VIDEO Destinul nedrept şi tragic al ultimului mare călăreţ român

0
0
Podiumul Olimpiadei din 1936, Berlin: de la stânga la dreapta, Kurt Hasse (Germania) – aur, Henri Rang (România) – argint şi Von Platthy (Ungaria) – bronz
Podiumul Olimpiadei din 1936, Berlin: de la stânga la dreapta, Kurt Hasse (Germania) – aur, Henri Rang (România) – argint şi Von Platthy (Ungaria) – bronz

În 1936, la Jocurile Olimpice de la Berlin, un călăreţ român era „furat“ de arbitri, chiar sub privirile lui Adolf Hitler. Amărăciunea pierderii medaliei de aur i-a marcat toată viaţa. La 10 ani de la acel moment, destinul lui Henri Rang, călăreţul dezavantajat la Olimpiadă, se încheia tragic, tot sub semnul acelei zile blestemate de la Berlin.

Vara anului 1936. Ne aflăm într-un Berlin guvernat de nazişti, un oraş în care afişele cu „Interzisă prezenţa evreilor şi a ţiganilor!“ abia fuseseră scoase, la presiunea opiniei publice străine şi sub ameninţarea unui boicot din partea sportivilor. Căci despre asta era vorba, în acea vară, despre una dintre cele mai triste şi controversate ediţii ale Jocurilor Olimpice de Vară, despre o lună în care sportul s-a aflat sub bocancul politicului, iar propaganda şi rasismul au luat faţa uralelor şi aplauzelor din partea publicului.

Printre participanţii la Olimpiada din 1936 se aflau şi doi sportivi români, membri ai echipei naţionale de echitaţie: Henri Rang şi Felix Ţopescu, tatăl cunoscutului comentator sportiv Cristian Ţopescu.

Pe 16 august 1936, acum 77 de ani, Henri Rang concura în finala probei de sărituri. Adversar îi era germanul Kurt Hasse, iar orice înfrângere a vreunui reprezentant al ţării organizatoare era de neacceptat. În tribune se afla însuşi Adolf Hitler, iar naziştii investiseră enorm în infrastructură şi în stadioane pentru a convinge restul lumii de superioritatea noului sistem. Accidentele nu erau permise.

În acel mijloc de august, aşadar, toţi cei prezenţi la cursa de echitaţie au ştiut, la final, că se făcuse o mare nedreptate. Henri Rang fusese depunctat cu puţin „ajutor“ din partea arbitrilor, iar Hasse a câştigat, în uralele celor din tribune. Călăreţul român nu a depus vreo contestaţie, însă, potrivit rudelor, ar fi avut o întâlnire secretă cu Hitler, de pe urma căreia s-ar fi ales cu un cadou blestemat. Acelaşi cadou avea să-i aducă şi moartea.

Oraşul-lagăr

calaret 2

Adolf Hitler, la deschiderea Jocurilor Olimpice de Vară, Berlin 1936 FOTO: Berliner Illustrierte Zeitung

Când echipa naţională de echitaţie a României a ajuns la Berlin, în vara lui 1936, a descoperit nu un oraş, ci un curs intensiv de ideologie. Sportul fusese promovat agresiv de la venirea la putere a naziştilor, fiind văzut ca unul dintre principalele mijloace de a demonstra supremaţia fizică a rasei ariene. Aşa se face că, cu câteva zile înainte de începerea competiţiei sportive, publicaţia oficială a naziştilor, „Völkischer Beobachter“, analiza componenţa etnică a participanţilor, în termeni extrem de duri, cerând ca evreii şi persoanele de culoare să nu fie acceptaţi la înscriere.

Ameninţat cu boicotul din partea sportivilor prezenţi, regimul şi-a eliminat propriii sportivi „suspecţi“, dar a decis acceptarea celor din echipele străine. Afişele cu „Evreii nu sunt doriţi!“, ce împânziseră străzile din Berlin, au fost date jos, mai ales din zonele cu potenţial turistic. În schimb, ministrul de Interne al Germaniei a dat ordin şefului poliţiei locale să cureţe toate străzile de ţigani şi să-i ţină într-o „tabără specială“, denumită Berlin-Marzahn.

La câteva zile de la începerea competiţiei, căpitanul Wolfgang Fürstner, comandantul Satului Olimpic din Wusermark, era brusc înlocuit. Motivul oficial invocat fusese acela că nu s-ar fi achitat corespunzător de sarcini, acţionând cu „prea puţină energie“ în momentul în care descoperise stricăciunile produse de cei peste 370.000 de vizitatori. Motivul neoficial era însă că autorităţile vremii îi descoperiseră descendenţa evreiască.

De altfel, imediat după terminarea Jocurilor Olimpice, fostul comandant al Satului Olimpic avea să se sinucidă, în momentul în care şi-a dat seama că, potrivit Legilor de la Nürnberg, fusese clasificat drept evreu.

