Tatuatorul de la Auschwitz: o poveste despre curaj şi iubire în „Lagărele morţii“

Viaţa lui Ludwig Eisenberg a fost ca un montagnes russes: închis la Auschwitz-Birkenau, i s-a dat rolul de a tatua numerele de identificare pe braţele deţinuţilor. Din acest post, a reuşit să întreţină o activitate intensă de contrabandă pentru mâncare, riscându-şi zilnic viaţa. S-a îndrăgostit de o deţinută, cu care s-a căsătorit la finalul războiului, şi alături de care a fugit în Australia, în căutarea unui trai tihnit.

1942, infam an! În primăvară, regimul nazist hotărăşte că a venit momentul să deschidă cutia „soluţiei finale“: începe uciderea în masă a evreilor în toate lagărele controlate de Reich. La Auschwitz-Birkenau, cel mai mare lagăr de exterminare, transporturile se ţin lanţ – pleacă un tren, vine altul. Pentru cei năpăstuiţi, aici e ultima destinaţie. După drumuri lungi, crunte, în căldură, fără apă, fără mâncare, înghesuiţi în vagoane destinate vitelor, prizonierii, evreii şi ţiganii din toate zonele controlate de nazişti coboară pe peroanele lungi de la Birkenau şi sunt luaţi în primire de soldaţi SS (Schutzstaffel, organizaţie paramilitară a NSDAP). La debarcare, li se confiscă toate lucrurile pe care şi le aduseseră cu ei în speranţa – firavă, dar importantă – că în următoarea staţie viaţa va fi tolerabilă şi va avea o oarecare urmă de normalitate. 

În coloanele lungi de deţinuţi, fiecare ţinând în mâini câte-o hârtie cu un număr unic, stă timidă, sub privirile aspre ale ofiţerilor SS, şi tânăra Lotte Weiss. Vine tocmai din Krompachy, un orăşel cehoslovac din apropiere de Caşovia. Cu hârtia strânsă în mâini, e îndrumată către o masă, la care stau doi bărbaţi, deţinuţi din lagăr. Sunt Tattoowierer (n.r. – tatuatorul) şi asistentul lui. Ei trebuie să-i imprime cifrele de pe foaie pe antebraţ, ca o prescurtare a viitorului sumbru. Însă în faţa tatuatorului, Lotte are parte de o pâlpâire de nesperată fericire. Îl recunoaşte: bărbatul aşezat la masă e Ludwig Eisenberg, unul dintre prietenii ei de acasă. Bucuros să vadă o faţă cunoscută, Ludwig îi tatuează numărul cu cifre cât mai mari, ca să aibă timp să-şi şoptească diverse: cum e acasă, ce se întâmplă în lagăr. 

Ludwig Eisenberg – Lale, cum se prezenta el – n-a fost singurul tatuator de la Auschwitz, dar a fost cel care, din această poziţie, i-a ajutat pe cei din lagăr să mai uite de foame. Şi nu oricum, ci făcând contrabandă. Viaţa lui e astăzi cunoscută în toată lumea după ce scriitoarea Heather Morris îi accepta, în 2003, invitaţia de a-i scrie povestea, în romanul „Tatuatorul de la Auschwitz“ (publicat, în limba română, la Editura Humanitas Fiction), care s-a vândut în şase milioane de exemplare.

Când Birkenau era numai nămol

Ludwig Eisenberg a ajuns la Auschwitz-Birkenau cu primul transport din Cehoslovacia, în aprilie 1942. Ştia că merge către un dezastru, dar nu putea să-şi imagineze cât de mare, cât de adânc avea să fie. „După-amiază, pe la 14.00-15.00, ne-au dus la Birkenau. Ce era Birkenau? Birkenau nu era nimic atunci. Era numai nămol acolo. Puneai piciorul în nămol şi nu-l mai puteai scoate“, povestea Eisenberg într-un interviu pentru Jewish Holocaust Museum and Research Centre, pe 8 mai 1996.

A fost repartizat în Blocul 7 şi imediat a fost pus să construiască noi barăci. Deţinuţii veneau în valuri şi toţi trebuiau să-şi construiască singuri celulele imunde, din lemn, cu paturi suprapuse. „Munceam... Nu munceam, mă uitam la SS şi, dacă veneau, le spuneam băieţilor şi ei începeau.“ După o lună şi jumătate, l-a lovit ghinionul: s-a îmbolnăvit de tifos, boală care decima deţinuţii cu zecile. Gardienii l-au luat şi l-au aruncat peste alţi bolnavi într-o maşină care avea să-i ducă la moarte pe toţi. A scăpat, însă, căci Kapo-ul său (prizonier desemnat de gardienii SS să supravegheze munca silnică sau să îndeplinească sarcini administrative) s-a urcat în maşină şi l-a tras dintre damnaţi. „Era polonez, un băiat foarte de treabă. Când m-a văzut, a sărit în maşină, m-a luat şi m-a ascuns şapte zile.“

„Sunt Tattoowierer. Ce zici de arta mea?“

Când şi-a recăpătat cunoştinţa, prima faţă pe care a văzut-o era a unui alt salvator. „Eu sunt Pepan. Sunt Tattoowierer. Ce zici de arta mea?“, i-a spus arătând spre numărul pe care i-l bătuse în piele: 32407. „Nu ştiu ce-a văzut la mine“, spunea Eisenberg în interviu. Să râcâie cu acul în pielea bărbaţilor nu i se părea cea mai rea muncă, însă lucrurile s-au complicat când au început să-i fie aduşi femei şi copii. „Era mereu îngrijorat. Când trebuia să-i tatueze pe copii, sergentul SS care era responsabil pentru el îi spunea: «Uite, ori o faci, ori mori»“, povestea fiul tatuatorului, Gary Sokolov, în urmă cu doi ani, pentru talk-show-ul australian „The Project“. 

O perioadă l-a îmbărbătat Pepan, până într-o zi, când acesta a fost urcat în tren şi nimeni nu l-a mai văzut de atunci. În acest fel, Ludwig Eisenberg a fost promovat, devenind „Tatuatorul de la Auschwitz“.  Şirul noilor deţinuţi nu contenea, aşa că zilele de tatuat deveneau din ce în ce mai lungi. Eisenberg a cerut un asistent, nu mai făcea faţă volumului de muncă. Surprinzător, nimeni n-a comentat şi l-a primit pe Leon, ales la întâmplare din rândurile de evrei nou-veniţi. Cei doi tatuau, cot la cot, de dimineaţă până seara, dar nu vorbeau unul cu celălalt şi nici cu deţinuţii.

Mengele era ofiţerul SS de care Lale se temea cel mai tare. Rolul de tatuator al lui Lale l-a ferit, cel mai probabil, de această persoană incredibil de malefică. Heather Morris, autoarea romanului «Tatuatorul de la Auschwitz»

Temutul Josef Mengele

Unul dintre cele mai mari neajunsuri ale postului, descoperea Eisenberg, era că „Îngerul morţii“ le dădea adesea târcoale. Medicul SS Josef Mengele stătea în spatele lor pentru a-şi alege noii „pacienţi“. Îi plăcea să se joace cu nervii tatuatorului, fixându-l cu privirea şi aruncându-i replici care-l făceau să-şi scape stiloul sau să-şi verse cerneala. Într-una dintre zile i-a rânjit de la distanţă şi a trimis un ofiţer la ei. Leon trebuia să facă o vizită la Auschwitz, în ciuda insistenţelor tatuatorului că are nevoie de el la Birkenau. „Ofiţerul mi-a spus: «Vrei să mergi tu? Dacă nu merge el, te iau pe tine». Leon a fost castrat. După, l-au adus înapoi“, îşi amintea tatuatorul în 1996. 

Foto: Ludwig Eisenberg, povestind despre viaţa de tatuator la Auschwitz

„Mengele era ofiţerul SS de care Lale se temea cel mai tare. Principalul lui interes erau copiii şi sterilizarea. Rolul de tatuator al lui Lale l-a ferit, cel mai probabil, de această persoană incredibil de malefică. Mi-a spus multe despre întâlnirile lui cu Mengele. Am decis să nu le menţionez în roman pe multe dintre ele, pentru că n-am vrut ca această poveste să fie despre Mengele. Port şi-acum cu mine, în minte, ororile la care Lale a asistat şi pe care mi le-a împărtăşit“, a povestit Heather Morris pentru „Weekend Adevărul“.

De la un cârnat polonez la contrabandă

Departe de Mengele şi de masa de tatuat, Lale simţea şi avantajele postului de tatuator: primise propria lui cameră şi o raţie de mâncare mai mare. În condiţiile astea, în sufletul lui începea să se cuibărească speranţa că avea, totuşi, să supravieţuiască. Ochii lui scrutau fiecare colţişor al lagărului. Avea, acum, acest curaj, căci era înarmat cu servieta cu ustensile, aşa că ofiţerii SS nu se mai luau de el. A început să-i urmărească pe civilii polonezi care veneau să lucreze la construcţia crematoriilor. S-a băgat în seamă cu doi dintre ei, Victor şi fiul lui, Iuri, care i-au oferit un cârnat. În acest moment, i-a încolţit ideea: se putea face rost de mâncare adevărată! A rupt cârnatul în bucăţele egale şi a plecat să-l împartă cu alţi deţinuţi. Prima oprire a fost la Kanada, depozitul în care deţinutele sortau lucrurile confiscate. S-a înţeles cu câteva fete să şterpelească lucruri de valoare pe care el să le dea mai departe pentru mâncare. Aşa au început zilele de contrabandist de lagăr ale lui Lale.

Primea din Kanada aur, dolari şi diamante şi le pasa polonezilor, aşteptând mâncarea. Vestea a început să circule rapid prin lagăr şi tot mai mulţi apelau la el, mai ales că aveau cu cine să se înţeleagă, căci Lale vorbea slovacă, germană, rusă, franceză, maghiară şi, mai stâlcit, poloneză.

Tortură şi zile de Sisif

La Auschwitz, minunile nu ţineau prea mult. Într-o zi, întorcându-se în cămăruţa lui, tatuatorul îşi descoperea patul deranjat. Tot ce primise din Kanada fusese luat. Câteva minute mai târziu, regăsea bijuteriile şi dolarii pe biroul ofiţerului care-i cerea numele celor care-l ajutaseră să facă contrabandă. Cum Eisenberg tăcea mâlc, a fost trimis la Blocul 11, în spatele căruia se afla zidul execuţiilor. Urma tortura, iar apoi o plimbare până la zid, îşi spunea el resemnat.

Soarta îi hărăzise un alt parcurs. Ajuns în Blocul 11, descoperea că torţionarul lui era Jakub, un polonez căruia îi dăduse mâncare. Acesta îi făcea o promisiune: avea să-l lovească în aşa fel încât să pară mai rău decât era. „Fără niciun avertisment, Jakub îi trage un pumn în faţă, izbindu-l de perete şi trântindu-l la pământ. Ofiţerii devin atenţi. Lale încearcă să se ridice. Jakub îşi balansează uşor piciorul drept în spate. Lale anticipează lovitura care urmează. Se trage înapoi exact când piciorul lui Jakub îi atinge coastele, apoi exagerează impactul rostogolindu-se, icnind şi încleştându-şi mâinile la piept. În timp ce se ridică, Jakub îl pocneşte din nou în faţă. De data asta ia lovitura în plin, deşi Jakub i-a transmis intenţia de a-l lovi. Sângele îi şiroieşte din nasul zdrobit. Jakub îl trage brutal de picioare şi-l leagă cu cătuşele de lanţul care se bălăngăne“, descrie Morris scena în romanul său. La finalul bătăii, Jakub le raportează naziştilor că Eisenberg e un evreu slab care chiar nu ştie niciun nume.

Au urmat însă zile negre. Eisenberg a fost trimis la Blocul 31, unde a fost pus la o muncă sisifică. Stătea pe un câmp şi, alături de alţi deţinuţi, căra bolovani mari dintr-o parte în alta. Apoi, li se spunea să-i ducă la loc. Era un joc al soldaţilor  SS care, la finalul zilei, îl împuşcau pe cel care ajungea ultimul cu bolovanul lui. La un moment dat, Ludwig a ajuns penultimul. Cel mai probabil aici şi-ar fi găsit sfârşitul, dacă n-ar fi avut un sistem de relaţii care începea cu Gita, femeia de care se îndrăgostise din prima clipă în care aceasta păşise în lagăr.

„Ea şi-a tatuat numărul în inima mea“

Foto dreapta: Ludwig Eisenberg şi soţia sa, Gisela Fuhrmannova, s-au cunoscut în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, dar au rămas împreună o viaţă întreagă

Cel mai puternic motiv care l-a determinat pe Ludwig să se apuce de contrabandă a fost ca să-i dea speranţă în viitor Gitei Fuhrmannova, o tânără de care se îndrăgostise din clipa în care ea se aşezase la măsuţa lui, cu mâna întinsă. 4562 a fost singurul lucru pe care l-a ştiut despre ea la început. „I-am tatuat numărul pe mâna stângă, iar ea şi-a tatuat numărul în inima mea“, declara Eisenberg. După această întâlnire, tatuatorul nu-şi dorea decât s-o revadă pe tânără, însă n-ar fi fost cu putinţă să reuşească de unul singur. I-a cerut ajutorul gardianului său, Ştefan Bareţki, un cetăţean de origine germană din Cernăuţi, oraş care la acea vreme era parte din Regatul României. După război, Bareţki avea să ajungă un gardian SS de notorietate, după ce primele pagini ale ziarelor îi citau declaraţiile de la procesele de la Frankfurt, dintre 1963 şi 1965. „Mi-a dat numele (n.r. – la proces). Am dat o declaraţie în care am spus că da, l-am cunoscut, era un băiat tânăr, un român, dar era un SS. Pentru mine nu era bun.  Zilnic, omora între 15 şi 25 de oameni“, povestea Eisenberg.

S-ar putea spune că, în lagăr, între tatuator şi Ştefan Bareţki s-a legat o prietenie neverosimilă, gardianul căpătând respect pentru cel pe care-l avea în grijă. Bareţki i-a sugerat deţinutului să-i scrie fetei la care-i stăruia neîncetat gândul. De foaie, stilou şi transport se ocupa el. A început astfel un schimb de scrisori, iar apoi Gita şi Lale au început să se vadă cât de des posibil, cu ajutorul lui Bareţki
şi al femeii Kapo din unitatea Gitei, pe care Ludwig o mituia ca să nu dea în vileag plecările iubitei lui. Gita nu credea că mai au vreun viitor înainte, dar de la o întâlnire la alta, Ludwig îi insufla curaj.Viaţa n-avea să se termine la Auschwitz pentru ei doi, îi zicea. Lale o răsfăţa cu mici atenţii, precum ciocolată de la civilii polonezi. Mai târziu, când s-a îmbolnăvit, i-a adus medicamente. Apoi, a reuşit să-i obţină transferul în clădirea administraţiei, unde era mai cald.

Foto: Gita şi Lale au avut un fiu, pe Gary, care locuieşte în Australia

„Cea mai curajoasă persoană“

Când Eisenberg a ajuns la cărat de bolovani sub ameninţarea pistolului, era rândul Gitei să-l ajute. Tatuatorul i-a trimis vorbă prin Bareţki, care i-a transmis doar atât: s-o anunţe pe prietena ei, Cilka, în ce situaţie se afla. Cilka Klein era singura dintre prizoniere care îşi păstrase părul neatins, din ordinul lui Johann Schwarzhuber, unul dintre liderii SS de la Auschwitz. Cilka era sclava sexuală a acestuia, după cum povestea Eisenberg. De dragul Gitei, aceasta i-a cerut lui Schwarzhuber să-l scape pe Lale din Blocul 31. Ludwig a fost scăpat, încă o dată, de la moarte. „Eşti cea mai curajoasă persoană pe care am întâlnit-o vreodată. Să nu te simţi vinovată niciun pic pentru ce s-a întâmplat aici. Eşti nevinovată – să ţii minte asta!“, i-a zis Eisenberg Cilkăi Klein.

După „Tatuatorul de la Auschwitz“, scriitoarea Heather Morris a publicat „Călătoria Cilkăi“, o poveste care urmăreşte destinul tinerei care, după război, a fost acuzată de sovietici de colaboraţionism şi trimisă într-un gulag din Siberia. Totuşi, spre deosebire de povestea tatuatorului, „Călătoria Cilkăi“ are o doză mult mai mare de ficţiune. „Gita a vizitat-o pe Cilka de câteva ori în Slovacia, iar prietenia lor a continuat până la moartea Gitei, în 2003. Cilka a murit în 2004. Am onorat o promisiune faţă de Lale scriind «Călătoria Cilkăi»“, povesteşte scriitoarea. 

Am mers la vilă. Am stat acolo. I-am întrebat: «De ce nu mă lăsaţi acasă?». Iar ei mi-au spus: «Vei lua zilnic opt-zece fete pentru ofiţerii noştri». Eram proxenet.  Ludwig Eisenberg, despre întâlnirea cu armata sovietică

Cu căruţa prin Bratislava

Cu puţin timp înainte de sosirea ruşilor, Ludwig Eisenberg şi alţi deţinuţi au fost trimişi în Mauthausen, iar apoi în Viena. Când americanii au bombardat oraşul, el a reuşit să fugă până când a dat de armata sovietică. Pentru că vorbea germană, soldaţii l-au luat la vila în care poposiseră. „Am mers la vilă. Am stat acolo. I-am întrebat: «De ce nu mă lăsaţi acasă?». Iar ei mi-au spus: «Vei lua zilnic opt-zece fete pentru ofiţerii noştri». Eram proxenet“, explica el în 1996. În cele din urmă, Eisenberg a reuşit să fugă în Cehoslovacia, în Krompachy, unde a reîntâlnit-o pe Goldie, sora lui. N-a stat locului prea mult. A cumpărat o căruţă şi un cal şi a plecat la Bratislava, s-o găsească pe Gita. „Aţi cunoscut-o pe Gita Furman? Era în Blocul 29“ – era întrebarea pe care o adresa tuturor oamenilor. Nimeni nu ştia nimic. În cele din urmă, tot soarta l-a ajutat. Mergând cu căruţa pe strada principală a oraşului, i-a ieşit în cale chiar Gita.

Arestat de comunişti

Cei doi supravieţuitori ai Holocaustului s-au căsătorit în octombrie 1945, iar cu puţin timp înainte, Ludwig Eisenberg şi-a schimbat numele de familie în Sokolov, numele rusesc al surorii sale măritate. Pentru că Slovacia era controlată de sovietici, cu noul său nume, tatuatorul de la Auschwitz şi-a deschis o afacere cu ţesături fine, importate din Europa şi Asia, şi a scăpat de naţionalizare. La scurt timp, şi-a luat
şi un partener. Cu o afacere înfloritoare-n spate, soţii Sokolov sprijineau puternic mişcarea de înfiinţare a unui stat evreiesc în Israel. Gita, de pildă, făcea rost de bani de la localnicii înstăriţi cărora le aranja ieşirea din ţară. 

Ghinionul a venit odată cu divorţul partenerului său de afaceri, a cărui soţie i-a denunţat pe soţii Sokolov autorităţilor. Pe 20 aprilie 1948, Lale Sokolov era arestat de comunişti pentru export ilegal. Pentru că Gita avea relaţii în guvernul slovac, a convins nişte înalţi funcţionari să-i ajute să iasă din ţară. Lui Lale Sokolov i s-a transmis să se prefacă că a înnebunit, fiind astfel trimis într-un spital de psihiatrie, iar apoi, în câteva zile, acasă, pentru „refacere“. Cu banii pe care-i aveau şi cu ajutorul unor persoane de contact, soţii Sokolov au reuşit să ajungă la Viena, apoi la Paris, unde n-aveau cum să se angajeze. Cu cât mai departe de Europa, cu atât mai bine, au hotărât cei doi. Aşa că şi-au cumpărat paşapoarte false şi, pe 29 iulie 1949, ajungeau în Sydney, Australia, unde aveau să-şi ducă, în tihnă, restul zilelor.

Autoexilat în Australia

Lale Sokolov n-a vrut să vorbească despre viaţa lui în lagăr de teamă să nu fie considerat colaboraţionist. A făcut-o, totuşi, în 1996, pentru Jewish Holocaust Museum and Research Centre, interviu publicat mai târziu de Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA. Gary Sokolov crede că deschiderea tatălui său a venit odată cu apariţia filmului „Lista lui Schindler“, al lui Steven Spielberg, în 1993. „Nu ştim de ce domnul Sokolov a decis să-şi împărtăşească povestea cu Jewish Holocaust Center, dar e posibil ca, la acea vreme, să nu fi crezut că va fi accesat în afara muzeului sau Australiei“, ne-a explicat un reprezentant al muzeului din SUA. 

Lale Sokolov n-a apucat să citească romanul vieţii lui, pe care Morris l-a scris iniţial ca pe un scenariu de film. Totuşi, a citit multiplele fragmente pe care scriitoarea i le-a adus, fiind mulţumit de felul în care aceasta i-a descris povestea din lagăr, dar mai ales legătura cu Gita, femeia care l-a făcut să nu-şi piardă cumpătul şi speranţa. A murit, împăcat, la 90 de ani, pe 31 octombrie 2009, cu gândul că-şi va reîntâlni soţia.

Heather Morris, scriitoare din Australia: 

„La Auschwitz, Lale şi-a asumat riscuri care, adesea, erau stupide“

Sursa Foto: Arhiva personală Heather Morris

Un lucru uluitor în ceea ce-l priveşte pe Lale Sokolov a fost încrederea de nezdruncinat că după Auschwitz urma o viaţă lungă şi fericită, de care el şi Gita aveau să se bucure din plin. 

Inexplicabilă a fost şi îndrăzneala lui de a-i ajuta pe prizonieri cu riscul propriei vieţi, povesteşte Heather Morris, scriitoarea care a adus în faţa lumii incredibila poveste a tatuatorului de la Auschwitz. 

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, aceasta subliniază şi rolul major pe care l-a avut Cilka Klein în supravieţuirea celor doi îndrăgostiţi. 

Favoarea cerută comandantului de la Birkenau a fost „singurul lucru pe care i l-a cerut omului care o viola“.

„Weekend Adevărul“: Cum l-aţi întâlnit pe Lale Sokolov?

Heather Morris: L-am întâlnit la iniţiativa unui prieten comun, după ce soţia lui Lale a murit. El voia să întâlnească pe cineva care să nu fie evreu şi care i-ar fi putut spune povestea. În prima zi în care l-am întâlnit, dar şi în săptămânile care au urmat, jelea profund pierderea soţiei şi voia să i se alăture. Îmi tot spunea să mă grăbesc şi să scriu cartea ca să poată fi cu Gita.

Fără întrebări la domnul Sokolov

V-aţi întâlnit vreme de trei ani. Cum arăta o astfel de întrevedere?

Îmi făcea o ceaşcă foarte proastă de cafea, ne aşezam, el vorbea, eu ascultam, cu cei doi câini ai lui stând la picioarele noastre sau cerând să le arunce mingea de tenis. Nu puteam pune întrebări sau să-l întrerup, pentru că-şi pierdea firul gândurilor şi devenea agitat. După câteva luni, am început să mergem la o cafenea din zonă, am scos câinii la plimbare şi, când se reconecta cu comunitatea evreiască, îl însoţeam adesea ca „parteneră“.

Care a fost cea mai mare teamă a dumneavoastră în timp ce scriaţi la carte?

Sentimentul meu de inadecvare în a scrie ceea ce ştiam că era o poveste semnificativă dintr-o perioadă importantă a istoriei. M-am îndoit de abilitatea mea de a spune povestea lui Lale într-o manieră care nu doar să onoreze supravieţuirea lui şi a Gitei, ci şi suferinţa celor mulţi, atât a celor care au supravieţuit, cât şi a celor care n-au supravieţuit Holocaustului.

„Nu e povestea Holocaustului, ci povestea lui Lale“

Ce v-a surprins cel mai mult în lupta lui Lale Sokolov la Auschwitz-Birkenau?

Încrederea că avea să supravieţuiască, că Gita avea să supravieţuiască şi că aveau să trăiască o viaţă lungă şi fericită împreună. E ca şi cum şi-a dorit-o şi a făcut-o să se întâmple. De asemenea, îndrăzneala lui în a-şi asuma riscuri care, mi-a spus, erau adesea stupide şi nu prea bine cântărite.

Cum ar fi?

De exemplu, toate tranzacţiile lui cu bijuterii şi banii obţinuţi de la alţi prizonieri pe care îi folosea pentru a cumpăra mâncare pentru cei care lucrau la Birkenau. În orice moment, unul dintre ei ar fi putut să le spună soldaţilor SS ce făcea. 

Chiar şi în circumstanţele oribile de la Auschwitz-Birkenau, Gita încă avea o vitalitate şi o putere de a lupta care l-au atras foarte tare pe Lale şi care i-au dat, totodată, forţa să facă orice era omeneşte posibil pentru ca amândoi să rămână în viaţă. 

Romanul e bazat pe evenimente reale, aşa cum vi le-a povestit Lale Sokolov, dar există şi ficţionalizare.

Singura parte pe care am ficţionalizat-o a fost când i-am pus pe Lale şi Gita împreună în momentul în care Aliaţii au zburat deasupra lagărului Birkenau. Nu erau împreună în acel moment. În rest, povestea asta e în memoria lui Lale Sokolov. Nu e povestea Holocaustului, ci o poveste a Holocaustului, povestea lui Lale.

Vitalitatea şi lupta Gitei

Cum aţi descrie personalitatea Gitei, femeia care i-a dat curaj lui Lale în acele împrejurări sumbre?

Chiar şi în circumstanţele oribile de la Auschwitz-Birkenau, Gita încă avea o vitalitate şi o putere de a lupta care l-au atras foarte tare pe Lale şi care i-au dat, totodată, forţa să facă orice era omeneşte posibil pentru ca amândoi să rămână în viaţă. Era o femeie cu o voinţă de fier, pentru care prietenia şi ajutorarea celorlalţi erau, de asemenea, motive ca să se trezească în fiecare dimineaţă.

Cilka i-a salvat viaţa lui Lale când a fost pus să muncească până la moarte. I-a cerut comandantului de la Birkenau o favoare şi l-a salvat. Zeci de ani mai târziu, ea i-a spus Gitei că a fost singurul lucru pe care i l-a cerut omului care o viola.

Lale Sokolov a apucat să vă citească romanul? Ce părere a avut?

Iniţial, am scris povestea lui Lale ca pe un scenariu, pentru că îmi doream să-i văd povestea într-un film. Lale a murit înainte să termin cartea, dar a citit multe pasaje din scenariu. I-a plăcut felul meu de a-i spune povestea. Sunt onorată că, atunci când a citit-o, fiul lor mi-a spus: „Cum ai surprins-o pe mama atât de bine, deşi n-ai întâlnit-o niciodată?“. I-am spus să-i mulţumească tatălui său. A vorbit mereu despre Gita, aşa că a devenit uşor pentru mine să simt că o cunosc.

„Nu sunt doi oameni care să fi experimentat la fel Holocaustul“

Auschwitz Memorial Research Centre semnala o serie de inexactităţi istorice în roman, acuzându-vă că „aţi estompat autenticitatea“. Cum comentaţi acest lucru?

Dat fiind că majoritatea documentelor de la Auschwitz-Birkenau au fost distruse, e imposibil de redat cu o foarte mare acurateţe ce s-a întâmplat în acea perioadă. Tot ce putem să facem este să ascultăm şi să înregistrăm mărturiile celor care au fost acolo. Mulţi supravieţuitori mi-au spus: „Nu sunt doi oameni care să fi experimentat şi care să-şi amintească în acelaşi fel perioada Holocaustului“. Cercetătorii noştri au obţinut documente legate de rolul lui Lale la Auschwitz-Birkenau şi am vorbit cu mulţi supravieţuitori care i-au confirmat povestea. Yad Vashem din Ierusalim (n.r. – Memorialului Victimelor Holocaustului) consideră că felul în care am spus povestea lui Lale este un exemplu minunat de mărturie a unui prizonier din timpul Holocaustului.

Cilka a avut un rol foarte important în salvarea lui Lale Sokolov. Putem îndrăzni chiar să spunem că fără ea n-am fi avut azi povestea tatuatorului de la Auschwitz.

Aşa e. Cilka i-a salvat viaţa lui Lale când a fost pus să muncească până la moarte. I-a

 cerut comandantului de la Birkenau o favoare şi l-a salvat. Zeci de ani mai târziu, ea i-a spus Gitei că a fost singurul lucru pe care i l-a cerut omului care o viola.

Eforturile pentru „Călătoria Cilkăi“

Lale Sokolov v-a rugat să scrieţi şi povestea Cilkăi, însă multe voci au spus că în romanul dedicat ei aţi denaturant povestea. Cum v-aţi documentat pentru această carte?

Am vorbit cu alţi foşti deţinuţi care au cunoscut-o pe Cilka în Auschwitz-Birkenau. Am angajat un cercetător profesionist la Moscova care mi-a obţinut multe documente, fotografii şi mărturii ale supravieţuitoarelor gulagului Vorkuta. Am făcut mai multe vizite în Caşovia, în Slovacia, ca să mă întâlnesc cu prietenii şi vecinii Cilkăi. Am avut privilegiul să văd documente legate de ea şi de familia ei, notele de la şcoală, dar şi să vorbesc cu un domn, din oraşul din care a fost luată, care mi-a povestit despre ea şi despre sinagoga la care se ruga cu familia.

Un imbold pentru lupta de astăzi

Lali, Gita şi Cilka au fost oameni foarte puternici. Într-un fel, putem spune că i-aţi cunoscut pe toţi trei. Ce-aţi învăţat de la ei?

Nu pot înţelege abuzurile, ameninţările şi cruzimea la care au fost supuşi. Nu pot înţelege comportamentul celor care au fost capabili să facă astfel de lucruri atât de mult timp. Puţinul pe care-l ştiu despre supravieţuirea lor m-a făcut să vreau să lupt împotriva abuzului rasial, etnic şi religios care continuă şi astăzi. Vreau să vorbesc în special despre abuzul sexual al fetelor şi femeilor în aceste timpuri care tind să fie şterse din istorie.

După „Tatuatorul de la Auschwitz“ şi „Călătoria Cilkăi“ aţi primit foarte multe mesaje de la oameni care vor să le scrieţi poveştile. Cum veţi folosi toate aceste mărturii, aveţi un plan?

Mă simt cu adevărat onorată. Datorită numărului de oameni care mi-au scris – nu doar ca să-mi mulţumească pentru că am scris aceste poveşti, dar şi ca să împărtăşească cu mine ceva profund intim despre vieţile lor –, următoarea mea carte va fi una de non-ficţiune, intitulată „Poveşti ale speranţei“. Scriu despre curajul oamenilor pregătiţi să vorbeacă despre vieţile lor. A treia carte de ficţiune va fi despre trei surori, o poveste care a ajuns la mine ca atâtea altele, de la cineva care a citit „Tatuatorul de la Auschwitz“.