I. V. Stalin

Volumul “Stalin. Curtea Ţarului roşu” de Simon Sebag Montefiore, a cărui traducere a apărut recent la Editura Polirom în Colecţia Historia, ne oferă portretul inegalabil al unui Stalin pasionat de film, muzică şi literatură, care îşi iubeşte familia, dar nu ezită să-şi elimine brutal adversarii.

Devenit rapid bestseller, volumul “Stalin. Curtea ţarului roşu” a fost inclus de revista The Guardian în lista celor mai bune cărţi din 2003 şi a fost desemnat Cartea de istorie a anului 2003 în cadrul British Book Awards.

Cine era băiatul gruzin care a ajuns să conducă imperiul vechilor ţari? Cine juca pentru el rolul lui Göring, Himmler şi Goebbels? Cum trăiau familiile celor mai puternici oameni din Uniunea Sovietică? Pornind de la surse de multe ori inedite, Simon Sebag Montefiore, profesor de istorie la Cambridge University, descrie viaţa la „curtea imperială” sovietică, unde liderul se distrează jucînd jocul mortal al puterii, iar printre femei şi copii se amestecă zilnic asasini şi fanatici. Stalin şi apropiaţii săi acordă imense privilegii prietenilor, mănîncă şi beau fără măsură în timpul cinelor de la Kremlin ori Kunţevo şi organizează războiul împotriva Germaniei, într-o lume a trădării, crimei şi promiscuităţii în care soarta fiecăruia se poate schimba într-o clipă. Montefiore ne oferă portretul inegalabil al unui Stalin pasionat de film, muzică şi literatură, care îşi iubeşte familia, dar nu ezită să-şi elimine brutal adversarii.

„Un personaj melodramatic, energic şi mândru”

- fragment din volumul “Stalin. Curtea Ţarului roşu” de Simon Sebag Montefiore, apărut în traducerea lui Cătălin Drăcşineanu la Editura Polirom -

Molotov şi Stalin mergeau spre casă într o noapte viforoasă „fără nicio gardă de corp” prin Piaţa Manej când au fost abordaţi de un cerşetor. Stalin i a dat zece ruble şi vagabondul, dezamăgit, a strigat: „Burghezi nenorociţi!”. „Cine să mai înţeleagă poporul ăsta al nostru?”, s a întrebat Stalin. În ciuda asasinării unor oficiali sovietici (inclusiv un atentat la viaţa lui Lenin în 1918), situaţia a fost remarcabil de relaxată până la asasinarea ambasadorului sovietic în Polonia, din iunie 1927, când s au mai înăsprit puţin măsurile de securitate. În 1930, Biroul Politic a emis un decret „care îi interzicea tovarăşului Stalin să meargă prin oraş pe jos”. Totuşi, el şi a continuat plimbările încă vreo câţiva ani. Aceasta era o epocă de aur care, în doar câteva ore, avea să se încheie cu o moarte, dacă nu chiar cu o crimă.

Stalin era deja celebru pentru masca sa indescifrabilă de sfinx şi modestia lui flegmatică, reprezentată de pipa din care pufăia ostentativ, ca un ţăran bătrân. Departe de a fi mediocritatea birocratică ştearsă dispreţuită de Troţki, adevăratul Stalin era un personaj melodramatic, energic şi mândru, excepţional în toate privinţele.

Dincolo de calmul straniu al acestor ape insondabile se aflau vârtejuri ucigătoare de ambiţie, mânie şi nefericire. Capabil atât să aplice o politică controlată a paşilor mici, cât şi să rişte nebuneşte, părea închis într o armură rece de oţel, dar antenele sale erau extrem de sensibile şi firea sa aprigă de georgian era atât de incontrolabilă, încât aproape că şi a distrus cariera dezlănţuind o împotriva soţiei lui Lenin. Era un nevrotic iute la mânie, cu temperamentul tensionat, efervescent al unui actor ultrasensibil care se dezvăluie în drama sa – ceea ce succesorul său, Nikita Hruşciov, numea liţedei, om cu mai multe feţe. Lazar Kaganovici, unul dintre cei mai apropiaţi tovarăşi ai săi timp de peste 30 de ani, care atunci mergea şi el la petrecere, ne a lăsat cea mai bună descriere a acestui „personaj unic”: era „alt om, în funcţie de moment… Eu am cunoscut nu mai puţin de cinci sau şase Stalini”.

Totuşi, deschiderea arhivelor sale şi multe surse devenite disponibile aruncă asupra sa o lumină mai intensă ca niciodată: nu mai este suficient să fie descris ca o „enigmă”. Acum ştim cum vorbea (mereu despre sine, adesea cu o onestitate revelatoare), cum scria note şi scrisori, ce mânca, ce cânta şi ce citea. Plasat în contextul conducerii bolşevice cu tendinţe facţionare, el devine o persoană reală. Omul interior era un politician superinteligent şi talentat pentru care rolul său istoric era cel mai important, un intelectual surescitat care citea istorie şi literatură ca un maniac, un ipohondru agitat care suferea de amigdalită cronică, psoriazis, dureri reumatice din cauza braţului său deformat şi a frigului pătrunzător din timpul exilului său siberian. Guraliv, sociabil şi cântăreţ talentat, acest om singuratic şi nefericit a distrus toate relaţiile de dragoste şi de prietenie din viaţa lui sacrificând fericirea pe altarul necesităţii politice şi paranoiei canibalice. Afectat iremediabil de copilăria sa şi cu o fire anormal de rece, a încercat să fie un tată şi un soţ iubitor şi totuşi a otrăvit orice izvor emoţional, un iubitor nostalgic de trandafiri şi mimoze care credea că soluţia la orice problemă umană era moartea şi care era obsedat de execuţii. Acest ateu le datora totul preoţilor şi vedea lumea în termeni de păcat şi căinţă şi totuşi era un „fanatic marxist convins încă din tinereţe”. Fanatismul său era „semiislamic”, egotismul său mesianic fără limite. Şi a asumat misiunea imperială a ruşilor, dar a rămas georgian, aducând vendeta strămoşilor săi în nord, spre Marele Cnezat al Moscovei.

Cele mai multe persoane publice au obiceiul cezarian de a se detaşa de sine pentru a se admira pe scena mondială, dar detaşarea lui Stalin era cu un grad mai mare. Fiul său adoptiv, Artem Sergheev, îşi aminteşte că Stalin a ţipat la fiul său Vasili pentru că se folosea de numele tatălui său. „Dar şi eu sunt un Stalin”, a spus Vasili. „Nu, nu eşti”, a replicat Stalin. „Tu nu eşti Stalin şi nici eu nu sunt Stalin. Stalin înseamnă puterea sovietică. Stalin este ceea ce este în ziare şi portrete, nu tu, nici măcar eu!”

El era chiar creaţia lui. Un om care îşi inventează numele, ziua de naştere, naţionalitatea, educaţia şi întregul trecut, pentru a schimba istoria şi pentru a juca rolul de conducător, are şanse mari să ajungă la spitalul de nebuni dacă nu îmbrăţişează, prin voinţă, noroc şi îndemânare, mişcarea şi momentul ce pot răsturna ordinea naturală a lucrurilor. Stalin era un astfel de om. Mişcarea a fost partidul bolşevic; momentul său, declinul monarhiei ruse. După moartea lui Stalin, a devenit la modă să fie privit ca o aberaţie, dar acest lucru însemna a rescrie istoria la fel de brutal cum a făcut o Stalin însuşi. Succesul lui Stalin nu a fost un accident. Niciun alt om în viaţă nu a fost mai potrivit pentru intrigile conspirative, limbajul încâlcit al textelor teoretice, dogmatismul criminal şi asprimea Partidului lui Lenin.