţi de ofiţeri acoperiţi pe umeri.

A fost mai pregnant în România fenomenul de privatizare a comunismului decât în Polonia, Cehia sau Ungaria?
De la Praga până la Vladivostok, acest proces de trecere a proprietăţii de stat realizată în 50 de ani de comunism a fost esenţa procesului tranziţiei. Nişte persoane private, abile, cu informaţii, cunoscătoare ale mediului, au pus mâna pe întreprinderile comuniste. Aşa s-au transformat în capitalişti, lăsând cheltuielile statului şi privatizând profitul. Unii au fost capabili să ducă mai departe aceste întreprinderi, dar cei mai mulţi le-au ruinat. Foarte mulţi sunt capitalişti de mucava, sunt puşi în faţă, dar reprezintă interesele altora din culise. Uitaţi-vă şi în România, în anii 90, cine ocupa prim-planul afacerilor şi uitaţi-vă că ei sunt acum la periferie, chiar în puşcărie.

“Cultivăm impostorii şi apoi le cerem să ia decizii convenabile cu ţara”

Există o dezamăgire legată de faptul că elitele din diferite domenii nu se mai implică în politică.
Eu văd în elite oameni care produc pe piaţa culturală diverse lucruri: fac filme, scriu cărţi, fac expoziţii, cercetare, inovează etc.Elitele mai sunt şi oameni de influenţă, persoane capabile să determine decizii cu caracter strategic. Chestiunea esenţială este dacă reuşim să coagulăm astăzi elitele capabile să împingă societatea înaintea. Din păcate la noi este un soi de mahala politico-financiară-intelectuală. Avem oameni de foarte mare calitate, dar influenţa lor e foarte mică.

De ce s-au retras? Pentru că lumea mediatică în general strică reputaţia, te face de râs. Iar nivelul de manipulare şi intoxicare este atât de mare încât te compromiţi. Oamenii au învăţat în 20 de ani că nu stai pe teren ferm. Or elitele au văzut asta. Dar mai e o abordare. În toată Europa de Est, valul acela de entuziasm, al intelectualilor implicaţi în politică a dispărut. Şi vă spun cu deznădejde că ţara asta are nevoie acum mai mult ca nicicând ca intelectualii să se implice.

Putem să definim mai precis categoria pe care o invocaţi?
Mă refer la vârfurile din diverse domenii. Avem ingineri capabili, politiceni oneşti, oameni de afaceri buni, care ar putea să facă diverse lucruri. Dar ei sunt năclăiţi de impostura celor din jur. Lumea românească, dacă vrea să se ridice din acest marasm, este obligată să promoveze elitele, adică oameni care ştiu să facă. Ajută-l să facă aici. Asta e problema, ne scapă oamenii, pleacă, pentru că noi nu discernem care sunt oamenii de elită. Faţă de anii 30 noi nu cred că mai avem capacitatea să distingem oamenii capabili de cei incapabili.

Credeţi că într-o societate aşezată pe nişte baze ferme, un eveniment precum cel legat de doctoratul lui Victor Ponta l-ar fi scos definitiv din viaţa politică ?
Victor Ponta nu a plagiat. Lui i-a scris altcineva lucrarea.

E mai puţin grav?
Nu, n-am spus asta. Am spus că puneţi întrebarea greşit. Cunosc sistemul universitar din interior, asemenea oameni importanţi dau asistenţilor să le facă lucrarea. Ei nu au timp. Un asemenea scandal pune un reflector foarte crud pe realitatea învăţământului românesc. Acest scandal arată de fapt care sunt practicile în cadrul sistemului de învăţământ din România. De-aia eu nu îl văd pe Victor Ponta într-o lumină aşa de diabolică pentru că el a practicat ceea ce se practică în universităţile româneşti ca sistem de 40 de ani. Un sistem corupt, care până astăzi produce efecte. Este cel mai bun prilej prin acest şoc ca să spunem adevărul şi să luăm măsuri.

Sunteţi optimist că va exista o reacţie în sistem?
Nu, pentru că sistemul de învăţământ este asaltat de tot felul de veleitari care vor să îşi dea doctoratul, să devină profesori. Uitaţi-vă prin universităţi, mai ales private, câţi politicieni sunt profesori. Până şi Elena Udrea e profesor universitar. Şi-au făcut facultăţi peste tot, şi-au inventat catedre peste noapte. E vanitatea asta tâmpită că dacă ai ajuns deputat trebuie să fii şi profesor. De ce îi trebuie decoraţia asta pe piept? Profesorii sunt profesori, politicienii sunt politicieni.

