VIDEO „Frica de umbra mea“, cel mai recent roman semnat de Cezar Paul-Bădescu, a fost lansat la Humanitas Cişmigiu

Romanul "Frica de umbra mea" de Cezar Paul-Bădescu, recent apărut la Editura Polirom, a fost lansat, luni, la librăria Humanitas Cişmigiu. Alături de autor, au fost invitaţi să participe la lansare Mirela Nagat, Radu Paraschivescu, Cosmin Ciotloş. Adevarul.ro prezintă un fragment în avanpremieră din acest roman.

Deopotrivă sursă de mari temeri şi fascinaţie, moartea ocupă un rol central în noul roman al lui Cezar Paul-Bădescu, "Frica de umbra mea", care a fost lansat luni seară la Humanitas Cişmigiu. Personajul-narator cochetează cu ideea sinuciderii în adolescenţă, după ce i-a citit pe existenţialiştii francezi sau pe Cioran, apoi trece prin experienţele directe ale dispariţiei celor dragi (la început bunici, apoi prieteni), la maturitate are de-a face cu un mediu care se foloseşte de moarte, mass-media, sau ajunge să se intersecteze cu oameni care au adus moarte (un soldat american care a luptat în Irak sau canibalul german Armin Meiwes). Toate aceste experienţe sînt piese de puzzle care îi modelează treptat viaţa şi îl ajută să se maturizeze, să privească diferit moartea celorlalţi şi perspectiva propriei morţi, să se înţeleagă şi să se împace cu sine.

„Dacă Moartea lui Ivan Ilici ar fi fost rescrisă de Ilf şi Petrov sau de Hašek, ea n-ar fi ajuns prea diferită de noua carte a lui Cezar Paul-Bădescu. Frica de umbra mea nu este nicidecum o carte despre frică, ci despre stratageme simple de-a-ţi învinge fricile, de-a le bagateliza şi ridiculiza prin grotesc, macabru, carnavalesc şi kitsch. Moartea atroce a bunicilor scriitorului, nebunia şi moartea poetului Cristian Popescu, moartea amatorului de telenovele Nicolae Militaru, amorul cu o bolnavă de cancer şi fascinaţia faţă de un faimos canibal german, inscripţiile de pe mormintele de la Bellu şi manelele cîntate în onoarea morţilor sunt subiectele, nu prea vesele-n sine, ale volumului de faţă, dar acea privire naivă a cărei reţetă o are doar autorul lui le transformă nu doar în surse de comic uneori debordant, ci şi-n prilej de meditaţie, gen vanitas vanitatum, pe marginea tristei condiţii umane. Ce unifică toate povestirile este chiar această voce inconfundabilă, tacticoasă în descrierea celor mai groteşti scene, dar cu observaţii atît de surprinzătoare, încît nu pot veni decît de la un copil mare care priveşte lumea genuin, acelaşi care-a scris şi Tinereţile lui Daniel Abagiu sau Luminiţa, mon amour”, scrie Mircea Cărtărescu.

VIDEO:  Verbs describe us/ Judy Florescu 

Cezar Paul-Bădescu este autorul romanului "Luminiţa, mon amour", adaptat cinematografic în filmul "Ana, mon amour", regizat de Călin Peter Netzer, laureat cu Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin, în 2017.

FRAGMENT

"Frica de umbra mea"

de Cezar Paul-Bădescu

"Şi iată cum viaţa fără sens poate să capete dintr‑odată unul! Nu mai trebuia să strâng şuruburi inutile la ziarul de doi bani la care lucram, pentru a‑mi umple timpul şi mintea, ci puteam să fac lucruri ceva mai interesante. De exemplu, să caut un subiect de roman.

În momentul în care chiar cauţi, e imposibil să nu ţi se ivească ceva în cale. E ca atunci când ieşi în oraş cu aparatul foto, cu gândul să prinzi nişte instantanee interesante. Şi observi cum oraşul în care trăieşti şi pe care‑l străbaţi mai tot timpul în grabă e plin de detalii semnificative, pe lângă care treci de obicei nepăsător.

Aşa şi eu: am găsit subiectul taman printre ştirile senzaţionaliste publicate la gazetă. Apoi am căutat pe Google şi am constatat că era vorba de un caz celebru, care făcuse valuri în presa din străinătate.

