Vasile Bănescu: „Dumnezeu nu trebuie inclus în spațiul inevitabil impur al politicului“

Un erudit de aleasă ținută, Vasile Bănescu, fost purtător de cuvânt al Patriarhiei Române şi actual membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului, a acordat un interviu special și plin de încărcătură spirituală pentru „Weekend Adevărul“.

Vasile Bănescu, un erudit de primă mărime FOTO Denis Grigorescu

Apreciatul teolog a vorbit despre motivele pentru care credința se manifestă în mod ideal și deplin în spațiul real – în spațiul sacru al unei biserici și în spațiul intim al fiecăruia –, iar credința autentică nu trebuie să se manifeste online. De asemenea, Vasile Bănescu a precizat și de ce mulți dintre creștini patinează la suprafața acestui ocean al credinței și sunt foarte departe de miezul creștinismului, „pe o calotă glaciară și glacială, în legătură cu aproapele nostru“. Într-o perioadă în care credința și divinitatea sunt folosite în campanii electorale, iar numele lui Dumnezeu este folosit pentru a valida acțiuni inumane, Vasile Bănescu ne îndeamnă a căuta esența creștinismului în vechile scrieri, dar mai ales în interiorul nostru.

Vasile Bănescu a fost timp de 9 ani (2015-2024) purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, unde a fost timp de 15 ani consilier patriarhal coordonator. De la finalul anului trecut este membru al Consiliului Național al Audiovizualului.

Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din București în 1992, Vasile Bănescu și-a luat doctoratul în cadrul Facultății de Litere a Universității din București (tema de cercetare : „Polemica laic-religios în eseistica românească interbelică”).

A fost bursier la Universitatea „Ruprecht Karl” din Heidelberg, Germania (2002-2003) și bursier al „Ostkirchliches Institut” (Institutul Bisericilor Orientale) din Regensburg, Germania (1997-1999).

„Weekend Adevărul“: De ce a ajuns credința să se manifeste mai mult online decât în suflet? A depășit cumva digitalul spiritualul?

Vasile Bănescu: Fără îndoială, această opoziție digital-spiritual revine din ce în ce mai des astăzi. În mediul online, în mod inevitabil există prelungiri ale acțiunilor din spațiul real, ale implicărilor de multe feluri, și intelectuale, și din alte puncte de vedere. Spațiul digital, fără îndoială, ne cuprinde pe toți. Aș spune că, într-o măsură îngrijorător de mare și din ce în ce mai mare diminuează, diluează autenticitatea și substanța unor lucruri care au legătură cu credința. Manifestările religiosului, ale credinței în spațiul virtual sunt, de cele mai multe ori, atinse de inevitabila superficialitate pe care o presupune expresia non-organică a credinței.

Așadar, o manifestare autentică a credinței o găsim doar în real, nu în online...

Credința se manifestă în mod ideal și deplin în spațiul real, în spațiul sacru al unei biserici, firește și în spațiul intim al fiecăruia, însă atunci când încerci să digitalizezi ceea ce e mai profund în om, cum este credința, fără îndoială riști să pierzi și chiar pierzi foarte mult din autenticitatea trăirilor religioase. Fără îndoială, spațiul online e unul foarte potrivit pentru exprimarea unor gânduri, a unor puncte de vedere foarte binevenite de multe ori. La nivelul dialogului de idei, spațiul virtual este unul foarte potrivit, pentru că mesajele ajung până foarte departe, deci acesta este avantajul. Dar la nivelul adâncimii expresiei religioase, dincolo de seducția care se exercită asupra noastră, spațiul real rămâne superior în mod evident spațiului virtual.

Ați observat de când este această modă la noi de exprimare acerbă a credinței în online?

Manifestările religiosului în spațiul online în România au început să prindă contur și să se intensifice în perioada pandemiei, când știm că, timp de câteva săptămâni, poate chiar luni, manifestarea religioasă a fost constrânsă de o realitate evident nefericită să se exprime în acest spațiu online. Au fost biserici care au transmis slujbele în online pentru enoriași, dar acea excepție temporară, din păcate, nu a constituit doar o paranteză. Și acum există în mod inevitabil și nu condamnabil, fără îndoială, transmisiuni de slujbe în spațiul online. Este firesc, până la un punct destul de avansat, când ne gândim la persoane incapabile să meargă la biserică, persoane bolnave, există și televiziunea și radioul Patriarhiei Române. În lumea în care trăim, aceste lucruri se asimilează deja cu normalitatea, dar asta nu ne împiedică să notăm, încă o dată, că spațiul virtual nu ar trebui să fie privilegiat în defavoarea spațiului real, nici pentru comunicarea interpersonală și, cu atât mai puțin, pentru exprimarea sentimentului religios.

Cerere de prietenie de la Dumnezeu

Ce credeți că zice oare Dumnezeu când vede că s-a umplut social media de conturi cu numele Său?

Nu putem ști ce zice, putem doar intui, pentru că Dumnezeu este creatorul unei lumi concrete, al unei lumi nesfârșit de bogate în sens. Fără îndoială că Dumnezeu preferă relația directă cu El. În mod la fel de evident, așa cum știm din cărțile fundamentale ale creștinismului, din Evanghelii, dintre cele 27 de cărți ale Noului Testament, Dumnezeu ne-ndeamnă, Hristos ne-ndeamnă la relație directă cu celălalt. Ne mântuim fiecare dintre noi în ecuația întâlnirii cu celălalt. Celălalt e termenul salvării noastre. Or, în spațiul virtual, știm bine, această întâlnire este practic nulă, în ciuda unor aparențe care nu transmit decât reversul unei întâlniri ratate, ca să spun așa. Această proliferare a unor pagini religioase, dacă ne aplecăm asupra lor, observăm că diminuează drastic conținutul valoros. N-am întâlnit pagini în care să abunde imagini religioase, icoane, în afara, evident, a unor pagini de artă sacră.

Există multe persoane publice ale căror conturi sunt pline până la refuz de imagini religioase, iar învățăturile creștine sunt folosite pentru a promova, de fapt, cu totul alte mesaje.

Există, într-adevăr, paginile unor persoane care fac paradă de religios, care vorbesc în numele poporului credincios, care, de fapt, instrumentalizează și folosesc religiosul, inclusiv în cheia sordidă a politicului. Am observat cu toții în ultimele luni cum, în această zonă marcată de așa-zisul suveranism, de populismul deșănțat despre care e vorba în realitate, am văzut cum obiecte sacre, icoane, cruci – nu mai vorbim, sigur, de discurs –, toate aceste lucruri curate în sine sunt folosite într-un mod inadecvat pentru propagarea unui mesaj politic. Am mai spus și-o repet, atunci când faci din Hristos un agent electoral, când faci din Dumnezeu punct al programului tău electoral, este limpede că vorbim de o ratare totală a întâlnirii persoanelor respective cu Dumnezeu. Dumnezeu nu are legătură cu politicul. Dumnezeu nu trebuie inclus în spațiul inevitabil impur al politicului, iar cei care o fac trădează în fond superficialitatea sau chiar atitudinea sacrilegă prin care se raportează la Dumnezeu. Deci nu este un lucru firesc, nu este un lucru bun. Creștinismul și credința presupun discreție, discernământ.

„Școala românească a livrat cel puțin două generații de oameni insuficient educați“

De ce credeți că a devenit România un teren fertil pentru tot felul de pseudoprofeți, pentru astfel de persoane care amestecă religia cu politicul?

Cred că răspunsul central rămâne degradarea, fără precedent, a educației în România. Au fost 35 de ani de flux și reflux în educație. Refluxul mi se pare mult mai puternic în ultimii ani. Din păcate, școala românească, cu excepțiile absolut notabile de elevi extraordinari, a livrat în spațiul românesc cel puțin două generații de oameni insuficient educați. Nu e vina lor, fără îndoială, dar acolo unde există un deficit de educație și de cultură apar aceste lucruri precum impostura, confuzia axiologică, confundarea valorilor, confundarea minciunii cu adevărul. Acesta e tabloul în care cred că trebuie privită degradarea, inclusiv a politicului, degradarea discernământului în zona electoratului. Acest cadru nefericit a adus sau a permis ridicarea la suprafață a unor pseudolideri, a unor oameni care doar speculează credința reflexă, nu și cultivată a majorității cetățenilor din România. În acest context, acești oameni au putut înșela, au putut deruta, au putut induce mesaje care au fost acceptate, mesaje și instigări la violență, mințind. Fiecare dintre noi, atunci când mințim, transmitem de fapt o muniție otrăvită celor la care ajunge minciuna noastră. Oamenii care au ieșit pe stradă, mulți de bună-credință, convinși că ne-am confruntat cu o lovitură de stat, convinși că statul român a decapitat o mare valoare care n-a încăput pe lista prezidențiabililor cu adevărat. Toate aceste programatice dezinformări au surprins România într-un moment în care e foarte vulnerabilizată educațional.

De aceea ne-am confruntat și ne confruntăm încă cu aceste valuri de ură, de agresivitate manifestată, în primul rând, verbal. Însă nu acești oameni din stradă, nevinovați, au venit inițial în spațiul public cu mesaje tulburătoare și, evident, destrămătoare de rațiune, ci persoane care au avut acces la microfonul politic, persoane care au avut acces la spațiul mediatic, de unde au transmis narațiuni rupte de realitatea cea mai adâncă. E mult de discutat aici, dar cred că ne putem mărgini la această cauză a degradării educației. Un popor, în majoritatea lui, insuficient educat este un popor care se confruntă cu mari confuzii și cu o derută care are consecințe.

Cât de mult considerați că și-a băgat coada politica în spațiul religios din România? Și care ar fi antidoturile?

Și-a băgat coada foarte adânc în ultimii câțiva ani, încercând să răpească din acest spațiu o simbolistică, un limbaj. Aș menționa – nu vreau să folosesc un cuvânt rar, prea dur – această expresie care e dusă în derizoriu: „Doamne-ajută!“. Am vizionat nenumărate materiale aici, la CNA, materiale de instigare la violență, la ură, amenințări cu moartea la adresa altora în această perioadă preelectorală, toate încheiate. A se observa cum toate aceste mesaje, mocnind de ură și de răzvrătire împotriva altora și chiar de amenințare cu moartea, inevitabil, toate se încheie cu „Doamne-ajută!“. Mi se pare expresia desăvârșită a imposturii creștine, a imposturii omului care se crede creștin, atunci când îl aduce pe Dumnezeu în noroiul cel mai adânc al gândirii sale, crezând că Dumnezeu ar putea valida un mesaj în care celălalt este distrus, este ucis în efigie. Da, știm bine, în Rusia, patriarhul binecuvântează arme de ucidere în masă, îndeamnă la război, președintele își face cruci largi în timp ce gândește poate o condamnare la moarte a oamenilor dintr-un oraș care va fi bombardat. Astea toate indică ceea ce eu cred că este un mare sacrilegiu: a te folosi de Dumnezeu în zona crimei, în zona distrugerii celorlalți, a unor mame, a unor copii, a unor bătrâni. Să binecuvânteze crima în calitate de creștin este ceva ce nu poate fi urmărit cu rațiunea.

„Credința reală nu este bigotism“

Ar trebui cumva o enciclică împotriva fanatismului religios în România?

Biserica Ortodoxă, reprezentată de patriarhul său, nu dă enciclice, dar cuvântul, sigur, trimite la nivelul de document suprem în spațiul religios care se oferă în spațiul catolic. Da, consider că da. Cât am lucrat în instituția Bisericii, am încercat personal, de câte ori a fost posibil și în toate contextele prin care am trecut, să transmit că fanatismul religios, bigotismul, ortodoxismul sunt patologii ale credinței și ale religiosului. Ortodoxismul este o ideologie religios-politică, o ideologie care confiscă religiosul, confiscă, nu conținutul, pentru că nici nu are acces la el, ci eticheta ortodoxiei, pe care și-o lipește fraudulos. Ortodoxismul nu are legătură cu ortodoxia. Ortodoxismul eșuează absolut imediat în filetism, care e o erezie condamnată de bisericile ortodoxe și care se referă la naționalismul exacerbat, care se opune universalismului creștin. Hristos nu s-a născut în Carpați, Hristos nu s-a născut pentru ca poporul român să devină farul omenirii, cum spunea unul dintre candidații care aparțin deja de trecutul politic al României. Aceste lucruri, din păcate, au un efect profund negativ în corpul credincioșilor din biserică. Deci, din perspectiva proliferării patologiilor legate de religios, da, Sfântul Sinod ar trebui să ofere – o face uneori – mai articulat și mai frecvent mesajul său către credincioși prin care să transmită aceste adevăruri. Ortodoxismul nu este ortodoxie, creștinătatea politizată nu este creștinism și, bineînțeles, credința reală nu este bigotism.

Este nevoie, cumva, de o resetare a esenței credinței românești?

Această așa-zis resetare poate fi, doar una lăuntrică. Or, ea se poate declanșa într-un creștin care ține la acest statut – din păcate, s-a uitat de aristocratismul statutului de creștin, cum a fost perceput și descris de marii gânditori creștini și părinți ai Bisericii. Așadar, o astfel de resetare a percepției, mai degrabă, a omului credincios se produce doar prin aducerea, în prim-plan pentru el, a rădăcinilor creștinismului. Pentru un credincios nefamiliarizat cu miezul creștinismului – care este în Evanghelie, care este în operele marilor gânditori creștini din primele secole, dar și ale multor altora de după ei –, în absența asimilării unei culturi religioase minimale – măcar alfabetul teologic al credinței – această resetare nu va fi posibilă. Aceste lucruri, precum resetarea – deși cuvântul este detestat de așa-zișii mari creștini care defilează cu cruci și icoane în mână, gândindu-se la Davos și la resetările acestei lumi care, în viziunea lor, e pe mâinile satanei –, trebuie clar definite și cred că Biserica trebuie să aibă o voce foarte importantă, pentru că are prin cine. În biserică există oameni capabili să articuleze un mesaj menit să descifreze, pentru o majoritate, căile false de căile bune, potrivite și adecvate la spiritul creștin.

„Creștinismul nu e constrângător. Dumnezeu nu e un satrap“

Cât este în prezent iubire față de aproapele și cât nepăsare față de aproapele în România?

Sigur că sunt amestecate, mă tem însă că procentul nepăsării este mult mai înalt decât cel al iubirii, care se manifestă discret, care se manifestă prin fapte, nu prin vorbe, așa cum știm. „După faptele lor îi veți cunoaște“, ne spune Hristos, referindu-se la oamenii cu adevărat credincioși. Da, cred că degradarea societății românești, din multe puncte de vedere, în primul rând mă refer la registrul moral, are legătură și cu degradarea percepției religiosului în acest spațiu. Din ceea ce constat, cred că o majoritate a credincioșilor evoluează într-o zonă de credință epidermică. Adică patinăm la suprafața acestui ocean al credinței.

→

Imaginea 1/7: Vasile Banescu foto Denis Grigorescu jpeg

Considerați că mulți dintre cei care sunt sau spun despre sine că sunt creștini sunt superficiali?

Suntem foarte departe de miezul creștinismului. Suntem pe o calotă, ca să spun așa, glaciară și glacială, în legătură cu aproapele nostru. Frecventăm biserica cei mai mulți dintre noi, cred, mânați de niște reflexe dobândite în timp, de inerții care ne împiedică să accesăm straturile mai profunde ale credinței. Ne mulțumim cu formele neavând acces la fond. Aici e o mare problemă. Deci educația religioasă a fiecăruia dintre noi, care nu trebuie să fie una strict catehetică, presupune, dincolo de ora de religie, lectura unor cărți menite să ne deschidă ochii asupra creștinismului real, începând, firește, cu Sfintele Evanghelii, cu scrisorile Sfântului Petru, ale Sfântului Pavel, desigur și ale celorlalți apostoli. Acolo și în textele post-apostolice ale martirilor creștini din primele secole găsim miezul fierbinte al creștinismului.

Mai este relevant un creștin din primele secole pentru unul de astăzi?

Un creștin de secol II nu e demodat, n-ar trebui să fie demodat astăzi. Din fericire, nu ne mai torturează nimeni pentru credință în Europa, în alte părți încă se mai practică asta. Așadar, nu trebuie să mai luptăm și să ne dăm sângele pentru credință, dar avem și alt fel de sânge pe care îl putem oferi, prin raportarea noastră la adevărul creștin – mă gândesc, fără îndoială, la micile sacrificii, uneori și ele stropite cu sângele răbdării, cu sângele îndurării față de celălalt, cu sângele blândeții, cu sângele din cele Nouă Fericiri ale Noului Testament, cu sângele acela despre care se vorbește metaforic în Predica de pe Munte a Mântuitorului. Acela e documentul mereu actual care, dacă ar fi luat în serios, dacă ar fi citit, recitit, dacă s-ar reflecta asupra lui, am înțelege ce e creștinismul. Și nu pot să nu-mi aduc aminte de un cuvânt al lui Nicolae Steinhardt, părintele Nicolae de la Rohia, care observa că cine înțelege ce este libertatea înțelege ce este creștinismul. Miezul creștinismului este libertatea. Creștinismul nu e constrângător. Dumnezeu nu e un satrap. Dumnezeu nu este judecătorul de neînduplecat, cum este propovăduit și astăzi de unii, din păcate. Dumnezeu este părintele iubitor pentru fiecare dintre noi. Este tatăl din Pilda fiului risipitor. Ca un părinte, își dorește tot ce e mai bine pentru fiecare dintre noi, neconstrângându-ne. Hristos n-a constrâns pe nimeni. Hristos, ca Dumnezeu, n-a coborât de pe crucea unde era țintuit ca să impresioneze și să obțină o credință în urma unui șoc pe care să-l imprime în cei pe care îi avea alături.

