Puterea Cititorului

În general, un cititor este un paznic incoruptibil, care nu-i lasă nici pe cei dinăuntru să iasă fără avizul său, dar nu le permite nici celor din afară să pătrundă fără legitimaţie. Un cititor este o autoritate peste care se trece greu. Dacă ideile dintr-o carte i se par minore, acolo vor muri, între coperţile cărţii. Pe câtă vreme, dacă ele îl seduc, le scoate în lume şi le plimbă printre semenii săi, ca pe nişte trofee. Tot aşa, cititorul apără teritoriul cărţii şi nu le permite escrocilor să se strecoare, pentru că un cititor este ca un îndrăgostit: aprig, luptător, perseverent, uneori fanatic. Aceasta este puterea cititorului de romane şi a cititorului de almanahuri, a cititorului de bloguri şi a cititorului de filozofie. Un cititor, fie că este la prima lui pagină ori trecut prin toate bibliotecile lumii, este la fel de credincios cuvântului scris, în numele căruia, adeseori, este dispus să ucidă ori să moară.

În mod normal, cititorul se manifestă în toate zonele vieţii, mândru până la aroganţă de puterea lui, gata să facă prozeliţi ori numai să-şi măsoare puterea cu puterea celorlalţi. Iar marea lui satisfacţie este să-i vadă îngenuncheaţi, învinşi fără replică, nevoiţi să-i recunoască forţa, care stă în principii împachetate în cele mai alese ambalaje. Ca iniţiat în lumea ideilor aurite, cititorul îşi are bijuteriile aranjate în cutii, în sipete, în sertare numai de el ştiute, pe care le scoate la momentele festive, spre uimirea cititorilor mai slabi decât el şi spre uluirea totală a necititorilor.

De fapt asupra acestora din urmă îşi exercită cel mai bine puterile de magician. Ei îl privesc cu oarecare admiraţie, cu invidie, cu remuşcarea de a fi ratat un domeniu pe care educaţia, aşa minoră cum este ea astăzi, l-a aşezat între necesităţi. Dar conflictul acesta nu merită urmărit chiar în orice sector al lumii. Există locuri şi locuri în care cititorul, aşa cum îl văd eu, îmbrăcat cu haine strălucitoare, se ridică victorios, în lumina reflectoarelor.

Unul dintre aceste plasamente este lumea literară, făcută din scriitori care sunt şi ei la rândul lor cititori ori necititori. În această lume în care cuvântul scris şi citit are valoarea florilor de vară, se vede adevărata putere a Cititorului de rasă. Aici, el vine îmbrăcat ca un prinţ şi toate capetele se pleacă jenate ori cu veneraţie în faţa lui. Nicăieri în lume un cititor nu se bucură de mai mare atenţie, ca în clubul mic al literaturii, pentru că aici, el este stăpânul verdictelor mari. Cum am spus, deschide uşa de stejar, păzită de doi gripsori de alamă, şi din toate părţile îl luminează ochii tremurători ai scriitorimii. Cititorul face paşi mici, îşi mişcă elegant braţele care par sculptate în catifeaua sacoului, uneori salută cu falsă timiditate, dar de cele mai multe ori dă drumul cuvintelor lungi şi atât de gumate că ajung chiar şi în fundul sălii, unde stă pitit cel mai complexat dintre necititori, cu fruntea lipită de degetele împietrite de atâta scris. Cititorul nu pierde timpul. El ştie exact despre ce vorbeşte şi nu permite nimănui să bată câmpii: el cunoaşte paragraful, pagina şi chiar sursele de la care au pornit frazele unei cărţi. E greu de contrazis, greu de redus la tăcere.

Nu pentru că ar fi cu totul imbatabil, ci pentru că nimeni, dar absolut nimeni, n-a citit cartea până la capăt. Iar el ştie acest lucru. În plus, în clubul literelor zburătoare toată lumea crede în farmecul triumfător al cuvântului scris. Or, ca şi în multe alte domenii ale lumii, nimic nu este mai vulnerabil ca sufletul care a cunoscut câtuşi de puţin sensul moleşitor al respectului. Puterea Cititorului nostru nu vine doar din inteligenţă şi nu este slujită doar de marea şi inegalabila lui sensibilitate. Ea vine din complexul învechit al necititorului, care nu are curajul să-l contrazică pe Cititorul înveşmântat în haine de catifea. Nici măcar să-l privească făţiş nu poate, pentru că este ţinut în frâu de corzile vinovăţiei sale. El simte exagerările Cititorului de rasă. În străfundul sufletului său îi respinge avântul tiranic. Dar nu îndrăzneşte să-l contrazică pentru că se simte vinovat de propria indiferenţă (trecută şi viitoare) faţă de cuvântul parfumat, pe care poate l-a iubit cândva. Prin urmare, tezele Cititorului de catifea plutesc lent pe deasupra capetelor penitente, apoi sunt purtate de vânt şi când ecoul lor se stinge, grupuri mici, mai puţin complexate, duc mai departe cuvintele Cititorului suprem, repetându-le întocmai, cu fidelitate  de servitori oneşti şi apărători ai vorbelor.

 Uneori, ca să se asigure că nu-i este ameninţată supremaţia, Cititorul mai schimbă câte ceva din textul citit, mai ales dacă este vorba despre romane. Ba chiar odată a mers până acolo încât să inventeze un personaj, dar cum nimeni nu citise romanul, cei mai zeloşi, au şi dus vestea mai departe, încât în seara aceea până şi autorul textului a adormit încredinţat că el este creatorul acelui personaj eteric, pe care numai Cititorul îl dibuise în vizuina lui de cerneală.

Şi când şi-a căpătat credinţa că nimeni nu-i mai stă în cale, Cititorului începe să-i slăbească pasiunea.  El e lovit de impresia că nimic nu e nou sub soare şi începe să răsfoiască volumele, lăsându-se dus de gânduri lumeşti, citind din ce în ce mai puţin. Însă locul lui rămâne neatins. El are autoritatea să dea în continuare verdicte, mai ales că nimeni nu-şi dă seama că el a renunţat să mai citească. În virtutea faimei sale, trece mai departe, luminos, printre siluetele necititorilor, iar în cele din urmă intră în slujba unui vânzător de cărţi pentru a cărui tarabă face un lobby temperat dar cu totul convingător, pentru că el este încă Cititorul ovaţionat de tot clubul.