„Inimile bat să se spargă“

Născut la Lugoj, în 1902, locotenent în Cavaleria Regală Română, Henri Rang era, la momentul sosirii în Berlin, fără niciun dubiu, cel mai bun călăreţ din echipa naţională a României. Printr-o decizie de grup, fusese desemnat de ceilalţi doi membri ai echipei de sărituri, locotenentul Toma Tudoran şi Constantin Apostol, să fie cel care putea aduce în România un vis: medalia de aur. La startul întrecerii, erau 54 de concurenţi din 18 ţări. Treptat, s-au autoeliminat din concurs, lăsându-i, la final, pe români, reprezentaţi de Henri Rang, şi pe germani, conduşi de Kurt Hasse, să-şi dispute supremaţia printr-o probă de baraj.

Camil Morţun, primul jurnalist român trimis special la Jocurile Olimpice, descria momentul în detaliu: „O medalie de aur pentru România? Şi, iată, acum e rândul lui Rang. Inimile bat să se spargă. Delfis porneşte frumos, se apropie întins de primul obstacol şi-l sare elegant, fără sforţare. Apoi porneşte încălzit mai departe. Nemţii au înlemnit într-o tăcere grea. Locotenentul Rang călăreşte minunat, ajunge la al treilea obstacol, îl sare!… Fuge întins înainte, trece şi al patrulea obstacol fără nicio dificultate şi se pregăteşte pentru obstacolul cel mai greu. Îl va trece?… Sus… aşa… ah! Cei 120.000 de spectatori, care până acum au tăcut ca peştii, izbucnesc în urale. A greşit şi românul… Dar cine a câştigat? Iar egalitate? Iar baraj? Întrebarea flutură pe toate buzele. Tot speakerul ne dumireşte: «Deoarece lt. Hasse a parcurs distanţa într-un timp mai scurt (59,2 secunde, faţă de 72,8) i se acordă medalia de aur pentru superioritate în viteză. Românul Rang câştigă locul doi şi medalia de argint“.

Cursa lui Rang şi condiţiile în care germanul luase medalia de aur aveau însă să ridice mari întrebări. La numai o zi de la această cursă, lui Rang avea să-i fie înmânat, drept un soi de recompensă, un cadou ce avea să i se dovedească fatal. Iar omul ce-i dăduse acel cadou era nimeni altul decât Adolf Hitler.

Cum să ascunzi o greşeală

calaret 3

Kurt Hasse, în timpul probei de sărituri pe care avea să o şi câştige p Foto: Berliner Illustrierte Zeitung

În aceeaşi seară, Henri Rang era chemat pe podium pentru a-şi lua medalia de onoare. Un scurt discurs, consemnat la câteva minute de la decernare, arată o persoană extrem de modestă, plină de fair-play, dar păstrând o evidentă urmă de regret: „Mărturisesc că, în acea clipă, am avut o senzaţie cu totul inedită. Am privit în jurul meu şi am avut impresia că fiecare e pătruns de aceeaşi emoţie şi căldură care m-a învăluit şi pe mine. Că fiecare mă priveşte cu alţi ochi, că nu mai sunt un anonim oarecare. Aceeaşi senzaţie au avut-o desigur toţi românii aflaţi aici... Păcat… Călăreţii noştri ar fi putut urca şi ei Olimpul...“.

Regretul lui Rang se lega, evident, de condiţiile în care medalia de aur fusese atribuită călăreţului german. În treacăt fie spus, istoria echitaţiei consemnează Olimpiada de Vară de la Berlin ca fiind probabil cea mai controversată întrecere din istoria acestui sport: câştigătorii tuturor celor şase probe din concurs au fost germani. Primul indiciu asupra a ceea ce se întâmplase avea să vină chiar dinspre Gustav Rau, considerat unul dintre cei mai mari specialişti mondiali în echitaţie, prezent la Berlin, în acel moment. Rau descria cursa lui Kurt Hasse: „...Tora începe! Cu sărituri foarte lungi, fără efort. Călăreţul, de asemenea, este liniştit. Calul face sărituri foarte puternice. La ultimul obstacol, un oxer (n.r. – tip de obstacol) uriaş, Tora bate puţin prea devreme şi atinge uşor bara a doua a oxerului. O greşeală!“.

Greşeala germanului fusese însă îngropată de aparatul de propagandă. Pe foaia de final, redactată de arbitri la finalul cursei, Hasse apărea imaculat. Numai bun de câştigător. Povestea a rămas ascunsă printre puţinii spectatori neutri prezenţi şi în cadrul membrilor delegaţiei române la Jocurile Olimpice din 1936.

Confirmarea nedreptăţii este adusă de nepotul lui Henri Rang, băcăuanul Călin Petre Rang, în vârstă de 71 de ani. „Ştiu povestea de la mătuşile mele. Le povestise unchiul la întoarcerea din Germania. Juriul a măsluit rezultatele ca să-i facă o plăcere lui Hitler. Ica, aşa îi spuneam noi unchiului, a fost sfătuit de comisie să conteste rezultatul. I s-a promis că va lua aurul în câteva zile, doar să nu fie chiar atunci, în faţa a 130.000 de oameni, câţi erau în tribune, la festivitatea de decernare. El nu a făcut însă nimic. A acceptat medalia de argint“, povesteşte Călin Rang.