Un german din Rotenburg, Armin Meiwes, a dat anunţ pe un forum „caut bărbaţi tineri pentru a fi măcelăriţi de‑adevăratelea şi consumaţi“ şi a primit vreo două sute de mesaje în care oamenii se ofereau să fie mâncaţi. În faţa unui asemenea succes, Meiwes s‑a văzut nevoit să facă o selecţie – desigur – la sânge. Mai întâi i‑a triat online, prin interviuri pe messenger, ocazie cu care a văzut că mulţi nu erau serioşi, apoi i‑a invitat pe câţiva care s‑au calificat la un casting la el acasă. Aici, desigur, a contat în principal constituţia fizică a fiecăruia: unul a fost respins că era prea gras, altul – prea slab, altul – prea bătrân şi tot aşa. În cele din urmă, câştigătorul a fost inginerul Bernd Jürgen Armando Brandes, de 43 de ani, pe care Meiwes l‑a trimis acasă după evaluare şi l‑a chemat peste două săptămâni să‑l rezolve.

La 9 martie 2001, Brandes se prezenta la datorie. Meiwes şi‑a filmat tot performance‑ul, aşa că, mai târziu, când a fost prins, procurorii au putut să vadă tot felul de detalii picante, cum ar fi, de exemplu, acela că, mai întâi de toate, Armin i‑a tăiat lui Bernd penisul, pe care l‑a prăjit rapid cu usturoi, vin, sare şi piper, iar apoi l‑au mâncat împreună, ca pe un wurst.

Meiwes a fost foarte grijuliu cu invitatul lui: i‑a dat ceva să nu simtă durerea, i‑a prins tăietura cu o clemă, să nu sângereze şi să se poată bucura în tihnă de gustare, apoi i‑a pregătit o baie caldă, unde să se relaxeze în timp ce i se scurgea sângele din corp. Brandes a fost cu adevărat răsfăţat – cu o cină romantică şi cu o baie pe cinste.

Cei doi se cunoscuseră pe internet în ziua Sfântului Valentin.

„Iată o poveste pe care s‑o documentez la faţa locului, în Germania!“, mi‑am zis. Desigur, modelul era ceea ce făcuse Truman Capote ca să scrie Cu sânge rece. Găseşti în presă o oroare şi faci din ea un roman non‑fiction, în care‑ţi propui să înţelegi natura umană în manifestările ei ieşite din comun. De ce‑ar face cineva una ca asta? În ce măsură există în om resurse pentru aşa ceva?

În cazul poveştii pe care‑o alesesem eu, provocarea nu era atât să aflu răspunsurile în ceea ce‑l privea pe canibal (că literatura explorase deja zona asta şi, de exemplu, unul ca Hannibal Lecter devenise, cu ajutorul Hollywoodului, un personaj iconic), ci să văd care fuseseră resorturile celuilalt, victima voluntară.

Ca să scrii despre un personaj, trebuie să‑l înţelegi. Dar nu numai atât. Vorbeam la un moment dat cu un actor care‑mi spunea cât de greşită este pentru el expresia „a intra în pielea personajului“. Un actor bun nu intră în pielea personajului, rolul nu este o haină pe care‑o ia de la garderoba teatrului şi o îmbracă. Pentru a crea un personaj credibil, deci viabil, actorul trebuie să‑l scoată la suprafaţă din propria lui fiinţă. Personajul nu este preluat din afară, ci vine din interior. Ai de jucat un criminal? Sapă până găseşti criminalul din tine însuţi şi scoate‑l la lumină!

Ca să pună‑n pagină personaje vii, scriitorul trebuie să procedeze la fel ca actorul: să le regăsească în sine şi să le joace rolurile. De aceea „Madame Bovary, c’est moi“. De fapt, Flaubert era în aceeaşi măsură nu numai Emma, ci şi Charles sau Léon. Un scriitor interpretează în faţa cititorilor‑spectatori toate rolurile din cartea sa.

Aşadar, dacă voiam să scriu despre cazul acela, trebuia să găsesc resorturile lui în mine însumi. De ce aş fi vrut să mă arunc într‑o asemenea poveste aberantă, violentă şi greţoasă? Poate pentru că omul supărat pe lume care eram găsea în ea o justificare, o dovadă că lumea însăşi e aberantă, violentă şi greţoasă. Iar pe de altă parte, nici nu mi‑ar fi fost prea greu să regăsesc în mine personajul care vrea să fie măcelărit, din moment ce eu însumi visam să fiu strivit, dezmembrat, hăcuit. (Copyright Editura Polirom)