Un posibil răspuns: din obsesia pentru onorabilitate.
E corect ce spuneţi pentru că ei au complexul neonorabilităţii lor sau al situaţiei foarte modeste. Oamenii ăştia care ajung la putere în România vor să fie de toate. Instituţia doctoratului trebuie respectată, are reguli. Confundând lucrurile, cultivăm impostorii şi apoi le cerem să ia decizii convenabile cu ţara. România este pe mâna unor farsori şi impostori în primul rând. Poate în generaţia viitoare lucrurile se mai schimbă, asta nu mai e miza generaţiei mele.

“Puterea are tot, nu însă şi vocea mea”

Cum vedeţi situaţia de la Institutul Cultural Român?
Cu îngrijorare. Patapievici a făcut o instituţie eficace, dar o instituţie care s-a politizat din prima zi. A fost la comanda lui Băsescu, a fost un instrument de corupere a mediului intelectual. În schimbul unor sinecuri, turnee, festivaluri, l-au servit pe Băsescu public. Pe de o parte a fost acest mecanism de corupere a mediului intelectual. Pe de altă parte trebuie să recunoaştem că în aceste condiţii ICR-ul a performat. A creat sucursale unde acţiunile româneşti au început să se simtă. Patapievici a făcut treabă bună când a contat pe oameni tineri, capabili să se descurce în aceste medii unde noi nu aveam o tradiţie. Problema lui, însă, a fost politica de gaşcă. A reuşit în acest mediu şi pentru că a avut un buget confortabil şi pentru că s-a bucurat de protecţia lui Băsescu.

Patapievici a ridicat ştacheta, nu poţi să ignori ce a făcut el acolo. Peste asta s-a adăugat graba USL de a-l executa pe Patapievici şi de a se răzbuna pe ICR. Momentul trecerii ICR la Senat a fost devansat. Şi în loc să fie o decizie normală a unui Guvern s-a transformat în altceva. Această discuţie trebuia să se facă după alegerile generale, pe o nouă lege şi după numirea unei alte conduceri la ICR. Aşa, a părut o reglare de conturi între Băsescu-Patapievici şi USL, USL-ul având să facă anumite reproşuri de legate de militantismul lui Patapievici, Cărtărescu, Mihăieş.

Întrebarea este dacă acest militantism a afectat activitatea Institutului.
Bineînţeles, l-a politizat, ceea ce nu avea voie. Dar USL-ul a greşit, pentru ca vrând să arunce lăturile a aruncat şi copilul. USL-ul a mai făcut o greşelă, tăind banii de la ICR. Asta e cea mai mare prostie. La cultură dai bani, nu iei. Este cea mai mai rentabilă investiţie pe care poate să o facă o societate: educaţie, învăţământ, cultură. Când iei bani de aici, ca politician, înseamnă că nu înţelegi cu ce te ocupi.  Acum s-a creat această impresie că USL-ul este antiintelectual, alianţa şi-a alienat foarte mulţi intelectuali. Andrei Marga trebuie să transmită mesajul că institutul va rămâne profesionist şi că se neutralizează în raport cu politicul.

El trebuie să se ducă la acest guvern şi să le ceară banii înapoi şi să le explice acestor zevzeci că la cultură se dau bani, nu se iau. Investiţia în cultură e mult mai valoroasă decât una într-o fabrică de nasturi. În plus, ICR-ul are nevoie de o lege nouă, care să genereze promovarea culturii române în străinătate. Patapievici s-a luptat cu această lege, dar a avut protecţia lui Băsescu şi s-a descurcat cu ea.  Faptul că acest institut a trecut la Senat îl face mult mai vulnerabil. La cum se schimbă acolo majorităţile, cu trei voturi, cu cinci voturi, e vulnerabil în condiţiile actualei legi. Patapievici şi-a făcut el echipa, Marga nu, i-a făcut-o Senatul. Eu asta n-aş fi acceptat niciodată.

Aţi avut vreun fel de relaţie cu ICR-ul în ultimii ani...
Mi s-a propus să iau institutul, dacă asta vreţi să ştiţi.

... nu în sensul acesta, ci al unei relaţii între scriitorul Tănase şi Institutul care îi poate promova opera.
Am avut o relaţie proastă cu ICR-ul. Nu mi-a plăcut politica lor de gaşcă. Visceral eu detest găştile, de orice fel. ICR-ul mi-a tradus o carte acum 7-8 ani. De şase ani nu am mai fost tradus. În schimb, alţi scriitori care nu există pe piaţa română au fost premiaţi, invitaţi la conferinţe.

Cum interpretaţi dihotomia intelectualii lui Băsescu versus intelectualii lui Antonescu? Există în realitate aceste tabere?
Ea a fost creată spontan, când s-a constatat că un număr de oameni, consideraţi până atunci independenţi, au început să scrie, chiar fanatic, despre Traian Băsescu, să îi apere tezele la televizor. S-a văzut aici o anumită discpliniă şi se vedea că ei roiau în jurul ICR-ului care întorcea aceste servicii. Asta a fost primul simptom, în 2006-2007. Când a fost drama referendumurilor, din 2007 şi 2012, societatea s-a polarizat şi s-a putut observa că s-a scindat în două grupuri: unii militând pentru Băsescu, alţii contestându-l. Asta abia acum se vede clar. Sunt oameni care s-au dezis de Băsescu în iarnă, la proteste.

Eu  am fost de acord cu demiterea lui Băsescu, deşi nu sunt anti-Băsescu, nu îmi place partizanatul ideologic. Există însă intelectuali bine organizaţi, care sunt de partea lui Băsescu şi care au acces la resurse. Drama intelectualilor este că piaţa nu generează astfel de resurse, şi-atunci ei devin dependenţi de o instituţie şi îi vezi roind în jurul unor politicieni. Probabil că intelectualii ar vrea să trăiască foarte corect, dar societatea nu generează cererea de produse culturale care i-ar putea ajuta să trăiască. Eu cred însă că rolul intelectualului este să fie critic, să fie de partea societăţii. Puterea are tot, nu însă şi vocea mea şi a altor intelectuali.

Destrămarea unui mit: UE

Suntem o societate fără proiecte într-un moment destul de prost pentru întregul continent. Mai poate idealul european sa mobilezeze, aşa cum o făcea acum zece ani?
Cred că trecem printr-o fază în care mituri care s-au consolidat în tranziţie se destramă. Spre exemplu, vara asta s-a destrămat un mit: mitul Occidentului, cu resurse, care sprijină democraţia. Foarte mulţi români au devenit eurosceptici.  Nu mai este convingerea de acum zece ani că singura soluţie pentru noi este Occidentul. Acest mit s-a destrămat nu doar la noi, în unele ţări apar partide antieuropene.

Nu mai este entuziasmul de acum 10 ani, când românii erau cei mai euroentuziaşti. Imprudenţa cu care a acţionat USL, gogoriţa asta cu lovitura de stat vehiculată de Băsescu şi de Macovei la Bruxelles, Bruxelles-ul care a reacţionat, generând un conflict între populari şi stânga, stânga nereuşind să ridice glasul – tot acest cocktail Molotov a dus la căderea mitului UE. Acum trebuie să vină intelectualii, să adune morţii de pe câmp şi să spună că UE e un lucru mişto. Asta se aşteaptă lumea de la unul ca mine, nu? Nu vreau să fac chestia asta, sunt departe de tipul care se inflamează când aude de chestii de identitate.

Şi-atunci, ce facem cu România?
Nu salvăm nimic. Întrebarea are legătură cu fiecare grup. Fiecare e responsabil să îşi facă agenda care are legătură cu el, cu familia lui, cu locul în care trăieşte. România este volatilă şi pentru că este o ţară nouă, făcută în 1918, nu are nici o sută de ani. În deceniile care s-au scurs de atunci noi nu am intrat într-un proiect naţional care să ne dea coerenţă. Nu am avut o discuţie asupra situaţiei minorităţilor. Am avut o problemă uriaşă pe care nu am ştiut să o rezolvăm. Evreii au plecat, nemţii au plecat. Dar asta e o nebunie, nu e o soluţie. Mai mult, acum pleacă românii înşişi, pentru că proiectul nostru naţional este aşa de haotic şi de greu de descifrat. Nu oferă nimic.

Stăm în faţa pericolului de a marca, în 2018, 100 de ani de la Marea Unire cu un proiect naţional eşuat?
Da, suntem acolo. În perioada interbelică au avut loc discuţii despre un proiect naţional, după război nu, în perioada comunistă nici atât, iar după revoluţie am şi uitat că avem nevoie de aşa ceva. Politicienii s-au bătut între ei pentru un fotoliu, dar nu au venit cu proiecte. Au fost aceste obiective de etapă, NATO şi UE, care ne-au mai adunat un pic, dar după 2007 suntem într-o continuă scindare şi fracţionare. În 22 de ani nu cunosc niciun proiect pentru România.

Interviul este parte a seriei publicistice "Ce facem cu România", realizată de Adevărul în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero"