SERIAL Boieri mari, episodul 6: Alecu Beldiman, omul care ne-a adus „Adevărul“

0
0

Beldimanii, boieri moldoveni cu origini ungureşti, au jucat roluri importante în politică, administraţie şi cultură. Dintre toate moştenirile lăsate de ei, ziarul „Adevărul“, apărut în 1871 din pasiune şi venin, a dăinuit peste secole regimurilor politice şi crizelor economice.


15 decembrie 1871, Iaşi. Apare pentru prima dată săptămânalul „Adeverulu“, un pic mai mare decât o coală A4, tipărit în patru pagini, cu două coloane separate de o linie subţire, „Unu numeru 10 bani“, atât costa publicaţia care apărea în fiecare miercuri. „Adeverulu“ se naşte, în capitala Moldovei, din pasiune şi venin, cum se întâmplă mereu cu idealurile care fac istorie. Pasiunea era a prim-redactorului Alexandru Beldiman, cărturar de familie veche, nepot al cunoscutului traducător Alecu Beldiman şi prieten şi susţinător al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. De fapt, acesta din urmă era şi motivul care l-a determinat pe Beldiman să tipărească foaia cu nume care va face istorie: afectat de abdicarea forţată a lui Cuza din februarie 1866, frustrat de aducerea în ţara a principelui Carol de Hohenzollern, Beldiman a tăiat multă hârtie ca să lupte împotriva dinastiei care avea să conducă ţara pentru aproape un secol. Îl mai măcina ceva: atunci când Cuza Vodă a abdicat, Beldiman era prefect de poliţie al Bucureştilor, dar nu putuse să facă nimic pentru a se împotrivi politicilor vremii.

„Încă o nouă foiţă! Da, pentru că o necesitate se simte în publicismulu românu: şi această necesitate este acea pre care o proclamă însu’şi numele ei; adevèrulu golu, adevèrulu desbrăcatu. Ne vomu încerca pre câtu omeneşte se poate să ne ţinemu de cuventu spuindu pe facie cea ce simţim şi se comunicămu publicului, fără sfială, impresiunile pre care ne desceptă în noi mersulu afacerilor politice ale Romaniei. Nu aparţinemu nici unui partitu şi nici unui grupu politicu: fiindu că suntemu convişi ca adevărulu nu este apanagiulu nimerui“, scria în primul număr al ziarului. Ţinta era clară: tronul României. „Discreditu si umilire în politica esterióră, ruină complectă în năuntrulu ţărei: iată resultatele alegerei unui Principe strein“, arată Florentina Ţone în revista „Historia“.

image
image

Prima serie a ziarului are însă o istorie scurtă: 13 numere. La 15 aprilie 1872, Beldiman e dat în judecată pentru conţinutul antidinastic al gazetei, iar publicaţia se închide pentru următorii şaisprezece ani. Beldiman face şi puşcărie pentru cuvintele grele aşternute pe hârtie. E închis timp de trei luni, după ce ministrul Justiţiei dă ordin Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţului Iaşi să-l dea în judecată. E achitat însă de un juriu prezidat de Vasile Alecsandri, însă amenzile care ameninţau publicaţia l-au descurajat. S-a restras din viaţa publică până în 1884, când s-a întors la Bucureşti şi a început să scrie la „Războiul“, cu pseudonimul „Un Moldovean“. Desigur, tot împotriva lui Carol. Până la urmă, la 15 august 1888, Beldiman reporneşte tipografia „Adevărul“, un ziar pe care numai comuniştii şi războiul au mai putut să-l oprească. Era anul în care Anghel Saligny folosea betonul armat în premiera mondială, anul în care a fost inaugurat Ateneul Român. În fine, gazeta a rămas mult timp un fanion în presa românească: primul ziar care a avut caricatură, primul ziar care a publicat o telegramă directă din străinătate, primul ziar cu palat redacţional, prima instituţie de presă care a introdus maşina de cules, prima publicaţie cu editură, cantină, secţie de desen, pictură, bibliotecă şi arhivă, arată Florentina Ţone.

Prieten bun cu al.I. Cuza

Alexandru Beldiman s-a născut la Iaşi, la 30 decembrie 1832. S-a şcolit în străinătate, trimis de tatăl său, Vasile Beldiman, fost agă, pârcălab şi postelnic. A fost căsătorit cu Smaranda (Emma) Callimaki, fiica fostului domnitor al Moldovei, şi a avut doi fii: Edmond, viitor prefect de Dâmboviţa, şi Alexandru, viitor ambasador la Berlin şi delegat al României la Comisia Internaţională a Dunării.

Beldiman a fost bun prieten cu ofiţerul Alexandru Ioan Cuza şi un mare susţinător al ideii de unire a Principatelor Române sub domn pământean. După ce Cuza a fost ales domn al Principatelor Unite, Alecu s-a mutat la Bucureşti, pentru a conduce prefectura de judeţ. A fost numit apoi prefect de poliţie al Capitalei, deşi avea doar 34 de ani. Locotenent-colonelul Eugène Lemy, şeful Misiunii Militare Franceze în România, îl caracteriza elocvent: ,,O nulitate absolută“. Deşi sunt cunoscute puţine lucruri despre activitatea sa poliţienească, un lucru e clar: bărbatul a ignorat complet actele complotiştilor, în pregătirea nopţii de 11 februarie 1866, când Cuza a fost forţat să abdice. Chiar şi I.L. Caragiale se pare că-l lua peste picior din această cauză: spunea dramaturgul că Alecu ar fi fost la un chef în oraş! Beldiman nu-şi păstrează funcţia după acest moment, deşi va spune mereu că nu a putut opri complotul, deşi l-a avertizat pe Cuza de ceea ce avea să i se întâmple. Abdicarea lui Cuza a fost, poate, cel mai greu moment pentru Alexandru Beldiman. Regretul acesta însă a făcut să se nască o gazetă. Această gazetă.

În memoria fostului ziarist şi om de stat, mica stradă dintre intrarea în Poliţia Capitalei şi bulevardul Regina Elisabeta îi poartă numele. Dacă străduţa s-ar prelungi prin faţa Cercului Militar Naţional, ar întâlni fosta uliţă a Sărindarului, unde a fost şi sediul Adevărului. Strada poartă acum numele fostului tovarăş de la ziar, marele Constantin Mille.

„Cine-au socotit vrodată, cine-au putut pune-n gând,/ Jalnica ţării stricare s-o vază aşa curând?“

image

Se pare că primii Beldimani, strămoşii celui care au fondat acest ziar, se trag, de fapt, din familia conţilor maghiari Beldi din Amanul din Transilvania, care s-ar fi aşezat în Moldova cam prin secolul XIV. Nimeni nu poate şti cu precizie aceste date, pentru că primul Beldiman vag cunoscut, deci întemeietorul familiei, e abia Gligorie Beldiman, mare vornic la finalul secolului XVI. Fiul său, marele logofăt Nichifor Beldiman, şi-a scris însă numele mai apăsat pe pământul românesc. Despre el se ştie că, la începutul secolui XVII, îi este încredinţat un întreg sat: actualul Rujniţa, din districtul Ocniţa, pe teritoriul Republicii Moldova. Bărbatul a dăruit însă locul Mănăstirii Suceviţa, primind în schimb satul Negoieşti din ţinutul Neamţ. Schimbarea l-a costat însă şi 100 de galbeni ungureşti. Aşa începe, practic, istoria Beldimanilor în România.

Nichifor Beldiman, fusese făcut boier de către domnul Moldovei Ştefan Tomşa. Acesta, fost lefegiu în slujba lui Ştefan Bathory, regele Poloniei, şi om de încredere al lui Mehmed-paşa Giorgianul, fusese numit domn al Moldovei la sfârşitul lui 1611, chiar de Înalta Poartă, cu ajutorul unei oşti turco-tătaro-muntene de 20.000 de oameni. Numai că boierii locului n-au privit cu ochi buni scaunul lui Ştefan Tomşa, mai ales că se auzea despre el c-ar fi nespus de aspru, băutor şi muieratic. Simţeau boierii să i se împotrivească. Complotul lor a fost însă învis de oasetea lui Ştefan Vodă, iar uneltitorii – aduşi la tăiere în faţa domnului. 32 de boieri au murit atunci, de mâna unui „ţigan gros şi mare la trup“, potrivit vorbelor lui Miron Costin. Cronicarul povesteşte, în „Letopiseţul Ţării Moldovei“ cum îi striga călăul lui Vodă: „S-au îngrăşat, doamne, berbecii, sunt buni de ghiunghiat“. Iar Vodă râdea şi-i dăruia bani ţiganului, spune cronica. În toamna anului 1615, alţi boieri, exasperaţi de cruzimea celui care-i făcuse oameni mari la stat, l-au rugat din nou pe Vodă să plece de pe scaun. Printre ei se afla şi Nichifor Beldiman. Răzvrătiţii au fost însă prinşi la marginea Iaşilor. Constantin C. Giurescu spune, în „Istoria Românilor“ că au pierit atunci 72 de boieri. Logofătul Beldiman, hatmanul Sturdza şi vistiernicul Boul au reuşit iniţial să fugă în Ţara Românească, însă tot au cunoscut răzbunarea lui Vodă, care le-a tăiat capetele şi le-a aruncat trupurile în Siret.

Libertate răcumpărată cu 12 pungi de galbeni

image

După o perioadă în care familia rămâne în planul secund al vieţii politice şi boiereşti de pe teritoriile româneşti, strănepotul lui Nicihifor, Grigore Beldiman redebutează în lumea bună: Nicolae Mavrocordat îi dă vistieria în seamă la 27 aprilie 1713, iar următorul domn, Grigore Ghica,  îl face culcer. Nu scapă Grigore Beldiman nici de greaua temniţă: atras de socrul său, Gheorghiţă Apostol, într-o conspiraţie împotriva domniei lui Mihai Racoviţă (1715-1726), Grigore plăteşte cu liberbate pentru uneltirea lui. E eliberat însă pentru 12 pungi cu galbeni, dar rămâne în dizgraţia domnului.

Cei patru feciori ai lui Grigore Beldiman au fost luaţi şi ei la curtea lui Grigore Ghica, în timpul celei de-a doua domnii a acestuia, sau trimişi la Constantinopol, să se facă oameni. „Venind Grigorie Vodă Ghica cu a doa domnie în Moldova, din Ţara Românească, găsându-ni copii mici, rămaş(i) de tată şi de mamă, i s-au făcut milă de noi şi ne-au luat în Curti şi, înstrăinându-ne pe la Ţarigrad şi p(r)in Ţara Rumânească, am slujit domnilor cu dreptati. Viind domnu di(n) Ţara Rumânească Măriia Sa Matei Vod(ă) Ghica, am venit cu Măriia Sa şi ne-am aşăzat în Moldova“ îşi va aminti Gheorghe Beldiman, unul dintre copii. Gheorghe Beldiman a reuşit cea mai de ispravă ascensiune politică: la 11 noiembrie 1756, era şatrar şi ispravnic de Falciu, apoi stolnic şi chiar ban. Apogeul carierei sale e înregistrat la 24 ianuarie 1774 când, poate şi pentru că se afla în tabăra filorusă, îi este oferit un loc în Divanul Moldovei.

Din căsătoria lui Gheorghe cu Măriuţa, fata vărneşoaiei lui Lefter, grec ţarigrădean, soră cu Frusiniţa, soaţa lui Enachi Kogălniceanu, s-au născut patru băieţi şi Anastasia – căsătorită cu spătarul Constantin Rosetti. Dacă Filip avea să ajungă episcop de Apamea şi de Roman (numindu-se părintele Filaret Beldiman, arhimandrit şi egumen al mănăstirii Slatina), mezinul familiei, Dimitrie e cunoscut nu datorită funcţiilor şi rangurilor deţinute, deşi le-a avut şi pe acelea, ci pentru că a scris, împreună cu C. Conachi şi N. Dimachi, pamfletul teatral „Comedia banului Constantin Canta ce-i zîc Căbujan şi cavaler Cucoşu“. Carevasăzică, domnul Dimitrie Beldiman este unul dintre primii dramaturgi români din toate timpurile. Ştiinţa de carte e posibil s-o fi dobândit de la vreun dascăl plătit de familie, dar bărbatul s-a şlefuit bine în cele din urmă la Academia Domnească. Bărbatul a fost stolnic şi ispravnic al ţinutului Herţii, iar în timpul războiului din 1806-1812 a îndeplinit diferite însărcinări derivate din ocupaţia Moldovei de către trupele ţariste. A fost şi el membru în Divanul Moldovei pentru multă vreme. În anul 1826, la începutul lui ianuarie, cronicile îl arată pe Dimitrie suspinând: „Sunt zălud şi ameţit de boală şi în sfârşit de moartea prea iubitului meu frate şi părinte vornicul Alecu Beldiman (foto)“, arată Ioan Tanoviceanu într-o biografie veche a lui Alexandru (Alecu) Beldiman.  

Alecu, scriitor şi traducător

image

Alecu Beldiman (1760-1826) a fost un adevărat om de litere al familiei, înzestrat şi pasionat, aşa i-a rămas renumele: a tradus şi a publicat, la Buda şi la Iaşi, „Moartea lui Avel“, a lui Salomon Gessner, „Tragodia lui Orest“, de Voltaire şi „Istoria lui Numa Pompiliu“, de Jean-Pierre Claris de Florian. Titlul complet al ultimei lucrări este: „Istoria lui Numa Pompilie al doilea craiu al Romei tălmăcită din limba franţuzească de dumnealui postelnicul Alexandru Beldiman şi dată şi în tipariu cu a dumisale cheltuială, spre podoaba limbii rumâneşti şi îndeletnicirea patrioţilor. În zilele prealuminatului nostru domn al al Moldaviei Mihail Grigorie Şuţul voievod întru al doilea an al domniei înălţimii sale la anul 1820“.

În manuscris i-au rămas însă multe alte traduceri. De pildă, prima tălmăcire în română a Odiseei lui Homer! Dar conul Alecu a scris şi opere originale, principala scriere fiind „Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovii întâmplare după răzvrătirea grecilor la 1821“, apărută postum la Iaşi, în 1861. Opera urmăreşte cronologic întâmplările care au avut loc la 1821, în Moldova, odată cu intrarea eteriştilor. Lucrarea are o serioasă valoare documentară, dar şi literară: cuprinde 4.266 de versuri a câte 15 silabe, cu ritm trohaic şi rime perechi. Critica literară spune că opera, care prezintă Eteria într-o lumină nefavorabilă, cuprinde elemente de burlesc şi de satiră, iar portretele personajelor sunt sumare şi caricaturale. Este o cronică versificată şi reprezintă faza de sfârşit a acestui gen literar.  Vă prezentăm un fragment: „Ce necaz, ce osândire, vai mie! ce foc amar,/ Ce trăsnet şi ce lovire, ce otrăvitori pahar./ Cine-au socotit vrodată, cine-au putut pune-n gând,/ Jalnica ţării stricare s-o vază aşa curând?/ În ce stare, amar mie! te cutremuri când priveşti/ A lacrimilor năvală, chip nu este s-o opreşti“. Alecu a mai scris şi „Stihuri găcute la Tazlău în vremea închiderii mele acolo, anul 1824, aprilie 20“. Titlurile, se pare, erau punctul său forte.

Conul Alecu şi-a făcut studiile cu învăţători particular şi în şcolile greceşti din Iaşi. Ştia limba franceză, era intelectual. Dar nu doar în biblioteci a stat bărbatul, deşi a rămas cunoscut drept mare cărturar. A fost şi demnitar al statului, ocupând dregătorii precum mare postelnic şi mare vornic. A avut trei soţii. Din prima căsătorie, cu Elena Greceanu, s-au născut Profira Beldiman şi Vasile, devenit epitrop al şcoalelor, mort însă în tinereţe.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere, Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic, Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară, Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară, Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Mihai Eminescu, Epigoni

Adulterul care a dezrobit ţiganii din Moldova

Fiica lui Alecu, Profira Beldiman, căsătorită cu Dumitru Cantacuzino-Paşcanu, a trecut prin momente tumultuase în viaţa de familie, momente din acelea care trimit la filme precum „Aferim!“. George Sion povesteşte cazul în „Suvenire contimpurane“. Preluăm însă interpretarea lui Andrei Oişteanu din „Sexualitate şi societate“: se pare că, deşi bărbat însurat, boierul Cantacuzino-Paşcanu a deflorat-o pe roaba Maria (în vârstă de 14 ani), care a şi rămas însărcinată. Totuşi, nimeni din familia Mariei sau a conaşului nu s-a impacientat. Mai mult: cucoana Profiriţa a avansat-o pe ţigăncuşă la rangul de „primă cameristă“ şi, practic, l-a înfiat pe băiatul Dincă, născut din relaţia necuvenită. În 1849, Maria a primit „carte de slobozire“ de la boier, cu următorul comenariu: „A slujit cu credinţă şi vrednicie, cu tragere de inimă şi cu neadormire, aşa încât a atras totdeauna mulţumirea mea“. După dezrobire, Maria a devenit îngrijitoare de vie la podgoria de lângă Iaşi a lui Gheorghe Sion, căruia i-a povestit totul. Destinul lui Dincă n-a fost însă prea fericit: la căpătul mai multor încercări, la finalul anului 1855, tânărul s-a sinucis din cauza umilinţei de a fi tratat ca un rob ţigan. Cucoana Profiriţa i-a povestit toată această tristă întâmplare chiar lui Grigore Ghica Vodă. Aceasta ar fi fost picătura care a umplut paharul, convingându-l pe Vodă să propună Divanului Moldovei emanciparea robilor ţigani. Miniştri au votat pentru dezrobire, iar pe 23 decembrie 1855, Vodă a promulgat legea.

Ce-a făcut boieroaica Marghioala când s-a stins Lumânărică

Dimitrie Beldiman – încă o dată, fratele lui Alecu Beldiman şi fiul lui Gheorghe Beldiman, după cum am stabilit – a avut trei copiii: Vasile, Iordache şi Marghioala. Poate că Marghioala (născută Maria Beldiman, căsătorită Miclescu, boieroaică mare în târgul Iaşilor de la mijlocul secolului XIX) a făcut multe fapte bune la viaţa ei. Dar, cu Lumânărică, femeia şi-a scris numele în istoria creştinească a Româiei. Femeia era ultima reprezentantă de seamă a ramurii moldoveneşti a Beldimanilor. Coana Marghiolita i se mai spunea. Lumânărică, în schimb, era un simplu cerşetor, un haiduc al cerşetorilor, dintr-aceia care primeau de la bogaţi şi împărţeau, la rândul lor. Se zice că cerşea bani „pentru o lumânărică“, de unde şi numele. Despre zdrenţuros au scris şi Costache Negruzzi, şi Grigore Asachi, şi Alecsandri, şi Iorga. Bărbatul ajunsese un soi de legendă urbană, nimeni nu mai ştia că-l cheamă, de fapt Ioan Proculeasă, nimeni nu ştia când s-a născut şi de unde vine.

Cerşetor înmormântat cu onoruri

Toată lumea a aflat, însă, când Lumânărică s-a stins. Era decembrie, în anul 1843, iar bărbatul a fost găsit îngheţat la curtea Beldimanilor ieşeni. Doamna Marghioala a fost cea care l-a înmormântat! I-a ales frumos loc de veci în curtea bisericii Talpalari, dar, după toate renovările din biserică, rămăşiţele trupeşti ale lui Lumânărică au ajuns în gropniţă, alături de cele ale familiei Beldiman. În acelaşi loc se mai odihnesc episcopul Filaret Apamias Beldiman, Mihalache Cantacuzino-Paşcanu, Pulcheria Cantacuzino, Gheorghe Beldiman, Anastasia Rosetti, Alecu Rosetti-Ciortescu, Alexandru (Alecu) Beldiman, Dumitru şi Smaranda Beldiman. Poate că acum, la un secol şi jumătate distanţă, gestul Marghioalei nu pare să fie mare lucru. Dar nu e nici puţin. Lumânărică a fost adoptat post-mortem de una dintre cele mai respectate familii ale vremii. E un fel de a-i recunoaşte bunătatea, de-al aminti aşa, împărţind bogdaproste în stânga şi-n drepta, cum spunea Negruzzi despre el.

De fapt, iată ce scria Negruzzi despre bunul cerşetor: „Întru o zi, trecând pe lângă o biserică, am văzut norod strâns şi am auzit cântând rugăciunile morţilor. În mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă. În momentul acesta, arhiereul, apropiindu-se, dezvăli pre mort şi, însemnând pe faţa lui semnul crucei, zise cuvintele aceste: «Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit»“.

Sarmale pentru săracii Iaşului

Destimul Marghiolitei de la Iaşi nu cuprinde însă doar o filă, a lui Lumânărică. În oraş, femeia era cunoscută drept cucoană impunătoare, evlavioasă şi foarte generoasă. După ce i-a însurat pe Alecuţu şi pe Vasilică, pruncii ei, femeia se pregătea pentru o bătrâneţe liniştită pe strada Gându, în capitala Moldovei. În zilele de sâmbătă, pregătea acolo mese lungi pentru săraci. În meniu erau mereu sarmale. Le lăsase băieţilor, lui Alecu şi Vasilică, zestre frumoasă. Iată ce-au consemnat cronicarii: 20 coţi de dantelă, cu 10 galbeni cotul, linguriţe de aur, argintării, jumătate oca peteală de argin şi multe icoane frumoase, brăţară cu trei spicuri de grâu, briliant, smarald şi rubin, broşă de smarald mare, ceainice scume, păhăruţe şi sfeşnice de-ţi luau ochii.

Stilul acesta de viaţă a adus-o însă pe coana Marghioala în pragul sărăciei. În ultimii ani de viaţă, primea de la rudele bucureştene 100 de galbeni pe lună, că nu mai avea. Dar bătrâna continua să-i împartă cu săracii şi pe aceşia. Din când în când, se mai uita la un tablou cu ea din tinereţe şi spunea: „Fost-ai, leleo, când ai fost!“.

Casa în care s-a născut „poetul florilor“ şi alte palate

image

Când încă mai era în picioare, conacul ridicat de familia Beldiman în Corneşti, comuna Mirosdlava, judeţul Iaşi, se chema Casa memorială „Dimitrie Anghel“, în memoria marelui poet simbolist, pe nedrept neglijat. Astăzi, locul e un morman de moloz şi buruieni. După Revoluţie, clădirea a fost demolată de către locuitorii din sat, care au luat până şi cărămida fundaţiei. Au lăsat doar beciul, pe acela unde să-l ia? Conacul a fost construit în 1840 de căre familia Beldiman, în spatele bisericii din sat, ctitorită de aceeaşi familie în 1833. În această casă s-a născut şi a copilărit poetul. Era o casă frumoasă, cu grădină de flori, livadă de pruni, beci mare, hambare, grajduri şi velniţe de rachiu. Anghel (1872-1914), supranumit „poetul florilor“, a devenit unul dintre marii simbolişti ai Moldovei, iar poeziile sale au fost studiate în manuale alături de cele ale unor Bacovia şi Macedonski. Se mai cunosc în Iaşi alte două frumoase clădiri de fapt adevărate palate construite de Beldimani, care găzduiesc una Fundaţia „Apolonia“ (din şoseaua Păcurari) iar celelalt „Palatul Copiilor“ (din strada Săulescu).

În pat cu poetul

Fratele Maghioalei, Iordache Beldiman, fost logofăt al Dreptăţii (1857), preşedinte al Adunării Legislative şi deputat de Vaslui în anul 1870, a avut, de asemenea, un renume important în capitala Moldovei. De pildă, în 1866, la depunerea jurământului la Iaşi a principelui Carol, boierul Iordache a făcut parte din delegaţia de boieri care i-a transmis, oficial, felicitări noului conducător. Bărbatul făcea parte şi din grupul intelectualilor moldoveni: în 1866, făcea parte din comitetul de redacţie al nou-înfiinţatei publicaţii „Constituţiunea. Ziar politic, literar şi comercial“, organul de presă al conservatorilor „noi“, în frunte cu Iacob Negruzzi şi Titu Maiorescu. În plus, era mare mason, arată Mihai Dimitrie Sturdza, în „Convorbiri Literare“. Mihail Kogălniceanu l-a ţinut minte pentru că a fost singurul boier din Moldova (alături de vornicul Ioan Manu din Ţara Românească) care s-a opus deciziei Divanului de a elimina privilegiile şi rangurile boiereşti. Propunerea făcută de comisia din care făcea parte şi Kogălniceanu viza impunerea unei legi pentru toţi, serviciu militar obligatoriu şi eliminarea scutirilor de taxe după rang.

Şi viaţa sa privată a fost marcată de controveste. A fost căsătorit de două ori: mai întâi cu Ecaterina Dimachi (de care a divorţat la 6 iunie 1836) şi apoi cu Pulcheria Rallet (de care a divorţat la 27 octombrie 1856).  Istoricul şi scriitorul Radu Rosetti povesteşte, în volumul său de amintiri, despre idila dintre Ecaterina (Căimăcăneasa Catinca) şi poetul Alexandru Hrisoverghi. Se pare că femeia era mai „rea de muscă“, după cum spuneau bătrânii. Adică, mai focoasă. Pe junele stihuitor Hrisoverghi l-a cunoscut cu ocazia festivităţilor înscăunării domnitorului Mihail Sturza, în 1834, şi de atunci i-a picat cu tronc. Se întâlneau pe ascuns chiar şi în Biserica Buna Vestire din Iaşi, unde femeie mergea să se roage, dar îl căuta pe iubit. Peste aproape jumătate de secol, Mihai Eminescu şi Veronica Micle se vor întâlni în acelaşi loc.

În iatacul cucoanei Catincăi era o temperatură de seră caldă, în grădină douăzeci şi patru de grade de frig, iar mantaua nenorocitului rămăsese sus.

George Sion

„Suvenire contimpurane“

Catinca îl chema pe june chiar şi în iatacul său, când soţul era plecat la moşia din Cărăpceşti (lângă Bârlad). „Iubeşte-mă, fii norocit, fă-ţi un nume strălucit între oameni, ca să mă acoperi şi pe mine cu slava ta“, îi spunea. Pârdalnica lor fericire a fost curmată într-o noapte geroasă de iarnă când, aflând de isprăvile femeii, Iordache s-a întors acasă pe neprevăzute. Femeia nu i-a deschis uşa odăii cu păcate până când nu s-a asigurat că poetul sărise, de la etajul 1, pe geamul camerei, cu cearşafuri cu tot. Văzându-l Iordache în zăpadă, atât i-a zis femeii: „L-ai mâncat fript pe bietul băiet! Ieşi, păcătoaso, din ochii mei!“. George Sion poveseşte, în „Suvenire contimpurane“: „Apoi, împingând-o, aproape desbrăcată cum era, o puse în trăsură şi o trimise la părinţii săi. După aceea, rădicând pe bietul Hrisoverghi, mai mort pe prostiri (n.r. – cearşafuri), îl duse în camera de culcare unde păcătuise şi-l îngriji cu cea mai creştinească solicitudine. Nu fu însă posibil să-l scape cu toate ajutoarele ce i le-a dat, căci i se dizlocase toate oasele din încheieturi şi i se frânsese şirea spinării. Trecând vreo zece zile de cumplite dureri, nefericitul se duse din lumea celor vii“.

Istoricul şi scriitorul Radu Rosetti are însă altă variantă, în „Amintirile“ sale: „Hrisoverghi, în costumul uşor în care se găsesc de obicei amanţii în asemenea împrejurări, de-abie a avut vreme să-şi adune hainele şi, deschizînd fereasta, să sară, de la etajul întăi în grădină. În iatacul cucoanei Catincăi era o temperatură de seră caldă, în grădină douăzeci şi patru de grade de frig, iar mantaua nenorocitului rămăsese sus. S-a îmbrăcat cum a putut, a sărit peste zaplaz şi, negăsind nici o sanie, a fost silit să meargă acasă pe jos. A doua zi era în pat cu o febră de peste patruzeci de grade. Medicii şi tinereţa au izbutit să iasă biruitori peste pneumonia care se declarase, dar nu au avut ce face împotriva ftiziei galopante care a urmat-o: Hrisoverghi s-a stins după puţine luni de chin. Dar bănuielile vornicului Beldiman, stîrnite de tulburarea cucoanei Catincăi la intrarea lui în ietac şi de multe împrejurări suspecte, au fost pe deplin confirmate a doua zi, cînd ochii lui au zărit mantaua lui Hrisoverghi, căzută în dosul unui jîlţ“.

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite