Tinerii şi întâlnirea cu cinematografia românească: de la Veronica la Aferim

Cinci tineri voluntari ai festivalului de film românesc de la Iaşi (Serile Filmului Românesc) povestesc despre experienţa în faţa filmului autohton.

Cinematografia românească de după 1989 a reuşit să-şi atragă generaţiile tinere şi a reuşit să convingă. Tinerii regizori români atât de cunoscuţi internaţional, care iau premii la festivaluri de prim rang, au reuşit să se facă cunoscuţi în rândurile celor mai puţini convinşi de performanţa filmului românesc şi de felul în care te face să trăieşti în faţa marelui ecran. Tineri care nu aveau încredere în filmele româneşti, după vizionări şi întâlniri cu regizori, actori, producători, au dat o şansă, înscriindu-se mai apoi în rândul celor care abia aşteaptă reîntâlniri, lansări şi evenimente cinefile. Tocmai de aceea, un festival de film dedicat în totalitate filmului românesc este binevenit, de bun augur şi potrivit pentru un fel de educaţie non-formală: educaţie prin cinematografie. Cinci tineri, voluntari în cadrul festivalului Serilor Filmului Românesc de la Iaşi, îşi povestesc legătura şi întâlnirea lor cu filmul românesc. Episodul fiecăruia dintre ei descrie câteva etape prin care, probabil, majoritatea dintre tinerii de astăzi au trecut atunci când s-au apropiat de tot ce-i românesc pe marele ecran. Au lăsat loc pentru o speranţă în ceea ce priveşte susţinerea şi promovarea cinematografiei româneşti noi şi vechi

Tineri şi cinefili

Multe dintre filmele româneşti vechi au caracter istoric şi politic. Dacă prima parte a istoriei cinematografiei româneşti gravitează în jurul momentului Independenţei României, ulterior putem invoca perioada anilor `40, care este dominată de implicarea aspectului politic în toate artele - de la literatură la cinematografie inclusiv - iar aşa cum istoria era scrisă pentru ”interesele poporului” şi în cinematografie pare să se manifeste acelaşi curent. Prin urmare, consider că unele dintre filmele istorice româneşti nu prezintă veridicitate, deoarece ”maschează” istoria reală sau se axează pe subiecte care nu fac apelul către un public foarte larg în societatea de astăzi. Acest lucru se poate datora şi faptului că mulţi tineri nu sunt interesaţi de istorie, nu cunosc contextul, iar în absenţa acestor lucruri le este greu să înţeleagă filmele. Tinerii nu mai sunt interesaţi să ”retrăiască”, prin film, momentele Evului Mediu românesc sau a unei societăţi dominată de totalitarism. De asemenea, un alt motiv ar putea fi faptul că unele filme au calitatea vizuală şi sonoritatea mai scăzute, ceea ce nu le fac foarte atractive pentru tineri.  Totodată, trăim într-o societate în care există o foarte mare diversitate, atât tematică, socio-culturală sau de limbaj, în care tinerii sunt tentaţi să aleagă ceea ce este mai extravagant, mai captivant. Tematica filmelor este diversă, dar în general ei sunt atraşi de nou, de SF, de paranormal, teme ce se îndreaptă spre o extremă diferită de sarcasmul şi umorul grotesc al filmelor româneşti, care, după opinia mea, sunt gustate de foarte puţini tineri. Bineînţeles, aici intervine şi individualismul, modul cum fiecare persoană percepe mesajul filmului. Tot aici putem adăuga faptul că filmele într-o limbă străină sunt mult mai atrăgătoare pentru tineri decât cele în limba română. ”Amuzant!”, ar spune tânărul contemporan la vizionarea filmului Liceenii, de exemplu. De ce? Pentru că vremurile s-au schimbat, nu mai e o nostralgie revederea acelor filme (cum e, poate, pentru părinţii lor). Nu mai e timpul scrisorilor de dragoste pe-ascuns... Impactul tehnologiei a schimbat mentalitatea şi modalitatea de percepere a mesajului filmelor. Tinerii îl vor percepe ca pe ceva nefiresc, din imposibilitatea de a empatiza cu acele vremuri.

Mă raportez la filmele româneşti recente, ca de exemplu Poziţia copilului, Aferim sau De ce eu?, mi se pare că prezintă subiecte sociale, dar mai ales antropologice. Sunt filme care au un înţeles, un gust, filme care te marcheză într-un mod sau altul. Spre deosebire de filmele făcute în străinătate, a căror subiecte majoritare se înscriu în sfera SF, fantasy, comedy sau romance. Nu ştiu cât de mulţi tineri sunt interesaţi de aceste aspecte într-un film, cât de dispuşi sunt să urmărească nu doar un plot ci şi mentalităţi, idei, realităţi. Farmecul filmelor româneşti constă tocmai în această realitate imediată. Printr-o paralelă cu cinema-ul european, care se focusează pe crearea de filme despre alte dimensiuni sau lumi, cinema-ul românesc cuprinde subiecte diversificate, întruchipează realităţi dure ale zilelor noatre (cu părţile lor bune), iar aceste subiecte capătă caracter universal. Spre exemplu, filmul Poziţia copilului , care a fost foarte apreciat la nivel european tocmai pentru că are aceste trăsături. O alta cauză a impactului scăzut al cinema-ului românesc asupra tinerilor este legată şi de mediatizare. Filmele româneşti nu sunt mediatizate atât de mult pe cât ar trebui. În genere, se aude despre un film românesc doar în momentul în care acesta a câştigat un premiu la nivel internaţional. Mai multă publicitate!, în mass-media, pe stradă, prin oameni...În general, tinerii sunt atraşi de efectele speciale într-un film, de grafică, de imagini. Toate acestea îi stimulează senzorial, măresc impactul pe care îl are, per total, filmul asupra unui spectator. Ori, majoritatea filmelor româneşti nu se concentrează pe evidenţierea acestor trăsături, ci mai degrabă pe impactul la nivel cognitiv, utilizând scenarii bine definite, fotografie clară, fără vibraţiuni, îmbinând deriziunea cu ironia într-o manieră uneori greu perceptibilă pentru marea majoritate a tinerilor care nu reuşesc să treacă dincolo de acestea, să descopere sensul, mesajul. În concluzie, consider că tinerii trebuie educaţi privind cinema-ul românesc şi potenţialul său, trebuie ajutaţi să înţeleagă cinematografia în context socio- cultural, politic, antropologic şi istoric. Ei trebuie să inţeleagă valoarea filmului românesc şi faptul că acesta educă prin el însuşi. Tinerii trebuie ajutaţi să vadă cum filmele româneşti zugrăvesc tipare comportamentale şi morale, prezintă epoci de care am uitat sau pe care vrem să le cunoaştem, situează omul într-o realitate imediată. Eu cred că există şi tineri care vor să vadă aceste lucruri, dar care trebuie educaţi în acest spirit. De aceea, mediatizarea la un nivel mai înalt a cinema-ului românesc este necesară. (Stratulat Simona- Elena, voluntar SFR 2016)

Filme româneşti de bacalaureat

Primul gând care îmi vine în minte atunci când aud de film românesc este o amintire de acum câţiva ani, când părinţii mei se uitau la Moromeţii şi trecând prin camera lor, m-au invitat să urmăresc alături de ei acest film. Răspunsul meu a fost un NU categoric. De ce? Pentru că în acea vreme nu mă atrăgeau deloc filmele vechi, filmele alb-negru, filmele româneşti. Apoi, ajungând la liceu, în programa de bac era trecut acest roman. A început să îmi pară rău că nu îl văzusem în trecut. Chiar dacă am citit întreg romanul, filmul ar fi aşezat mai bine ideile şi informaţiile.

Până acum, consideram filmele româneşti mai sărace decât cele americane din simplul motiv că nu au acel suspans care te face să tresari, să-ţi accelereze bătăile inimii şi în cele din urmă, să devii frenetic. Aceste motive erau neconcludente căci la momentul respectiv nu văzusem niciun film românesc, iar comentariile şi comparaţiile erau nefondate. Acum, văzând unele filme precum cele din seria B.D., Promisiuni sau Asfalt Tango, mi-am schimbat total părerea. M-au făcut să îmi dau seama că noi oamenii judecăm fără a-i da prilej celeilalte părţi de a aduce argumente. Cu filmele mai vechi rezonează persoanele care fac parte din categoria a treia, persoanele care au crescut cu acei actori, care fac parte din acea generaţie şi care, de ce nu, se regăsesc în poveştile transmise şi surprinse în acele filme. Eu cred că publicul tânăr caută indivizi talentaţi, de o vârstă apropiată lor, caută subiecte actuale, eroi cu care se pot asocia sau compara. Văzând trailerele filmelor româneşti apărute anul trecut sau anul acesta, mi-am dat seama că aceste filme vor avea un impact mult mai mare şi mai puternic asupra tinerilor deoarece aceşti actori sunt lipsiţi de inhibiţii şi joacă în proiecţii ale căror teme provin din sfera contemporană. Printre trailerele vizionate, am găsit câteva care m-au făcut să meditez, m-au motivat sau care pur şi simplu mi-au stârnit interesul în a le oferi o şansă de a le vedea. Trăim într-o lume în care e mai uşor să judeci haina decât inteligenţa şi caracterul. În această societate modernă în care ne sunt impuse cu subînţeles idei, în care goana după avuţie este atât de aprigă, uităm să luăm pauze în care să ne gândim la oamenii frumoşi şi talentaţi pe care îi are România. De ce aceste prejudecăţi? Din simplul motiv că nu se pliază pe principiile noastre. Cred că ar trebui să educăm publicul tânăr, să-l învăţăm şi să-l obişnuim cu filme bune, de calitate, cu filme româneşti. Dacă în şcoala gimnazială sau chiar în liceu, profesorii i-ar susţine şi i-ar îndemna pe elevi să vizioneze filme româneşti, aceştia n-ar mai avea preferinţe pentru SF-uri. Merită şi el o şansă. (Ramona ŢIGĂNAŞU, voluntar SFR 2016)

Filme şi vieţi din filme

- Filme româneşti... Mda! Nu mulţumesc. Serviţi dvs.! Eu rămân la cele americane, unde calitatea imaginii şi a sunetului îmi creează un confort audio-vizual care mă încântă şi îmi provoacă o plăcere imensă pe care n-o pot descrie în cuvinte. Cam aşa suna răspunsul meu cu câţiva ani în urmă, la fiecare invitaţie de-a tatălui meu de a împărtăşi împreună un film românesc. El de-a dreptul fascinat de poveste, eu cu sarcasmul caracteristic râzând de fiecare dată, trântind uşa camerei şi cufundându-mă în SF-urile mele de peste ocean.

Prima mea experienţă cu peliculele din ţara natală (şi o spun cu părere de rău) a fost abia în clasa a zecea prin intermediul proiectului Şcoala altfel. Îmi aduc aminte şi-acum când profesorul de religie ne-a propus activitatea de a merge şi a viziona în sala mare un produs autentic românesc, iar majoritatea a strâmbat din nas. Eu am preferat altceva. Şi atât de important a fost încât nici măcar nu-mi mai aduc aminte. Ştiu că în ziua respectivă aveam altceva în program, un altceva care nu s-a mai concretizat pentru că ne lăsase îndrumătorul baltă. Am vrut să mă întorc acasă şi pe drum m-am întâlnit cu o colegă care se ducea să urmărească recomandarea domnului de religie. M-a îndemnat şi pe mine să vin. Nu ştiu când şi cum s-a întâmplat, dar m-am trezit aterizată în acea încăpere plină de oameni care de-abia aşteptau să înceapă odată. Am luat loc frumos şi cum bateria telefonului mă lăsase şi ea la greu, nu-mi rămânea altceva de făcut decât să casc ochii în ecran. S-a stins lumina şi s-a dat drumul la proiecţie. Ahh! De m-ar fi văzut tata. Acum el ar fi fost cel ar fi râs în hohote. Eram atât de pătrunsă de subiect încât mă uitam cu gura căscată, uitasem şi să mai respir (noroc că treaba asta se face automatic). Mai mult de atât, după ce s-a terminat şi ceilalţi se foiau prin jurul meu dând semne de plecare, eu am rămas ţintuită în scaun ca un om cu probleme şi nu reuşeam să-mi revin. Probabil vă întrebaţi despre ce film este vorba. O să vă curm suferinţa şi-o să vă zic doar atât: - Mâna întinsă ce nu spune o poveste, nu primeşte pomană! O dulce Filantropică! Şi de atunci perspectiva mea asupra contentului românesc s-a schimbat complet. A urmat o ploaie de filme după: Pistruiatul, Liceenii, Veronica, B.D în acţiune, B.D la munte şi la mare, Nea Marin miliardar, Ciuleandra, Baltagul, Nuntă mută şi lista poate contiunua lejer). lucru ce îţi rămâne implementat în suflet pentru tot restul vieţii. Avem! Şi e păcat să valorificăm mult prea târziu. Când am ajuns în Iaşi să-mi continui informarea cu studiile universitare, am avut surpriza plăcută de a participa ca spectator la acest festival de film, Serile Filmului Românesc. Lumea e mea, Poveste de dragoste, Aferim, Ilegitim, Miracolul din Tekir, Live, Comoara sunt doar câteva titluri în spatele cărora se ascund personaje ce prezintă situaţii de excepţie. (Ştefania VIERU, voluntar SFR 2016)

Dracula, Domnişoara Christina... Mircea Diaconu

E târziu, dacă acum ne întrebăm de ce nu avem o cunoştinţă solidă a cinematografiei româneşti. Bram Stoker l-a plasat pe Dracula în spaţiul românesc, iar cei din vest şi-au însuşit toate drepturile exploatând până la cel mai înalt nivel acest mit al vampirului, atât pe marele ecran, cât şi pe micul ecran. Cu toate că imaginea lui Dracula şi a lui Vlad Ţepeş a rămas pentru noi un simbol, totuşi nu există o producţie cinematografică gothică, horror, ceea ce e o mare pierdere. Alexandru Maftei, în producţia sa cinematografică Domnişoara Christina, s-a apropiat de accentele horror de care am avea nevoie. Trebuie să depăşim barierele şi să ne facem curaj şi pentru genul horror pentru că ar trebui să ne fie specific. Spun că ar trebui să ne facem acest avânt, în acest gen de producţii, pentru că în ultimii ani regizorii au riscat şi s-au adaptat situaţiei, deoarece românii începeau să-şi piardă speranţa în peliculele româneşti şi începeau să devină adepţi hollywoodieni. Cinefilii veterani îl au pe Mircea Diaconu, iar generaţia tânără trebuie să realizeze că au şi ei modele cinematografice. Dacă filmele româneşti primesc atenţie internaţională, înseamnă că echipa de producţie a avut ceva de spus şi ar trebui ca cinefilii să se imobilizeze. Foarte puţine filme româneşti sunt rulate în cinematografe decente şi acest lucru se datorează ignoranţei noastre. Distribuitorii de pe piaţa românească au început să fie presaţi odată cu succesul internaţional al filmului Poziţia copilului, când Călin Peter Netzer ne-a adus Ursul de aur. Eu am dat o şansă comediilor romantice româneşti în 2012, când am vizionat Minte-mă frumos în regia lui Iura Luncaşu, iar apoi în 2014 am vizionat cu plăcere produsul Cristinei Iacob, #Selfie. Anul acesta, noua mea atracţie este Ilegitim, în regia lui Adrian Sitaru, pentru că la fel ca Tudor Giurgiu sau Cristian Mungiu, regizorul a ales un subiect tabu care se răspândeşte în mai multe zone, atingând atât mediul familial, cât şi cel social. Toţi ar trebui să ne refacem mândria cinematografică şi să începem să producem capodopere adevărate, care ar putea fi distribuite internaţional. Locaţii sunt, avem o ţară cu toate formele de relief, dar de acest lucru profită producătorii din Vest, deoarece foarte multe pelicule de succes au fost filmate pe pământ românesc şi au avut un succes imens. De ce n-ar trebui să fie invers? De ce să nu profităm noi de ce avem şi să lăsăm ceva în urmă în istoria cinematografiei? (Mihail-Claudiu CÂRCEL, voluntar SFR 2016

De la Veronica şi Pistruiatul, la Aferim!

