„Viaţa după Auschwitz“, scrisă de Eva Schloss, sora vitregă a Annei Frank, lansată la editura Rao

Anna Frank (1929-1945)

Cartea "Viaţa după Auschwitz", scrisă de Eva Schloss şi Karen Bartlett şi publicată de Editura RAO, este o relatare uimitoare a vieţii Evei Schloss, sora vitregă a Annei Frank, începând cu anii de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Adevărul.ro vă prezintă un fragment din cartea despre cum a fost să supravieţuieşti la Auschwitz.

Eva Schloss este o memorialistă evreică, supravieţuitoare a lagărului de exterminare de la Auschwitz şi cofondatoare a Fundaţiei "Anne Frank" din Londra.

Karen Bartlett este scriitoare şi regizor de film. După ce a lucrat pentru BBC şi Channel 4 News, ea a scris pentru publicaţii de renume precum The Sunday Times, The Times, Newsweek şi Wired, şi a realizat documentare pentru BBC World Service. Este stabilită la Londra şi a scris câteva romane de nonficţiune, printre care şi "After Auschwitz", bestseller Sunday Times.

Înainte de război, în Amsterdam, Eva se împrietenise cu Anne Frank. Deşi destinele lor au fost diferite, Anne fiind ucisă de nemţi, Eva avea să fie legată pentru tot restul vieţii de ea, întrucât mama ei s-a căsătorit cu tatăl Annei. După încheierea războiului, Eva îşi va reface viaţa, se căsătoreşte şi va avea trei copii, precum şi propria afacere, dedicându-se alături de tatăl vitreg, păstrării memoriei Annei Frank. Va călători în toată lumea şi va face cunoscute ororile din lagărele de exterminare, îndemnând lumea să nu uite tragediile întâmplate şi să-şi păstreze speranţa.

FRAGMENT
Moştenirea lăsată în urmă

"– Sunt convins că Eva va dori să spună câteva cuvinte. La auzul vorbelor ce răsunau ameţitor în sala imensă, o spaimă cumplită mi s-a cuibărit în suflet.
Eram o femeie tăcută, între două vârste, căsătorită cu un bancher de investiţii, mamă a trei fiice, acum adulte. Cuvintele îi aparţineau lui Ken Livingstone, pe atunci încă liderul Consiliului Municipal al Marii Londre, ce avea să fie în curând desfiinţat, şi un spin de temut în coasta prim-ministrului Margaret Thatcher.
Ne întâlniserăm ceva mai devreme în ziua aceea şi nu avea de unde să ştie că acele câteva cuvinte rostite aveau să stârnească o adevărată furtună în sufletul meu. Nici eu nu ştiam că acesta avea să fie începutul unei lungi călătorii la capătul căreia aveam să accept evenimentele înspăimântătoare ale copilăriei mele.
Aveam cincisprezece ani când, împreună cu alţi mii de oameni, după un drum anevoios cu un tren de vite, întunecat şi înţesat până la refuz, am ajuns în faţa porţilor lagărului de concentrare AuschwitzBirkenau. Trecuseră mai bine de patruzeci de ani de atunci, dar în clipa în care Ken Livingstone m-a rugat să vorbesc, o spaimă covârşitoare a pus stăpânire pe mine. Îmi venea să mă ascund sub masă.

Era o zi de primăvară din 1986 şi ne aflam la deschiderea Expoziţiei „Anne Frank Travelling Exhibit“ de la Mall Galleries, din apropierea Institutului de Arte Contemporane din Londra. Peste trei milioane de oameni din întreaga lume au văzut până acum expoziţia, dar la vremea aceea abia începeam să spunem povestea
Holocaustului unei noi generaţii prin intermediul jurnalului lui Anne, al fotografiilor ei şi familiei sale.

Aceste fotografii au creat o legătură strânsă între mine şi Anne, o legătură pe care niciuna dintre noi nu şi-a imaginat-o vreodată, pe vremea când ne jucam împreună pe străzile din Amsterdam.
Aveam firi cu totul diferite, dar Anne mi-a fost prietenă.
După război, Otto Frank, tatăl lui Anne, s-a întors în Olanda, unde a avut o relaţie extrem de apropiată cu mama mea, izvorâtă din pierderile şi suferinţele îndurate laolaltă. S-au căsătorit în 1953, iar Otto a devenit tatăl meu vitreg. Mi-a dăruit aparatul de fotografiat Leica, pe care îl folosise în trecut ca să le facă poze lui

Anne şi surorii ei, Margot, sperând că astfel îmi voi găsi propriul drum în viaţă şi voi ajunge fotograf. Am făcut multe fotografii cu el de-a lungul anilor şi îl am încă şi astăzi.

Povestea lui Anne este cea a unei fetiţe care a reuşit să impresioneze o lume întreagă prin simpla omenie descrisă în paginile jurnalului său. Povestea mea este cu totul diferită. Şi eu am căzut victimă persecuţiilor naziste şi am ajuns într-un lagăr de concentrare – dar, spre deosebire de Anne, eu am supravieţuit.
În primăvara anului 1986, locuiam la Londra de aproape patruzeci de ani şi, în tot acest răstimp, capitala Angliei devenise de nerecunoscut, preschimbându-se, dintr-un oraş sărac şi distrus de bombardamente, într-o metropolă înfloritoare şi multiculturală. Mi-aş dori să spun că suferisem şi eu aceleaşi transformări.
Îmi refăcusem viaţa şi aveam o familie minunată alături de soţul şi de copiii mei extraordinari, care reprezentau întregul meu univers. Aveam chiar şi propria afacere. Dar îmi lipsea ceva. Nu reuşeam să mă regăsesc. Fetiţa sociabilă de odinioară, care mergea pe bicicletă, stătea în mâini şi sporovăia fără încetare, părea să fi
rămas prizonieră într-un loc unde nu mai puteam să ajung.

Noaptea visam că mă prăbuşesc într-un hău imens şi întunecat. Când nepoţii mă întrebau ce reprezintă tatuajul înfierat pe braţ la Auschwitz, le spuneam că era numărul meu de telefon. Nu vorbeam
niciodată despre trecut.
Cu toate acestea, nu puteam să refuz invitaţia de a lua cuvântul la deschiderea Expoziţiei „Anne Frank“ – cu atât mai mult cu cât era vorba de munca de-o viaţă a mamei mele şi a lui Otto.
La insistenţele lui Ken Livingstone, m-am ridicat în picioare şi am început să vorbesc cu glas şovăielnic. Spre disperarea celor din public, care sperau, probabil, să audă o introducere scurtă, am descoperit că, odată ce-am început să vorbesc, nu mă mai puteam opri. Cuvintele mi se revărsau în cascadă, dezvăluindule spectatorilor toate experienţele dureroase şi traumatizante prin care trecusem. Eram ameţită şi înspăimântată; nu-mi amintesc nimic din tot ce-am spus.

„Era o situaţie realmente dramatică“, susţine fiica mea Jacky, care îmi asculta atunci discursul. „Nu ştiam mai nimic despre experienţele mamei, astfel că, în momentul în care am văzut-o izbucnind în lacrimi în faţa unei săli întregi, depănându-şi amintirile cu glas frânt, am rămas fără grai.“

Poate că povestea mea a fost cu totul lipsită de coerenţă pentru cei prezenţi, dar pentru mine a reprezentat un moment uluitor.
Căci o regăseam pe fetiţa de odinioară. În ciuda unui început atât de lipsit de speranţă, după acest
eveniment, tot mai mulţi oameni m-au rugat să vorbesc despre întâmplările petrecute în timpul războiului. La început, îl rugam pe soţul meu să-mi conceapă discursurile, pe care apoi le citeam în faţa
publicului – şovăitoare şi împleticită la vorbă. Încetul cu încetul însă, mi-am descoperit propria voce şi am învăţat să-mi depăn povestea.

Multe lucruri s-au schimbat în lume de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, dar, din păcate, prejudecăţile şi discriminarea nu se află printre acestea. De la mişcarea prentru drepturile civile din Statele Unite până la Apartheidul din Africa de Sud, de la războiul din fosta Iugoslavie până la conflictele
necontenite din Republica Democrată Congo, am asistat la lupta înverşunată a oamenilor de pretutindeni pentru a fi trataţi cu demnitate şi respect. Iar ca evreică, am văzut că nici măcar adevărul crud al Holocaustului n-a reuşit să trezească la viaţă conştiinţa oamenilor faţă de grozăviile antisemitismului. Şi astăzi există încă
indivizi care caută ţapi ispăşitori în funcţie de culoarea pielii, de trecutul, de sexualitatea sau de religia semenilor lor.

Voiam să le vorbesc acestor oameni despre amărăciunea şi despre mânia ce-i determină să arunce vina asupra altora. Ştiam prea bine cât de grea şi de nedreaptă pare viaţa uneori. Ani întregi, şi eu m-am lăsat călăuzită de ură.

Odată ce graniţele orizontului mi se deschideau tot mai larg, am început să colaborez cu Anne Frank House din Amsterdam şi Anne Frank Trust din Marea Britanie. Am scris o carte despre experienţele Holocaustului, împărtăşindu-le cititorilor amintiri crude din lagăr, iar mai târziu, povestea vieţii mele pe înţelesul copiilor, unde mi-am povestit viaţa împreună cu fratele meu, Heinz. Am descoperit cu uimire că şi alţi oameni voiau să-mi transpună povestea pe hârtie.

M-am trezit, în cele din urmă, călătorind pretutindeni în lume şi depănându-mi amintirile în faţa unui public numeros din Statele Unite, China, Australia şi Europa. Oamenii pe care i-am cunoscut în peregrinările mele m-au impresionat şi m-au schimbat atât de mult, încât pot spune cu mâna pe inimă că nu mai sunt o persoană dominată de ură şi de amărăciune. Nimic nu justifică crimele înspăimântătoare comise de nazişti. Faptele lor nu pot fi iertate şi sper că, datorită poveştilor asemănătoare cu cea depănată în paginile acestei cărţi, nici nu vor obţine vreodată iertarea semenilor noştri. Dar încercările mele de a ajunge la sufletul oamenilor prin intermediul experienţelor trăite m-au transformat într-o persoană cu totul diferită – poate într-o persoană care a sălăşluit mereu înlăuntrul meu – şi acest lucru s-a dovedit un dar pentru mine şi pentru familia mea.

Adevărata satisfacţie mi-au oferit-o însă întâlnirile cu copiii din şcoli şi cu deţinuţii din închisori. Când mă aflu în faţa unor copii, care provin din ţări diferite, cu un trecut diferit, sau în faţa unor oameni condamnaţi pentru delicte grave, se întreabă cu toţii ce legătură au cu mine – o femeie minionă, îmbrăcată cu cardigan,
ce vorbeşte cu accent austriac. Ştiu însă că, la sfârşitul întâlnirii noastre, împărtăşim cu toţii sentimentul că nu ne regăsim locul în lume, că viaţa e nedreaptă, iar viitorul, incert. Descoperim deseori că nu suntem chiar atât de diferiţi.

Vreau să le dăruiesc învăţămintele propriilor experienţe: vreau să le spun că, indiferent cât de cumplită pare deznădejdea, există întotdeauna speranţă. Viaţa este preţioasă şi frumoasă – şi nimeni n-ar trebui s-o irosească.

Veţi descoperi în paginile acestei cărţi povestea familiei mele şi a călătoriei îndelungate pe care am întreprins-o, în sens propriu şi figurat, alături de mama mea. Vă voi depăna amintiri despre tatăl meu, Erich, şi despre fratele meu, Heinz. Deocamdată însă, tot ce vă pot spune este că i-am pierdut pe amândoi şi că, în ciuda anilor
pe care îi port acum pe umeri, am rămas în continuare fetiţa de cincisprezece ani, care îi iubeşte cu disperare, le duce dorul şi se gândeşte în fiecare zi la ei.  (Copyright Editura RAO)