Da, așa trebuie privit creștinismul, așa trebuie privit Hristos, și nu altfel. Cum, din păcate, domină ca imagine în mintea multor credincioși, care aleg să creadă că dacă merg, dau un acatist sau roagă pe altul să se roage pentru ei ajung să se instaleze în statutul de creștin. Nu. Statutul de creștin e unul agonic, e unul în care lupți zilnic cu multe lucruri din tine, în primul rând, și cu provocările exterioare. Da, acesta e creștinismul, dar mă tem că după două milenii de erodare a percepției religiosului la nivel global, șansele de reviriment și de resetare a percepției asupra religiosului sunt mici. Viitorul Bisericii, evident, nu va fi unul caracterizat prin triumfalism, așa cum a fost cândva. Nu va fi unul caracterizat de putere în spațiul public.

Biserica nici n-ar avea ce să găsească în preajma puterii. Dimpotrivă, Hristos ne avertizează că cele ale politicului, reprezentate de un cezar, trebuie separate radical de cele ale lui Dumnezeu, reprezentate de creștinism și de angajarea pe acest drum al Său, al Lui Hristos. Imitatio Christi! Avem ce imita, modelul nostru suprem, care e mereu inepuizabil, care e Hristos.

Este iubirea o specie pe cale de dispariție în spațiul românesc?

Nu, iubirea cred că face parte din structura conștiinței fiecăruia dintre noi. În noi toți mocnește o lumină care, de multe ori, este stinsă, dar care se reaprinde în măsura în care fiecare dintre noi întâlneşte pe cineva care îi trezește admirație, respect și chiar dragoste. De ce nu? Dragostea creștină este diferită, evident, de dragostea care se traduce prin îndrăgostire. Un creștin nu trebuie să se îndrăgostească de toți cei pe care îi întâlnește. Termenul pentru dragoste creștină, care este o dragoste rațională, nu suprarațională, este grecescul „agape“. De aici avem cuvintele „agapic“, „agapă“, care se traduc prin bucuria întâlnirii, prin valorizarea întâlnirii cu celălalt. Dragostea creștină este o dragoste manifestată prin dialog, prin empatie, prin această străduință de a-l înțelege pe celălalt. Ea are legătură cu descrierea filozofică uriașă a unui mare gânditor francez, Emmanuel Levinas, care a fost asimilat inclusiv în spațiul teologic catolic, dar care influențează și spațiul teologic ortodox prin cei care, sigur, se apropie de el: el vorbește despre celălalt, aproapele nostru, ca despre cineva spre care trebuie să privim de jos în sus. Acest lucru, multiplicat la nivelul comunității, presupune ca noi înșine să fim priviți de jos în sus, nu doar noi să-i privim pe ceilalți așa. Din această perspectivă, francezul aduce o mare prospețime asupra gândirii dialogale din creștinism. El fiind de origine evreiască, dar, evident, mare filozof francez, el merge în direcția deschisă de Martin Buber cu celebra lui carte „Eu și Tu“.

Bineînțeles, mai sunt și alți gânditori. Rosenzweig, de exemplu, are și el o carte foarte interesantă despre relația cu celălalt. Așadar, creștinismul are în centrul său persoana. Persoana este liberă pentru că e creată de Dumnezeu, care este sursa libertății universale. Fiind liberi, suntem liberi să alegem în mod privilegiat binele. Putem alege și răul, dar acela este absența binelui și e autodistructiv. Mesajul lui Hristos spre noi este cel care ne orientează privirea acelor ochi de văzut, nu ochii cu care ni se pare că vedem. Ne orientează privirea mereu spre celălalt. Asta trebuie să înțelegem din creștinism. E calea prin excelență regală, Dumnezeu fiind regele întregii creații, calea pe care mergem pentru a ieși în întâmpinarea celuilalt. Nu pentru a-l strivi pe celălalt, nu pentru a-l bârfi, nu pentru a-i face rău, cum, din păcate, o fac foarte mulți creștini care cred că, bifând prezența duminica la biserică, s-au pus bine cu Dumnezeu, care le iartă totul. Sigur că Dumnezeu ne poate ierta totul și chiar cred că ne iartă totul, dar ar fi nedrept să credem că rămânem onorabili, respectabili dacă mizăm doar pe o iertare nemeritată și necăutată de noi înșine.

De aceea, în „Tatăl Nostru“ sunt lucruri pe care nu le mai percepem cu acuitate acum, dar care sunt de o profunzime incredibilă. Îi cerem lui Dumnezeu iertare, dar, în același timp, Hristos a spus-o prima dată, adăugând iartă-ne așa cum noi îi iertăm pe alții. Să ne întrebăm, într-un moment de seriozitate, în ce măsură îi iertăm noi pe alții.