Înainte de a face parte din echipa de voluntari a festivalului Serile Filmului Românesc, era destul de dificil să îmi exprim opinia referitor la producţiile româneşti. În fond, cum este privită cinematografia în România? Suntem asaltaţi de un val de filme marca Hollywood care, în afară de faptul că atrag atenţia prin explozia de lumini, sunete şi personaje întruchipate de actori celebri, nu aduc întotdeauna un plus industriei producătoare de film. Subiectele sunt aproape clişeistice, se punctează mai mult pe domeniul Science Fiction, pe o acţiune cât mai complexă şi pe scene care să atragă publicul, uitându-se în felul acesta scopul adevărat al unui film: să sensibilizeze. Nu vă gândiţi acum că sunt adepta filmelor sentimentaliste, prin care se folosesc diferite mijloace de a impresiona. Am în minte, însă, imaginea unui pelicule care reflectă întocmai realitatea în care ne cufundăm, unde ne putem asocia cu unul dintre personaje spre a experimenta o nouă existenţă. Dacă viziunea ta corespunde cu cea a filmului şi dacă reuşeşti să schimbi ceva în propria persoană după 120 de minute în care l-ai vizionat, atunci poţi resimţi din plin impactul unui film adevărat, rol deţinut, odată, numai de cărţi.

Printre momentele petrecute în sălile de cinema din mall-uri, pentru că aerul vetust din cinematografele de pe vremea părinţilor şi bunicilor noştri invită la nepăsare, printre ambalaje de popcorn cu prea multă sare, sau, uneori, insuficientă, printre ochelari 3D şi fotografii menite să confirme o viaţă socială activă, să putem un „punct” şi să încercăm un exerciţiu de meditaţie. Care sunt ultimele filme româneşti pe care le-ai vizionat? Ştiu, o adevărată provocare, iar mediul în care trăim nu ne va ajuta să trecem peste ea aşa de uşor. Voi profita, însă, de invitaţia lansată pentru a face o scurtă trecere asupra filmelor româneşti pe care le-am văzut de-a lungul timpului. Veronica este, în mod cert, filmul copilăriei generaţiei mele. Este primul film, al doilea, şi, probabil, chiar al treilea film văzut de mine. Am urmărit cu entuziasm peripeţiile Veronicăi, deşi cu mult timp după aceea am înţeles semnificaţiile adevărate ale filmului, tipologiile de oameni cu care se întâlneşte şi calităţile pe care şi le va însuşi ulterior. Filmul acesta m-a inspirat atât prin faptul că imaginaţia e unul dintre marile daruri ale copilăriei pe care, spun eu, nu ar trebui să îl pierdem, cât şi prin portretul personajului negativ, inspirat de un motan. Pe bună dreptate că nu am simpatizat pisicile niciodată. Pistruiatul, serial care îi are în distribuţie pe Sergiu Nicolaescu şi Costel Băloiu, reprezintă prima mea legătură cu brutalitatea şi violenţa vieţii. Tenacitatea şi curajul Pistruiatului au provocat admiraţia românilor de diferite vârste şi astăzi, la fel ca în perioada post-comunistă, şi reprezintă, pe lângă unul dintre cele mai bine realizate producţii naţionale, o serie de filme de căpătâi pentru poporului nostru.

Aferim! este, pe de altă parte, unul dintre filmele a căror lansare a impulsionat din nou publicul român să îşi îndrepte atenţia către cinematografia românească, acum reinventată. Ar fi greşit să afirm că Aferim! este unul dintre filmele mele preferate, dar este sigur unul dintre filmele pe care aş vrea să îl revăd, datorită impactului pe care l-a avut asupra mea. Dacă doreşti un film relaxant, cu umor şi personaje simpliste, Aferim! nu este indicat. Subiectul acţiunii, contextul istoric şi complexitatea tipologiilor umane întruchipate fac din acest film unul demn de a ne reprezenta peste graniţe. (Andreea POPOVICI, voluntar SFR 2016)

***Festivalul Serile Filmului Românesc este la ediţia a VII-a şi este organizat în Iaşi, de către Asociaţia Studenţilor Jurnalişti. Detalii şi program pe www.festivalsfr.ro sau pe pagina de Facebook a festivalului.