Vedetele își amintesc de copilărie, dincolo de coperțile cărților: „Mi-aș fi dorit să fiu Huckleberry Finn“
0De la aventurile lui Tom Sawyer, emoțiile Micului Prinț și lumile magice ale lui Harry Potter, la curajul lui Hemingway și statornicia lui Balzac, copilăria poate fi plină de aventuri datorită cărților.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Aylin Cadîr, Ada Galeș, Dan Bordeianu, Sore, Dora Gaitanovici, Delia și Doina Ruști despre cărțile care le-au marcat copilăria și i-au învățat mai multe despre lume și mersul ei, despre personajele care le-au fost aproape de suflet, dar și despre momentele vrăjite ale cititului care au rămas cu ei până astăzi.
Aylin Cadîr, actriță: „O carte îngălbenită, cu basme turcești şi tătărești din Dobrogea“
Când eram copil, în clasele primare și în școala generală, eram abonată la o revistă care se numea „Atlas Magazin“ și pe care o așteptam cu nerăbdare la fiecare număr nou. Îmi plăcea rubrica de „Știați că...“ de unde aflam tot felul de lucruri. Îmi amintesc că îmi făcusem un caiet dictando special în care îmi notam toate aceste noutăți. Printre primele titluri care m-au emoționat este „Cuore, inimă de copil“ (n.r. – Edmondo De Amicis), nu mai știu nici autorul nici subiectul, știu că era lectură obligatorie, că a fost printre puținele pe care am reușit să le termin și că o citeam cu lacrimi în ochi.
Am o carte despre care îmi aduc încă aminte. În familia mea extinsă nu existau foarte multe cărți și nu aveam obiceiul de a citi în familie, însă bunica, la culcare, ne spunea în turcă poveşti cu „devi“ (uriași) și cu „djinni“ (n.r. – spirite binefăcătoare sau răufăcătoare în miturile religiei musulmane), despre care nu am știut niciodată dacă le inventa sau le spunea din ce știa și ea de la bunica ei. Odată însă, unchiul meu, fratele mai mare al mamei, mi-a dăruit singura carte pe care o avea. Era o carte îngălbenită și fără coperți plină cu basme turcești şi tătărești din Dobrogea. O carte plină de personaje ciudate, magice, de povești cu tâlc. Regăseam acolo devii și djinnii de care ne povestea bunica, ciclopi, vrăjitoare (cadi-giadî), dar și țărani simpli care treceau prin tot felul de situații. De curând am descoperit că în multele mele mutări dintr-un apartament în altul am reușit să salvez această carte și că o mai am încă la mine în bibliotecă. M-am simțit de parcă am reușit să pun mâna pe o părticică din copilăria mea. Nu îmi amintesc să fi avut un personaj care mă inspira. Știu că aveam o mică obsesie pentru Xena, prințesa războinică. Dar asta nu era dintr-o carte.
Ada Galeș, actriță: „Aventurile lui Harry Potter au fost magice“
Una dintre cărțile care mi-au marcat profund copilăria este „Pomul de Crăciun“ de Michel Bataille. Această poveste emoționantă explorează legătura dintre un tată și fiul său, Pascal, diagnosticat cu leucemie după un accident nuclear. Tatăl său, Laurent, face tot posibilul să-i ofere cea mai frumoasă perioadă a vieții rămase, culminând cu seara de Crăciun. Această carte m-a învățat despre generozitate, speranță și importanța de a trăi fiecare moment la maximum, amintindu-mi mereu de spiritul Crăciunului și de valoarea timpului petrecut cu cei dragi.
O carte de care mă leagă amintiri speciale este seria „Harry Potter“ de J.K. Rowling. Îmi amintesc cum așteptam cu nerăbdare să apară fiecare nou volum, iar într-un an, pe timpul iernii, am răcit și am fost cea mai fericită pentru că am putut sta acasă și citi cartea nou-apărută fără să mă duc la școală. Serile petrecute sub plapuma caldă, cu o cană de ceai fierbinte și aventurile lui Harry, Ron și Hermione, au fost magice. Acea perioadă m-a învățat despre curaj, prietenie și despre puterea magică a imaginației.
Un personaj care m-a inspirat profund este Raimon Fosca din cartea „Toți oamenii sunt muritori“ de Simone de Beauvoir. Aceasta este o poveste profundă care explorează teme precum nemurirea și sensul vieții, prezentând viața lui Fosca, un bărbat nemuritor. Cartea m-a învățat despre înțelepciunea vieții finite și despre importanța de a prețui fiecare moment. Prin călătoria lui Fosca, am înțeles că mortalitatea noastră este ceea ce dă valoare și sens vieții, încurajându-mă să trăiesc fiecare zi cu intensitate și conștiență.
Dan Bordeianu, actor: „La 12 ani m-am îndrăgostit irevocabil de Hemingway“
Cartea pe care am citit-o cel mai des în copilărie, fiind și una dintre primele despre care îmi amintesc, este seria de romane „Winnetou“ de Karl May. Cred că am citit-o de cel puțin șapte-opt ori, iar la un moment dat am pierdut numărătoarea. Trăiam acolo în preerie, printre indieni și cowboy. Cărțile m-au marcat atât tare încât, ani mai târziu, când am aflat că de fapt Karl May nici măcar nu a fost în America, nu m-a dezamăgit, ci, dimpotrivă, am crezut la fel de mult în ele. Am trecut foarte repede de perioada Tom Sawyer, Huckleberry Finn – cu care mă și identificam. Mi-aș fi dorit să fiu golanul care să fugă de acasă pe o plută, nu chiar pe Mississippi, dar măcar pe Dâmbovița (râde). Apoi am ajuns la Erich Maria Remarque – „Nimic nou pe frontul de vest“, care nu este o alegere foarte directă la vârsta de 8-10 ani, dar care mi-a deschis apetitul pentru literatura „mai serioasă“. Așa am ajuns ca la vârsta de maxim 12 ani să mă îndrăgostesc irevocabil de Hemingway, pe care l-am citit în totalitate, tot ce era tradus la noi în acea vreme. Nu știu ce m-a fascinat mai exact la această literatură și în ce feluri m-a atins, dar știu că era acea iubire fără nevoie de explicații: mă întorceam din nou și din nou la el și m-a însoțit toată viața.
Nu am amintiri despre momentele în care îmi citea cineva povești înainte de culcare, așa cum fac eu acum cu fiicele mele. Însă îmi amintesc faptul că ambii mei părinți citeau în fiecare seară, iar acest lucru m-a marcat. Tot timpul era o carte deschisă pe noptieră, mereu aveau o carte în mână în ciuda programului încărcat. Mai ascultam povești la pick-up atât de mult, încât ajungeam să stric discul. La fel se întâmpla și cu piesele de teatru pe care tatăl meu le asculta cu foarte mare plăcere. Îmi amintesc că foarte multe dintre poveștile pentru copii aveau și pasaje de muzică clasică, iar mie, care la vârsta aceea, precum toți copiii de altfel, absorbeam orice, mi-au deschis drumul spre acest tip de muzică, pe care astăzi îl ascult foarte mult. Cred că m-au ajutat să mă familiarizez cu acel tip de sonoritate și acea manieră de a spune o poveste.
Cea mai frumoasă mi se pare, atunci când citești tu însuți o carte, libertatea pe care imaginația ta o are de a construi acea lume, personajele, de a le înțelege, a le simți în maniera ta personală și unică. De altfel, mi se pare fascinant cum o literatură de bună calitate o poți citi la 10, 15, 20, 30 de ani și de fiecare dată descoperi ceva nou. Cred că aceasta este măsura actului cultural de calitate care nu este vremelnic, ci pentru totdeauna.
Sore, cântăreață: „Întotdeauna mi-a plăcut de Belle, era singura eroină care citea“
Am mai multe cărți care mi-au marcat copilăria. „Micul Prinț“ de Antoine de Saint-Exupéry a fost una dintre cărțile mele preferate din copilărie și recomand citirea ei atât în copilărie, cât și la vârstă adultă. M-a făcut să văd lumea cu alți ochi datorită mesajelor sale profunde despre iubire, prietenie și sensul vieții. Am revenit la ea de mai multe ori și de fiecare dată am descoperit ceva nou. „Aventurile lui Tom Sawyer“ de Mark Twain – aventurile sale și modul în care abordează viața mi-au trezit dorința de a explora și de a avea propriile mele aventuri. Seria „Harry Potter“ de J.K. Rowling m-a transportat într-o lume magică și m-a făcut să cred în puterea prieteniei și a curajului.
Îmi aduc aminte că îmi cumpărau părinții cutii tip gentuță în care aveam patru cărți de povești și cum terminam seria, primeam alta. Devenise un ritual și îmi plăcea foarte tare. Printre acestea se numărau „Povestiri“ de Hans Christian Andersen, cu momente încărcate de magie și confort, „Micul Print“. Discuțiile cu mama despre sensurile ascunse ale poveștii sunt amintiri prețioase pentru mine.
Întotdeauna mi-a plăcut de Belle, din personajele Disney, pentru că era singura eroină care citea, iar eu mă regăseam mult în ea datorită acestui fapt. Altfel, cred că „febra personajelor“ m-a prins abia la seria „Harry Potter“, pentru care stăteam noaptea, cu veioza aprinsă, ca să citesc cât mai mult, iar dimineața, când plecam la școală, abia puteam să deschid ochii. Și, bineînțeles, Hermione este personajul meu preferat. Mă inspira pentru că era curajoasă, loială și mereu gata să lupte pentru ceea ce este drept. În ciuda dificultăților și pierderilor suferite, Harry rămâne un simbol al speranței și rezilienței. De asemenea, prietenia sa cu Hermione și Ron m-a învățat despre importanța prieteniei și a solidarității.
Dora Gaitanovici, cântăreață: „Personajul meu preferat este clar Făt-Frumos“
„Singur pe lume“ de Hector Malot este primul roman citit de mine, prin clasa a III-a. Am simțit fiecare pagină cu intensitate maximă, am iubit fiecare personaj, om sau animal, am plâns cu lacrimi adevărate de fiecare dată când Remi era disperat. Eram acolo cu ei, trup și suflet. De asemenea, și „Insula misterioasă“ de Jules Verne mi-a marcat copilăria. Ce vremuri! Atunci m-am gândit la cât de important este să fii îndemânatic, să știi să aplici tot ce ai învățat la nivel teoretic. Cred că am reținut foarte bine în perioada în care citeam această carte că trebuie să te ajuți singur mai curând decât să aștepți ajutor din afară. Despre „Băiatul cu pijamale în dungi“ mi-e greu să vorbesc. Sfârșitul acestei cărți m-a lovit atât de tare încât m-a durut fizic. De câte ori mi-am propus să merg la piesa de teatru cu același titlu, a intervenit câte ceva care m-a împiedicat să ajung. Poate încă nu sunt pregătită să reiau firul poveștii.
Pe „Micul Prinț“ (n.r. de Antoine de Saint-Exupéry) l-am cunoscut când aveam 7-8 ani. Citeam pe rând, eu și mama, câte un paragraf (metoda inventată de ai mei ca să mă și îndemne la citit, dar să și înțeleg câte ceva din poveste). Atunci totul era luat ad litteram, mă intrigau foarte multe lucruri. Am citit-o serios în clasa a V-a, cu analiză pe text și tot tacâmul. Am mai înțeles câte ceva. Am recitit-o anul trecut, cu frățiorul meu mai mic, și am privit-o cu totul altfel. Cred că niciodată nu mă voi da înapoi de la a citi cărți pentru copii, pentru că au o mie de sensuri și dedesubturi.
Personajul meu preferat este clar Făt-Frumos pentru că adună în el atâtea calități umane într-un timp foarte scurt și foarte natural, încât ți se pare ție, ca cititor, că e foarte simplu să fii Făt-Frumos.
Delia, cântăreață: „Poveștile lui Jules Verne mă făceau să visez la a descoperi lumea“
Cred că am fost dintotdeauna o exploratoare și o călătoare, nu eram neapărat fan basme cu prințese, ci mai degrabă al poveștilor lui Jules Verne care mă făceau să visez cu ochii deschiși la a descoperi lumea. Primele povești sunt cele care ne marchează pe toți cred eu, pentru că sunt cumva și primele amintiri cu părinții sau bunicii. Pe lângă cititul poveștilor propriu-zise, îmi plăceau casetele cu povești sau teatru radiofonic, îmi stimulau imaginația. În copilărie m-au inspirat libertatea, curajul şi pofta de viață a personajului Samuel Fergusson din „Cinci săptămâni în balon“ de Jules Verne.
Doina Ruști, scriitoare: „Alegeam cărțile după coperți, apoi după prima pagină“
Romanul „Singur pe lume“ de Hector Malot a fost unul dintre primele romane primite cadou. Bunica mi l-a cumpărat și mi-a scris și o dedicație. Ea mi-a citit primele pagini, apoi am continuat într-o emoție pe care mi-o mai amintesc și acum. Îmi amintesc cum pândeam în copilărie ușa bibliotecii. În casa noastră exista o cameră transformată în bibliotecă, cu multe cărți. Cam toată lumea citea și prin urmare mi se părea un loc important și abia așteptam momentul să mă urc pe vreun scaun și să răscolesc rafturile, cu toate că bunică-mea îmi făcea liste bibliografice. Dar acelea, de pe liste, erau obligații. Când intram în bibliotecă alegeam cărțile după coperți, după desene, iar ceva mai târziu după prima pagină, ori chiar după cât de multe dialoguri avea. Dar mai erau și alte criterii, păstrate în timp. Unul dintre acestea era să aud de pildă că n-a venit timpul să citesc cutare carte. Că nu e pentru copii. Aceste restricții mă făceau să mă furișez și să citesc cărțile respective, constatând că într-adevăr nu erau pentru mine. Totuși, au existat excepții.
În gimnaziu, în special, prinsesem gust pentru Honoré de Balzac. Întâlnirea cu el a avut loc în vacanța de după clasa a VII-a. Știam prea bine că nu era printre scriitorii recomandați, însă eu eram pregătită pentru el, mai ales pentru viața complexă a „Comediei umane“. Toate întrebările mele își găseau răspunsul acolo. Balzac povestește amănunțit cum merg lucrurile în viață, ce fac oamenii în singurătatea unei case, ce înseamnă un faliment ori ce se ascunde într-o mănăstire.
Tot de aventură ține și căutarea cititorilor anteriori. Căutam prin biblioteca noastră cărți cu o mică însemnare, o semnătură, o mâzgălitură măcar. Căutam urmele cititorului anterior, din nevoia de a împărtăși situația mea, de cititor. Mi-a rămas chiar un obicei, de a căuta astfel de cărți și prin anticariate. Într-un timp colecționam volume cu autograf, până m-am plictisit. Ori cumpăram volume pe care proprietarii anteriori își scriseseră numele, anul, uneori clasa și școala.
Lectura este o aventură, iar alegerea cărților face parte din viața de lector. Chiar și cărțile dezamăgitoare fac parte din marele plan. Poți să dai de o carte importantă și să nu fii pregătit pentru ea. Așa mi s-a întâmplat cu „Iliada“. Eram în vacanța de după clasa a III-a, când am citit „Odiseea“ homerică. Era versiunea în proză, traducerea lui Eugen Lovinescu. Am fost vrăjită, m-a captat și a rămas una dintre cărțile mele de căpătâi. Totul era acolo acțiune și aventură. Dar știam că e continuarea celeilalte epopei a lui Homer, „Iliada“. Așa că mi se părea normal s-o fi citit mai întâi pe aceasta. Bunica mi-a spus s-o las pe mai târziu. Dar trebuia să verific. Am luat din bibliotecă „Iliada“ și-am citit fără pasiune câteva pagini. Era clar că textul nu mă încânta, deși era versiunea magistrală a lui G. Murnu. Abia prin liceu am înțeles că respecta metrica antică, iar frumusețea ei cerea lecturi anterioare, antrenament și cultură. În timp ce versiunea lui Lovinescu era una pentru copii. Excelentă pentru a te introduce în atmosferă, dar fără grandoarea filologică a „Iliadei“ lui Murnu. Toate lecturile mele au fost aventuri.
Se încarcă comentariile...