Comportamentul călăreţului român i-a atras atenţia lui Hitler. Nepotul lui Rang povesteşte cum, la sfârşitul festivităţii, Rang a fost chemat de Führer, în cancelaria proprie. „L-a chemat şi i-a dat ca premiu de consolare o motocicletă cu ataş, model Zundapp, mai scumpă decât o maşină la vremea aia. Putea să-i dea orice, de fapt, că tot nu putea refuza. Ce să faci când primeşti ceva de la Hitler, în ’36...“, spune Călin Rang.

Dispariţia unui călăreţ

Întors în ţară, Rang nu vorbeşte public despre ceea ce se întâmplase la Berlin. Singura menţiune consemnată în presa vremii se leagă de o discuţie privată, în care părea trist că nu reuşit să aducă României prima medalie olimpică de aur din istoria Jocurilor (n.r. – prima distincţie olimpică fusese medalia de bronz, câştigată de echipa naţională de rugby, la Jocurile Olimpice din mai 1924, de la Paris).

În 1941, este chemat la ordine de către şefii Armatei Române. În tinereţe, călăreţul urmase cursurile Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie din Târgovişte, după care fusese integrat în diferite regimente de cavalerie şi în Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie. Când i se cere să se dedice total Armatei şi să participe activ la operaţiunile militare din război, Rang acceptă imediat.

Este detaşat la Regimentul 1 Roşiori, din Lugoj. Actorul băcăuan Florin Blănărescu, în vârstă de 92 de ani, îşi aminteşte acele vremuri: „Mi-a fost comandant timp de trei ani la Lugoj, unde făceam armata. Era un om vesel, petrecăreţ şi un bun camarad. Mi-a lăsat cea mai bună impresie ca om, dar şi ca ofiţer, o persoană deosebită şi un prieten minunat. Se spune că ofiţerul de cavalerie este şi călăreţ, şi cavaler. Henri Rang era un cavaler prin excelenţă, un om foarte corect“, povesteşte Blănărescu.

Rang îşi împarte timpul între îndatoririle militare şi antrenamentele cu Delfis, calul său, despre care apropiaţii spun că era cea mai de preţ fiinţă pentru sportivul român. Ajuns la 44 de ani, călăreţul român era necăsătorit şi nu avea copii. Întreaga sa existenţă se mişca, mai încet sau mai rapid, în jurul visului de reveni, cândva, în arenele concursurilor de echitaţie.

În 25 decembrie 1946, Henri Rang trecea în viteză pe străzile Iaşului. Calul Delfis fusese înlocuit, într-una din rarele ocazii, cu o motocicletă agresivă, aceeaşi care fusese primită cadou, cu 10 ani înainte, de la Adolf Hitler, după ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice. Povesteşte nepotul fostului călăreţ, Cătălin Petre Rang: „El fiind mai trăsnit, mergea ca turbatul cu Zundapp-ul pe străzile Iaşiului, până a făcut un accident. A fost destul de grav, i-a intrat ghidonul în piept. Pe moment nu părea fatal. A fost dus imediat la spital, i s-a dat îngrijirea necesară. Părea chiar mai bine, dar au început iarăşi chinurile. Cumplit a suferit! A murit în ’46, chiar în ziua de Crăciun. Motocicleta aia nenorocită l-a ucis! Şi când te gândeşti cine i-o făcuse cadou… Asta a fost răsplata pentru fair-play-ul său“, spune nepotul campionului.

Moartea lui Rang prevestea dezastrul ce avea să urmeze. La numai câţiva ani distanţă, abia veniţi la putere, comuniştii au decis desfiinţarea gărzii militare de călăreţi. România părăsea definitiv o lume pe care o cucerise în ultimii ani, ieşind, în tăcere, de sub aplauzele frenetice şi admiraţia unanimă.

Victoriile mi-au creat numeroase momente plăcute, dar niciunul nu a fost atât de puternic, încât să mă facă să simt fiorul care mă electrocuta, mă paraliza şi mă impresiona până la lacrimi, ca atunci când, la finalul concursului, auzeam numele «România».

Henri Rang, călăreţ

Aceea a fost echipa de aur a României. Alături de Henri Rang şi de tatăl meu, mai călăreau Vladimir Constantinescu, Petre Kirculescu, Toma Tudoran, Constantin Zahei, Constantin Apostol – nişte oameni de o distincţie şi o eleganţă rară. Adevărate modele de sportivi.

Cristian Ţopescu, comentator sportiv

Dovadă de vitejie, dispreţ faţă de primejdie şi sfidare a morţii, care înfruntă şi cele mai grele crize morale ale acestui neam. Călăreţii români ridică steagul nostru desupra tuturor celorlalte naţiuni.

Nicolae Iorga, istoric, „Neamul Românesc“, 27 iulie 1937

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite