SERIAL Boieri mari, Episodul 2: Poveşti de la Ghiculeşti. Ion Ghica, spaima piraţilor din Marea Egee
0La atâţia domnitori, logofeţi, arendaşi, şefi de instituţii moderne şi mari oameni politici, trebuie să înţelegem, omeneşte, că o colecţie serioasă a faptelor neamului Ghica (cu variantele Ghyka sau Ghika) e prohibitiv de anevoioasă. Nu se poate face. Dar nici nu se poate evita. Vă prezentăm doar câteva tuşe groase din trecutul acestei familii. Au şi Ghiculeştii savoarea lor. Iată exemplele
Cel mai vechi Ghica de pe pământul românesc e albanez de origine, din părţile greceşti, şi-l cheamă Gheorghe. E de condiţie modestă şi ajunge aici cu negoţul. Pe vremea domniei lui Vasile Lupu, cam prin 1634, e adus la curte şi i se dau boierii mărunte. Cu timpul, devine Vornicul cel Mare al Ţării de Jos şi, în fine, e trimis la reprezentantul permanent al domnitorilor români la Constantinopol (Capuchehaia). Succesorul lui Lupu la tron, Gheorghe Ştefan, îl menţine ca agent şi-i dă nepoata pentru a-i fi noră.
Gheorghe Ghica îi succede cuscrului la tronul Moldovei în 1658. Deşi Gheorghe Ştefan încearcă să-şi ia tronul înapoi, Ghica îl învinge la Strunga. Finalul anului îl găseşte pe Ghica alături de armatele turco-tătare, jefuind Transilvania. Supravieţuieşte încă unei încercări de detronare, însă tătarii îl trimit domn în Muntenia, în martie 1659. Aici, din ordin turcesc, mută capitala la Bucureşti şi dărâmă reşedinţa de la Târgovişte. Reuşeşte să mai treacă peste un atentat la puterea sa, însă nu rămâne mult pe tron. Se pare că vizirul Kupruli plănuia transformarea ţării în paşalâc, iar Ghica nu mai putea plăti haraciu. Ţară săracă, foamete, ciumă, ce să facă. E prins, legat, dus la Adrianopol şi-apoi mutat la Constantinopol. Moare în 1664.
Cine a descoperit primul „Justitia romaniae“
Aga Nicu Ghika a fost unul dintre Ghiculeştii apropiaţi de tineretul revoluţionar de la mijlocul secolului al XIX-lea. A fost fiul vistiernicului Dumitrache Ghica – implicat în începuturile extracţiei cărbunilor în zona Comăneşti. Lui Aga Nicu parcă i-a fost scris să fie revoluţionar. S-a născut în 1789, a devenit doctor în drept şi se pare că ar fi umblat după domnie la 1848. A înfiinţat „Societatea medicilor şi naturalişti“ din Iaşi în anul 1831. Se pare că s-ar fi sinucis în urma unor încurcături financiare cu moşia de la Comăneşti. De fapt, întreg oraşul s-a dezvoltat sub familia sa. El a avut cinci copii: Dimitrie N. Ghica, Eugen, Nicolae, Gheorghe (Jorj) şi Maria.
Dintre aceştia, Dimitrie N. (foto dreapta) e o figură aparte. El s-a născut pe 31 decembrie 1839, cu câteva ore înaintea fratelui său geamăn, Eugen. A fost doctor în drept al Universităţii din Berlin, prefect de Bacău, deputat, magistrat. În anul 1895, a condus o importantă expediţie în Somalia, alături de fiul său, Nicolae: s-au întors cu frumoase trofee de zoologie, pe care le-a donat Muzeului „Grigore Antipa“ din Bucureşti. Tot de acolo a adus însă trofee şi din lumea vegetală, pentru că nobilul era şi culegător, nu doar vânător. Am reţinut trei dintre numele acestor trofee: Sporobolus ghikeea, Crotolazia comanestianae şi Justitia romaniae. Apropo, muzeul abia fusese înfiinţat la 3 noiembrie 1834, la iniţiativa marelui ban Mihalache Ghika, fratele domnitorului Alexandru Ghica.
Eugen Ghica a avut şi el un destin exemplar. El s-a născut la 1 ianuarie 1840, în alt deceniu faţă de fratele său geamăn, Dimitrie, cel cu expediţia în Africa. Eugen era mare figură antidinastică. A făcut parte din armata americană a Nordului din războiul de secesiune. Era căpitan de stat major, sub comanda lui Abraham Lincoln. În 1869 a fost ales membru al Parlamentului pentru judeţul Bacău. N-a mai plecat din Parlament până în 1913, când a murit. S-a căsătorit cu sora regelui Serbiei.
Ne întoarcem: Dimitrie N. Ghica plecase în Africa alături de fiul său, Nicolae. Nicolae, născut în 1857, a continuat expediţia şi a ajuns în Maroc, Sahara, Statele Unite, Canada şi Alaska. Au fost şi acolo descoperiri ştiinţifice, tot felul. Licenţiat la Lausanne şi Geneva, Nicolae a fost ataşat diplomatic la Paris, guvernator al Băncii Naţiunii, preşedinte al Fondului Forestier al României şi ministru în guvernul Marghiloman, în Primul Război Mondial. S-a sinucis în 1921, la fel ca bunicul său, Aga Nicu. Istoricii spun că Banca Naţională, al cărei guvernator era şi care ajunsese într-o situaţie grea din cauza ingineriilor financiare ale unui bărbat pe nume Stoian, zis „Băncuţă“, i-ar fi cerut, prin Take Ionescu, să-i remită poliţe personale în valoare de 30 de milioane de lei. După o discuţie înfierbântată cu tatăl său, Dimitrie, care-l învinuia că-şi ruinează copiii şi-l soma să nu dea poliţe, Nicolae s-a sinucis.
În familie a rămas soţia sa, Ioana Ghica (născută Băleni), una dintre cele mai mari compozitoare de muzică religioasă. Compoziţiile sale s-au dat la radio până târziu, în cel de-Al Doilea Război Mondial. Dintre cele mai cunoscute piese muzicale, ne permitem să menţionăm: „Sculaţi, sculaţi, boieri mari“, „Sus în poarta Raiului“ sau „La bisericuţă“.
Unul dintre cei patru copii ai Ioanei şi ai lui Nicolae a fost Dimitrie (Dede) Ghica-Comăneşti (născut în 1904). Dede s-a căsătorit în 1925 cu Valentina Bibescu, fiica aviatorului George Valentin Bibescu şi a Marthei Lahovary-Bibescu. Nunta a avut loc la Posada. Înainte de război, Dede era preocupat de astronomie. Printre multe altele, în 1938, a publicat la pagina 120 din „Bulletin Astronomique de la Societé de la France“ despre o lumină aurorală pe cerul României: „Stelele abia se vedeau ca prin ceaţă. Dâre de foc, frecvente, dar scurte, luminau cerul până la zenit. Lumina era de un roşu închis. Părea că bolta cerească în flăcări era jos de tot. S‑au văzut câteva jeturi de lumină verde, ca nişte «fântâni»“. Cuplul a fost arestat de comunişti în 1949, iar cei doi s-au reîntâlnit în 1956, după intervenţiile disperate ale Marthei Bibescu. Aceasta i-a întâmpinat la 2 august 1956 pe aeroportul din Londra.
Femeia care a schimbat Florenţa
Dora D’Istria a fost una dintre cele mai mari scriitoare ale secolului al XIX-lea. A fost pedepsită de ruşi în Războiul Crimeii. A dat numele unei pieţe din Veneţia. A lăsat mare avere Spitalelor Pantelimon din Bucureşti, înfiinţate şi îngrijite de familia Ghica. Dora D’Istria era un nume important în familia aceasta.
La naştere, numele său era Elena Ghica: nepoata lui Grigore al IV-lea, primul domn pămânean al Ţării Româneşti după un veac de domnii fanariote (1822-1829), şi a lui Alexandru Ghica, domn valah în perioada 1834-1842. Elena Ghica era strănepoata domnitorului Grigore III Ghica, decapitat în 1777 de otomani, pentru că s-a opus raptului Bucovinei. Era fiica banului Dimitrie Ghica, numismat şi arheolog, care a înfiinţat prima colecţie muzeală din ţară. Mama Elenei era admirată de generalul Pavel Kiseleff, guvernatorul constituţional al ţarului în Principatele Române.
La vârsta de 10 ani, ştia nouă limbi străine. La 14 ani, a tradus, din germană, „Iliada“ lui Homer. Era cântăreaţă, pictoriţă, înotătoare şi vânătoare. Avea un cult pentru Ion Heliade-Rădulescu, alături de care a plecat într-o călătorie pe Dunăre, de la Giurgiu la Viena. La 21 de ani, s-a căsătorit cu un rus. Era principele Alexandr Koltov Massalski, descendent al întemeietorului statului rus, Rurik. S-a dus după bărbat, la Sankt Petersburg. În timpul Războiului Crimeii, a câştigat un concurs de peisaje la Muzeul Ermitage şi şi-a exprimat admiraţia pentru cultura franceză şi britanică. A fost aruncată în beciul palatului guvernial din Sankt Petersburg. După ce-au ţinut-o o vreme în subsol, unde a fost bătută cu cnutul, ruşii au eliberat-o. Drumul dus şi întors până la palat s-a făcut cu trăsura.
Elena Ghica pleacă în Elveţia. Aici începe să scrie. Scrie mult. Corespondează cu Edgar Quinet, Ion Heliade-Rădulescu, Garibaldi, cu familia. Publică în volum şi în reviste. E lăudată de scriitori şi de critici. Se mută în Paris. Pimeşte titlul de cetăţean de onoare al Atenei. Se mută în Florenţa. Locuitorii oraşului o cinstesc şi pun numele său pieţei în care se afla vila sa, pe via Leonardo da Vinci. Pedro al II-lea, împăratul Braziliei, vine la Florenţa personal ca să-i ofere omagii. Elena Ghica moare la 17 noiembrie 1888. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fostul cartier al scriitoarei e distrus de bombardamentele americane.
Cea mai romantică stradă
În 1866, prefectul de Buzău era Pantazi Ghica. El trebuia să-i pregătească prinţului Carol o relaxantă zi de vânătoare în judeţ. Nimeni n-avea emoţii. Dar când domnitorul a dus puşca la ochi să tragă în primul urs, animalul a început să joace. Şocant. Prefectul de Buzău folosise un urs ţigănesc, îmblânzit. Carol n-a fost impresionat. S-a supărat că i-a fost stricată plăcerea cinegetică şi l-a eliberat pe organizator din funcţie. Pantazi Ghica se străduise prea mult.
Bărbatul a fost fratele lui Ion Ghica, participant şi el la revoluţie, secretar al lui Nicolae Bălcescu – acesta-l trimisese cu propaganda în judeţele Prahova şi Buzău, motive pentru care fusese condamnat la exil. Pantazi Ghica făcuse studii la Paris, dar nu le absolvise. El a fost scriitor. A publicat cu pseudonim: Tapazin, G. Pantazi sau Ghaki.
Pantazi Ghica a fost şi mason. A primit lumina, cum se spune, în loja bucureşteană „Înţelepţii din Heliopolis“. La 32 de ani era deja Mare Mason, rang important. Pantazi Ghica a locuit în Bucureşti, pe strada Cometei (care şi-a schimbat de mai multe ori numele: C.B. Thomson, I.G. Duca şi, în final, Căderea Bastiliei). Aici a locuit şi Alexandru Macedonski, dar nu de asta insistăm. Aceasta e cea mai romantică stradă din Bucureşti, întrebaţi-i pe criticii literari! Peisajul urban de la Biserica Sf. Visarion (cea veche), până la casa pe locul căreia se înalţă astăzi Academia de Studii Economice, a inspirat un poet român să scrie aceste versuri: „Pe lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut;/ Mă cunoşteau vecinii toţi/ Tu nu m-ai cunoscut.“ Frumos. Casa căreia-i dădea târcoale poetul nu mai există din 1926, potrivit lui Andrei Pippidi.
„Eroina“ şi cei mai frumoşi ochi albaştri
Irene Ghica (botezată Irina-Pacifina) s-a născut în familia prinţului Ionel N. Ghica şi a prinţesei Ibi Ghica (născută Golfineanu, importantă familie de boieri olteni) în anul 1932. La două luni după naştearea sa, aviatorul Ionel Ghica se prăpădeşte. La 31 mai 1932, ziarul „Universul“ titra: „Moartea aviatorului Ionel Ghica. Se crede că s-a intoxicat cu eroină“. Era adevărat.
Foto: Irene şi Errol Flynn au avut o poveste de iubire scurtă, dar mult mediatizată
Marele aviator, primul român care traversase Asia la manşă, cel care era adesea invitat de regele Carol al II-lea la tribună, petrecuse prin crâşmele bucureştene cu alcool şi „eroină“. Fusese la Athénée Palace, la restaurantul „Maxim“ de la Kiseleff, apoi cu nişte prieteni, în localul „Zig-Zag“ şi în restaurantul „Roata lumii“. Dimineaţa, în drum spre casă, aviatorul cedează. Autopsia e făcută de doctorul Nicolae Minovici. Presa scrie că prietenii i-au dat „copioase prize de coco“. Întreaga avere e lăsată prinţesei Irina-Pacifina. Fratele aviatorului, George Iorgu Ghica, primeşte o tabacheră şi albume de fotografii.
În 1944, prinţesa Irene pleacă definitiv din România alături de mama sa. Mai întâi, se aşază în Geneva, apoi rămân în Paris. Tânăra Irene debutează cu succes în lumea mondenă pariziană. Frumuseţea sa e o carte de vizită. În noiembrie 1949, Irene Ghica aterizează în Los Angeles. E alături de iubitul său, celebrul actor Errol Flynn, şi mănâncă nişte melci parizieni. Ea are 17 ani, el – 40. „Îmi place că Errol ştie să-şi ţină gura când vreau linişte“, le spune ea ziarelor americane. Se cunosc de şase luni şi se pregătesc să plece în Jamaica. „N-ai cum să nu te îndrăgosteşti de această tânără româncă, bogată şi independentă, cu cei mai frumoşi ochi albaştri din lume“, o alintă el în faţa celorlalţi. Cei doi îşi trăiesc dragostea în aerul boem al insulei din Caraibe şi sub bliţurile fotografilor. Câteva luni mai târziu, prinţesa află că Errol Flynn e, de fapt, un actor grăbit. Bărbatul era aproape logodit cu Patrice Wymore, o actriţă şi dansatoare americană, care va deveni şi cea de-a treia sa soţie.
Irene se întoarce la Paris, iar la finalul anilor ’50, se căsătoreşte cu William Marshall, fostul soţ al actriţei franceze Michèle Morgan. Mariajul durează doar doi ani. Irene iese din obiectivul jurnaliştilor mondeni. Trăieşte în continuare la Paris.
„Marele vagabond apostolic“
Unul dintre urmaşii familiei care a avut, fără îndoială, un destin atipic faţă de înaintaşii săi este Monseniorul Vladimir Ghika (1873-1954) (foto dreapta). Deşi aparţinea aristocraţiei româneşti, fiind nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Ghica, făcea parte din elitele intelectuale, avea pregătire academică în Ştiinţe Politice şi diplomaţie, urmase cursuri de medicină, de chimie, de biologie, prinţul a preferat o viaţă de sacrificiu. Şi-a dedicat întreaga sa existenţă pentru a-i ajuta pe cei săraci, bolnavi şi părăsiţi.
Cu studii la Paris şi un doctorat în teologie obţinut la Roma, Vladimir Ghika s-a convertit, la 29 de ani, la catolicism, deşi provenea dintr-o familie credincioasă şi foarte apropiată Bisericii Ortodoxe. O vreme s-a dedicat apostolatului ca laic. A fost misionarul absolut, propovăduind credinţă de la un capăt de lume la altul: din Roma la Paris, de la Tokyo la Sidney, din Buenos Aires la Bucureşti. Când, la 50 de ani, a fost hirotonit preot catolic în Franţa, Papa Piul al XI-lea l-a numit, mai în glumă, „marele vagabond apostolic al secolului XX“.
În România, s-a dedicat trup şi suflet acţiunilor de caritate. A deschis primul dispensar gratuit „Bethleem Mariae“, la Bucureşti, şi a fondat spitalul şi sanatoriul Sf. Vincenţiu de Paul (n.r. – în prezent, Institutul National de Endocrinologie „C. I. Parhon“). În timpul războiului balcanic din 1913 a participat la serviciile sanitare, având grijă de bolnavii de holeră de la Zimnicea. Apoi, în timpul Primului Război Mondial, s-a dedicat misiunilor diplomatice şi s-a preocupat de victimele cutremurului devastator din Avezzano (din 1915), de bolnavii de tuberculoză din ospiciul din Roma şi de răniţii de război.
Ştia însă că misiunea cea mai importantă o are în ţară. De aceea, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a ales să rămână în România, pentru a avea grijă de săraci şi de bolnavi. A preferat să nu se urce nici în trenul regal, cu care fratele său Dimitrie şi alţi membri ai familiei au părăsit ţara, în ciuda schimbării regimului care devenea tot mai ostil cu el. E aruncat în puşcăriile comuniste în 1952, sub acuzaţia de „spionaj în interesul Vaticanului şi al puterilor imperialiste“. Moare doi ani mai târziu, la 80 de ani, în celula sa, din cauza torturilor şi bătăilor. Câteva decenii mai târziu, în anul 2013, preotul martir a fost beatificat de Biserica Catolică într-o slujbă oficiată la Romexpo, la care au participat 8.000 de oameni la Romexpo. Monseniorul Vladimir Ghika a fost declarat Fericit.
Ion Ghica, premierul Republicii de la Ploieşti
Ion Ghica (foto) s-a născut la Bucureşti, pe 12 august 1816. Fiu al logofătului Dimitrie Ghica şi al Mariei, născută Câmpineanu, era şi el, în tradiţia familiei, prinţ. A fost botezat chiar de către mitropolitul Dionisie Lupu, iar naş i-a fost Grigore Ghica – domnitorul de la 1822. Ursitoarele i-au hărăzit destin mare, Ion Ghica fiind una dintre cele mai luminate minţi din spaţiul românesc de la vremea sa: a fost economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat şi om politic, care a primit de cinci ori portofoliul de prim-ministru. Şi pe lângă toate acestea, mare revoluţionar paşoptist.
A studiat la Colegiul „Sfântul Sava“, iar elevul Ghica a absolvit în 1832, întâiul din clasa sa, primam cum eminentia. Următorul ciclu de învăţământ l-a continuat tot la „Sfântul Sava“, primind certificat în învăţătura trigonometriei şi a topografiei practice, semnat de Petrache Poenaru. Ca o notă de subsol fie spus, topografia era unul dintre cele mai importante domenii de studiu din acele timpuri. În această perioadă, Ion Ghica a intrat în anturajul lui Nicolae Bălcescu, elev cu trei ani mai mic decât el, dar cu vervă. După aceea, Ghica a studiat la Paris, unde s-a împrietenit cât pentru toată viaţa cu Vasile Alecsandri. În 1843, a intrat profesor de economie la Academia Mihăileană din Iaşi, însă a păstrat şi legăturile cu apropiaţii săi din Ţara Românească.
Trimisul paşoptiştilor la Poartă
A intrat în rândurile societăţii secrete Frăţia şi se implică în pregătirea Revoluţiei de la 1848. În 14 martie 1848, la Bucureşti ajung primele veşti despre înlăturarea de pe tron a regelui Franţei Ludovic-Filip d’Orleans şi despre proclamarea republicii. Este scânteia care porneşte motorul revoluţionar românesc: se întruneşte comitetul revoluţionar, din care făcea parte Ion Ghica, alături de Nicolae Bălcescu şi Al.G. Golescu, se discută aprins programul revoluţionar. Istoria, pe scurt: Lamartine, ministrul de Externe francez, îi sfătuieşte pe români să colaboreze cu trimisul Franţei la Constantinopol, generalul Aupick, iar sarcina e preluată de Ghica. Pe 27 mai, pleacă spre Constantinopol, iar pe 21 iunie izbucneşte revoluţia la Islaz. Gheorghe Bibescu semnează programul revoluţionar, abdică şi se refugiază în Braşov.
Ajuns la Constantinopol, Ion Ghica este reprezentantul unui guvern legitim. Redactează un memoriu adresat Porţii, în care prezintă revendicările revoluţiei. „Ceea ce vor românii înainte de toate este un guvern cinstit, onest şi civilizator. A le acorda un asemenea guvern înseamnă umanitate, justiţie, acesta fiind, totodată, şi interesul, datoria şi dreptul puterii suzerane.“ În fine, revoluţia e înăbuşită, iar Ghica primeşte interdicţie de a reveni în ţară. Rămâne la Constantinopol şi-şi continuă activitatea de susţinere a cauzei românilor.
Comoara diplomaticădin insula Samos
Istoria a mai făcut o buclă sângeroasă în 1853, când a izbucnit Războiul Crimeii. Din Constantinopol, Ion Ghica este trimis guvernator în Insula Samos din Marea Egee. Cam prin dreptul coastei Kuşadasi, carevasăzică. Aici era un focar de piraţi care atacau convoaiele franco-engleze care duceau provizii către Crimeea. Misiune imposibilă, considerau cei mai mulţi, şi nici Ghica nu era foarte entuziast. În 1884, îi scria prietenului Vasile Alecsandri cum a fost convins cu greu să accepte misiunea diplomatică, dar o face cu convingerea că acţiunea sa va contribui la eliberarea principatelor, prin victoria aliaţilor. „Iată o poziţie unde ne poţi fi de mare folos. Viitorul ţării dumitale depinde de soarta acestui război. Lupta cu Rusia astăzi nu e numai în Principate, ea este în Tesalia, Epir, în Arhipelag“, i-a spus atunci, persuasiv, Stratford Canning, lordul de Redcliffe, ambasador al Angliei la Poartă. Timp de patru ani şi jumătate, Ion Ghica a luptat împotriva piraţilor din Marea Egee. A învins, într-un final. Iar în 1856, sultanul l-a numit Bey de Samos. La plecarea sa din insulă, locuitorii au consimţit să declare public că tocmai au pierdut o „comoară diplomatică“.
Mandate de premier, fără limită
În 1859, în pragul Micii Uniri, Ion Ghica revine în ţară şi este numit de Alexandru Ioan Cuza preşedinte al Consiliului de Miniştri din Moldova, la insistenţele lui Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu. A revenit în aceeaşi funcţie, în 1860, în guvernul din Muntenia, dar a deţinut şi portofolii în diverse alte ministere. Ghica a participat activ la formarea „monstruoasei coaliţii“ care l-a înlăturat de la putere pe Cuza. A făcut parte din guvernul provizoriu instalat până la numirea pe tron a prinţului Carol, care l-a desemnat la conducerea guvernului în perioada iulie 1866-februarie 1867. S-a remarcat în rândurile liberalilor moderaţi, care se implică în mişcarea antidinastică ce urmărea înlăturarea lui Carol I şi proclamarea republicii. De altfel, Republica de la Ploieşti, faimoasa intrigă boierescă – ştiţi, din „Conu’ Leonida“ al lui Caragiale: „«Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să trăiască Republica! Vivat Prinţipatele Unite!» şi jos iscălit în original «Galibardi»“ – s-a petrecut în timpul ultimului său mandat de premier, instalat în decembrie 1870. După acest eşec, Ion Ghica se retrage în sferele academice şi diplomatice. Era mai linişte decât în politica românească.
Unde au trăit şi au creat Ghiculeştii
Când le privesc faţadele, cu cornişele lor migălite, coloanele ornamentate şi ancadramentele decorative, oamenii nu prea se întreabă de către cine şi la comanda cui au fost înălţate ori în ce context social întortocheat au prins viaţă clădirile maiestuoase din faţa lor. Oamenii spun atât: „Ce casă frumoasă!“. Şi, de fapt, despre asta e vorba. Despre momentul acela de admiraţie ingenuă. De cele mai multe ori, e doar o clipă; cam cât le trebuie ochilor să cuprindă întreaga imagine din faţa lor. Fără să o spună, oamenii se gândesc apoi cum trebuie să fi trăit proprietarii, ce trebuie să se fi întâmplat sub candelabrele din living sau ce culoare avea corsetul acoperit de buclele perfect aranjate. Sunt nişte întrebări. Când e vorba despre familii mari, cum sunt Ghiculeştii, întrebările acestea se pot multiplica incontrolabil - şi nu doar ca urmare a numeroşilor descendenţi şi a poveştilor lor. Ci pentru că familia aceasta poate să ofere o mulţime de momente de admiraţie, precum cel abia descris.
Palatul Ghica Tei
Să luăm, de pildă, Palatul Ghica Tei, din Capitală, ridicat în anul 1822 de domnitorul Grigore Dimitrie Ghica, primul domn pământean după domniile fanariote. V-am putea vorbi despre stilul neo-clasic italian, despre cele câteva elemente ale Renaşterii franceze şi despre arhitectul Xavier Villacrosse, şi am avea dreptate să o facem. Până la urmă, cine poate ignora teii seculari ce străjuiesc aleile, cei doi vulturi din piatră care păzesc curtea palatului sau basorelieful de la intrare, cu cele şase nimfe înaripate purtând cununi de lauri? Dar o să facem altfel, chiar dacă, iată, îl nedreptăţim chiar şi pe pictorul romantic italian Giacometti, care aşa frumos a pictat bolta din holul de primire.
Trebuie să ştiţi şi altceva: la momentul construcţiei, palatul servea drept reşedinţă de vară pentru domnitor. Era casa de la ţară, cu lacul Plumbuita şi un domeniu de 11.000 de metri. Palatul se învecinează cu Mănăstirea Plumbuita – există un tunel subteran lung de un kilometru care face legătura dintre palat şi mănăstire! – şi cu Biserica Tei Doamna Ghica – singura biserică rotundă din Bucureşti. De-a lungul timpului, palatul şi-a păstrat forma iniţială, deşi a trecut prin perioade tulburi. Clădirea a fost prefectură de judeţ, sediu al Ministerului Sănătăţii, iar din 1978 a funcţionat ca restaurant – Restaurantul Tei. Astăzi, palatul a revenit descendenţilor familiei, chiar dacă o parte din domeniu a fost muşcat şi de rechinii imobiliari. Reporterii publicaţiei „Click!“ susţin că, astăzi, o nuntă la palat nu costă mai mult de 6.250 de euro.
Vila Ghica, Bucureşti
Suntem acum la vila Ghica din centrul Bucureştiului, aflată la o aruncătură de băţ de Teatrul Naţional, pe strada Nicolae Filipescu. Clădirea a fost ridicată în anul 1861 şi a fost reşedinţa familiei până în 1949, când a fost confiscată de comunişti. Nu interesa pe nimeni că Dinu Lipatti cânta aici la pian ori că pictorul Luchian era musafir frecvent. Casa are 730 de metri pătraţi şi respectă principiile stilului neoclasic, prin simetria camerelor şi arhitectura în formă de „cruce greacă“. După naţionalizare, în acelaşi spaţiu au mai fost aduse încă 13 familii străine. Era loc. Capul familiei, Leon Ghica, nepotul monseniorului Vladimir Ghika, a fost dat afară din Marina Regală şi a devenit tăietor de lemne, iar mama, Marcela Pandelescu, a ajuns sa lucreze la fabrica de cărămidă. Familia a plecat din ţară în 1976, se pare cu implicarea directă a lui Jacques Chirac. Domnica Ghika, fiica celor doi, a retrocedat casa după Revoluţie. Acum o închiriază sau o vinde.
Conacul Polizu
Şi Conacul Polizu, din satul Maxut, judeţul Iaşi, şi-a recăpătat strălucirea de odinioară. Conacul a fost construit în 1878 de către Constantin T. Ghica-Deleni şi a fost reşedinţa de vară a familiei. Clădirea se află pe un domeniu de 55 de hectare cu lanuri de păpădii, arbori seculari şi livezi de vişini, cireşi şi meri. Conacul i-a fost oferit drept dotă de cununie Adinei Ghica-Deleni, una dintre fiicele lui Constantin Ghica-Deleni şi bunica moştenitoarei de drept, o figură importantă în viaţa satului la acea vreme, căsătorită cu locotenentul aviator Nicolae Polizu-Micşuneşti, de unde şi numele locului. După instaurarea comunismului, conacul a fost transformat iniţial în cazarmă rusească, iar apoi a devenit CAP, fermă pomicolă şi IAS. În 2010, moştenitoarea Irina Ioana Rişcuţia a recăpătat domeniul. Astăzi, locul sacilor de mere a fost luat de parchet nou, pereţii au fost reînviaţi, iar mobila de anticariat întreţine un pic din atmosfera balurilor de altădată.
Conacul de la Deleni
La hotarul Iaşiului cu Botoşaniul era deunăzi o bijuterie a familiei Ghika. Aşa spunea conu’ Alecu Paleologu: „În Moldova, un conac superb era la Deleni. O casă frumoasă, aproape un château în sensul modern al cuvântului, mare, de mare rafinament, dominând frumos locul, de pe o colină. Intrarea se făcea, cu trăsura sau maşina, printr-o alee umbroasă, cu plopi. Venea multă lume. Locul era întreţinut cu multă cheltuială, avea un personal stilat“. E vorba de Conacul de pe dealul Pietrăria, construit în 1730 de către vornicul Iordache Cantacuzino Deleanu, extins în 1802 de marele logofăt Costache Ghica Deleni Comăneşti, renovat iar în 1888 de către Grigore Ghika Deleni şi reamenajat, la începutul secolului al XX-lea, de Nicolae Ghika-Budeşti. Întreg ansamblul mai cuprinde însă şi Biserica „Adormirea Maicii Domniului“, construiă în 1669, un spital din secolul al XX-lea şi zidul de incintă care înconjoară conacul. Ce să mai, acest loc a este mărturia uneia dintre cele mai vechi curţi boiereşti ale Moldovei. Pănă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când, timp de doi ani, aici au fost încartiruite trupe sovietice. După naţionalizare, clădirea a găzduit Căminul cultural din Deleni, devenind apoi unitate medicală preventivă, destinaţie pe care o are şi astăzi.
Palatul de la Comăneşti
În Comăneşti, judeţul Bacău, se află şi astăzi fosta reşedinţă de vară a familiei Ghica, ridicată în 1890 sub semnătura arhitectului Albert Galleron, cel care a proiectat, printre altele, şi Ateneul Român. Clădirea aceasta este un simbol local, ridicat pe moşia marelui om politic Dimitrie Ghica! Într-o ediţie din 1895 a „Dicţionarului geografic al judeţului Bacău“, Ortensia Racoviţă spunea că parcul din jurul palatului, cu o întindere de „40 de fălci“ era „unul din cele mai mari şi frumoase grădini din ţară“, cu două oranjerii, florărie, plante exotice rare, cascade, havusuri, un lac mare, insule cu pavilione şi chişcuri. Alexandru Vlahuţă şi Nicolae Iorga au admirat locul şi au scris despre el. Construcţia este exact lângă gara din Comăneşti (construită în aceeaşi perioadă după modelul gării din Lausanne). Castelul a fost reşedinţa familiei Ghika-Comăneşti până în anul 1946. După naţionalizare, a funcţionat ca şcoală medie profesională, liceu de zi şi seral, casa pionierului şi sediu al Muzeului de etnografie şi artă „Dimitrie N. Ghica“, destinaţie pe care o are şi în prezent.
Moşia de la Ghergani
La jumătatea distanţei dintre Târgovişte şi Bucureşti se află fosta moşie a cărturarului român Ion Ghica. Domeniul cuprinde rămăşiţele conacului boieresc, capela familiei şi, în faţa acesteia, două pietre funerare: cea a lui Ionel Ghica, celebrul aviator şi nepot al lui Ion Ghica, şi cea a Irinei Ghica (născută Cantacuzino). Sub capela construită după planurile arhitectului Grigore Cerchez se odihnesc Ion şi Alexandrina Ghica. E vorba despre moşia de la Ghergani a familiei Ghica, obţinută în urma căsătoriei Mariei Văcărescu (fiica marelui ban Barbu Văcărescu şi rudă cu Ienăchiţă) cu banul Dumitrache Chiva. Se întâmpla pe la începutul lui 1700. Domeniul e moştenit de Scarlat Ghica (1750-1802), iar apoi e lăsat lui Dimitrie Ghica, tatăl lui Ion Ghica. După moartea lui Ion Ghica şi a copiilor lui, conacul a fost transformat în spital, iar apoi abandonat. Astăzi se mai păstrează numai parterul, pe vremuri marcat prin bosaje, întrucât etajul s-a prăbuşit în urma cutremurului din 1940. Oglinzile, mobilierul, tablourile au dispărut, biblioteca impresionantă a scriitorului a fost dusă, la insistenţa lui Victor Eftimiu, la Biblioteca Academiei Române, iar clădirea a devenit în 1949, pentru scurt timp, sediu GAS Bălteni, fiind transformată ulterior în spital de medicină generală, apoi spital de pediatrie pentru copii orfani cu dizabilităţi. Astăzi este o ruină.
Palatul de la Căciulaţi
În Codrii Vlăsiei, mai exact la Moara Vlăsiei, satul Căciulaţi, către mănăstirea Căldăruşani, încolo, se află unul dintre cele mai frumoase mici palate din împrejurimile Bucureştiului. Clădirea a fost ridicată în 1834 pe pământul banului Dimitrie Ghica, de către fiul acestuia, Alexandru Ghica, domn al Ţării Româneşti (1834-1842) şi caimacam (locţiitor de domn, 1856-1858). Acesta a preluat modelul fratelui său, Grigore Ghica, proprietarul unui superb palat lângă lacul Tei din Capitală. Chiar a început un soi de bulevard cu două rânduri de tei, care ar fi trebuit să ajungă până în Bucureşti. Palatul de la Căciulaţi a fost reparat şi consolidat în anul 1924. Iar în 1948 a fost donat Academiei Române în administrarea căreia se află şi în prezent. La subsol, încă se mai păstrează un enorm seif fabricat de celebrul Thomas Milner din Liverpool. E deschis, fără comori.
Se spune că prin curtea palatului ar fi trecut o cale ferată pe care treceau trenurile cu deportaţi în Bărăgan. În orice caz, în 1993, au fost descoperite aici mai mult de 300 de schelete a căror provenienţă nu e clară: nu s-au găsit urme de haine, iar unele aveau urme de gloanţe. În 2011, actorul Jean Claude Van Damme a filmat la palat pentru „Six Bullets“ (n.r. – „Şase gloanţe“).
Florian Budu, soţul prinţesei Mona Ghyka: „Le-a plăcut copiilor când le-am arătat că mama lor e vară de-a 17-a cu regina Angliei şi ei sunt veri de-al 18-lea cu prinţul Charles“
Florian Budu (74 de ani) este unul dintre urmaşii familiei Ghica, prin înrudire. S-a căsătorit cu Maria-Alexandra-Elisabeta (Mona) Ghyka, născută la Iaşi, în 1939, cu titlu princiar – prinţesa Ghyka (foto dreapta). Împreună au reuşit să plece din România lui Nicolae Ceauşescu şi să se stabilească la Lausanne, în Elveţia. De acolo, n-au uitat de rădăcinile nobile româneşti. Au pus pe picioare un site care să cuprindă toate genealogiile familiei şi ale celorlalte neamuri boiereşti cu care se înrudesc. Este o mare arhivă a boierilor români, de la origini până în prezent. Este o manieră onestă şi muncită mult de a păstra vie memoria înaintaşilor. Mona Ghyka a decedat, în 2011, la Lausanne, a rămas numai domnul Budu să se îngrijească de toate câte au construit împreună.
„Weekend Adevărul“: Spuneţi-mi, pentru început, câteva detalii despre descendenţa soţiei.
Florian Budu: Descendenţa soţiei este şi descendenţa mea. Avem trei copii, toţi sunt trecuţi de 40 de ani. O fată are doi copii, cealaltă fată şi băiatul nu sunt căsătoriţi. În ceea ce priveşte „descendenţa genealogică“, poate ştiţi deja că în istorie contează descendenţa pe linie masculină. Aşadar, soţia mea este descendentă directă a ultimului domnitor (n.r. – Grigore Ghica, vodă în Moldova), însă copiii pot spune numai că sunt descendenţi pe linie feminină sau, cum se spune în istorie, „prin femei“. Şi, dacă după uzanţele actuale din Romania, soţia poate fi prinţesă, fiind descendentă directă prin bărbaţi a ultimului domnitor, copiii n-ar putea moşteni titlul. Iar despre soţ nici nu se pune problema!
Trăiţi de 40 de ani în Elveţia. Cum aţi reuşit să emigraţi din România comunistă?
Am reuşit prin nişte relaţii să obţin, în 1979, un contract de asistenţă tehnică de inginer într-o ţară africană. La prima vacanţă, în drum spre România, pentru că nu puteam merge în altă parte, ne-am oprit în Elveţia. Tot prin relaţii, altfel nu se putea. Câteva amănunte: dacă mergeai la o ambasadă să ceri o viză, toate ambasadele din ţara respectivă aveau acorduri cu România pentru a nu da viză românilor decât cu o hârtie de acord a Ambasadei României. Şi cum Ambasada României mi-a refuzat acordul, am avut un prieten la Ambasada Franţei, care ne-a obţinut vizele şi astfel am putut pleca. De altfel, eram opt colegi în ţara respectivă şi, în final, numai unul s-a întors în România. Pentru Elveţia am avut o viză de tranzit de trei zile, timp în care am făcut cererea de azil politic.
Care au fost repercusiunile?
Ulterior, am aflat că am fost condamnat în România, conform legii: la cinci ani de închisoare, ca dezertor pentru că eram căpitan în rezervă, ca toţi românii, şi la trei ani, pentru că am părăsit ţara ilegal. Bineînţeles că apartamentul din Bucureşti a fost imediat confiscat, fără să reuşim să obţinem ceva în schimb. Un văr de-al meu din Ministerul Chimiei a fost dat afară după o lună! Soţia nu mai avea rude apropiate, mama dânsei fiind cu noi, iar mama mea era pensionară.
Familiile dumneavoastră au avut de suferit după instalarea comunismului?
Tatăl soţiei, Constantin Ghyka, avocat, nu a mai putut profesa după venirea comuniştilor şi a lucrat ca muncitor. A fost cercetat mult de Securitate şi de multe ori, în perioada 1945-1950. Pentru a nu fi găsită, familia Ghyka venea pentru câteva zile şi stăteau pe la familia mea. Unchiul soţiei, fratele tatălui ei, Alexandru Ghika, fost şef al Siguranţei Statului, a făcut 25 de ani de închisoare. Însă tatăl soţiei, care nu a făcut politică – păcătuia numai cu numele – a făcut numai câteva zile de închisoare pentru cercetări. Apoi, soţia a fost refuzată la Facultate, tot din cauza numelui şi a făcut o şcoală tehnică, cu care a putut fi angajată la ISPIF şi care i-a folosit şi în Elveţia. În ceea ce mă priveşte, am fost şi eu refuzat la Facultatea de Construcţii, pentru că aveam „origine nesănătoasă“: eram „mic burghez“, tatăl meu fiind medic. A trebuit să fac un an ca muncitor la Fabrica de Mase Plastice, iar anul următor, cu carnet de muncă de „muncitor necalificat“, am fost admis.
V-aţi gândit să vă mai întoarceţi în România?
În 1979, nimeni nu se gândea că regimul comunist va dispărea vreodată, aşa că odată plecat – în cazul nostru, fugit – ştiai că nu te mai întorci. Deci am întors o pagină! În plus, pe vremea aceea, în Elveţia, pentru a fi recunoscut ca refugiat politic, era obligatoriu să depui paşapoartele şi să renunţi la cetăţenia ţării de unde ai fugit. Ceea ce am şi făcut la Ambasada României din Berna, pentru noi şi bineînţeles pentru copii, care erau minori. Acum avem toţi cetăţenia elveţiană. Soţia şi-a reluat apoi şi cetăţenia română de care avea nevoie pentru încercările de recuperare a proprietăţilor.
V-au fost retrocedate averile confiscate?
A reuşit să obţină o parte dintr-un teren, cam 10% din cât avea dreptul!, în plin centrul oraşului Iaşi, care ar avea o valoare, însă nu se poate vinde pentru că este spaţiu verde „neconstructibil“. Aşa că nu fac decât să plătesc impozit! Iar la apartamentul nostru din Bucureşti am renunţat.
Copiii sau poate chiar nepoţii dumneavoastră au crescut cu ideea că fac parte dintr-o familie românească mare, istorică?
Copiii da, nepoţii sunt prea mici, au 9, respectiv 11 ani. Le-a plăcut când le-am arătat că „se trag“ din Charlemagne şi din toate familiile regale din Europa şi că mama lor este vară de-a 17-a cu Regina Angliei şi că ei sunt veri de-al 18-lea cu Prinţul Charles! Le-am dat la fiecare descendenţele respective „să le pună la dosar“.
Cum reacţionează oamenii când mai aud astăzi numele Ghyka? În străinătate este recunoscut?
În general, numele Ghika este inconnu au bataillon (n.r. – complet nescunoscut). În Elveţia, în afară de noi, din Lausanne, mai este o descendenţă care au numele Ghika, la Sion, cantonul de Valais: un Alexandru Ghika, fiu a lui Ion Ghica – scriitorul, stabilit aici din 1904 şi sunt acum trei fraţi Ghika – două fete şi un băiat cu familia şi copiii lor. Tatăl lor, Grigore Ghika este cunoscut la Sion, a primit în 1978 Premiul oraşului Sion pentru activitatea sa în calitate de şef al Serviciului Cantonal de Arhive. Trebuie însă să întâlneşti o anumită categorie socială ca să ai şansa să fi auzit de Ghika. În general, cunoscuţi sunt Dora d’Istria, Matila Ghyka şi Vladimir Ghyka.
Ţineţi legătura îndeaproape cu ceilalţi membri ai familiei? Am văzut că sunt destul de mulţi urmaşi, din diferite ramuri.
Bineînţeles, însă nu cu toţi. Anul trecut am reuşit să-i adun la Bucureşti pe toţi ai mei, deci şase plus încă şase Ghyka: două vere primare şi doi nepoţi, unul din America şi unul din Bucureşti cu soţia şi băiatul. Am fost la „La mama“ lângă Ateneu, unde ne-am delectat, mai ales noi, elveţienii, cu specialităţile româneşti cu care ne obişnuise soţia mea şi după care copiii sunt mari amatori. Dacă vă interesează meniul: salată de vinete, ciorbă de văcuţă şi sarmale.
Aveţi legături cu alte familii boiereşti române?
Legăturile sunt frecvente, prin corespondenţa site-ului, mai ales cu descendenţii familiilor înrudite cu Familia Ghika. Primesc completări, îmi cer detalii, şi în general sunt mulţumiri pentru că în sfârşit, găsesc răspuns la anumite înrudiri de care au auzit vorbind în familie. Şi asta ne mulţumeşte pentru că astfel munca şi site-ul nostru servesc la ceva.
Aţi construit ghyka.net, care oferă toate detaliile privind familia Ghyka, înrudirile cu zecile de familii boiereşti mai mari sau mai mici. Cum s-a născut această iniţiativă şi, mai ales, ce rezultate a avut?
Ocupându-mă de site, mi-am confirmat ideea cât de importantă este familia pentru educaţia unui individ şi cât de importante sunt familiile din elită pentru cultura unei societăţi, a unui popor. Aceste familii creează istoria! Şi asta explică si de ce astăzi, aici, în Apus – şi o să ajungă şi în România –, în numele unei ideologii egalitare, împrumutată de la Revoluţia Franceză din 1789, statul se preocupă să retragă cât mai devreme copiii din familie prin creşe şi grădiniţe obligatorii de la 3 ani! Astfel le lavage du cerveau (n.r. – spălarea creierului) este mult mai simplu dacă e luat din timp. Rezultatele încep deja să se vadă. Cum a apărut site-ul? Copiii auzeau în familie vorbind de marea familie a Ghiculeştilor, de stră-stră-bunicul soţiei, Grigore Ghyka Vodă, a cărui fotografie este pe biroul soţiei. Era chiar o doamnă care-i scria soţiei prin anii ’80 şi pe plic era scris destinatarul Princesse Mona Ghyka. Ei, şi când copiii pun întrebări, trebuie să răspunzi. Cum nu ne puteam deplasa în România şi cum în Elveţia este greu să găseşti ceva despre istoria României, pentru a face un arbore genealogic complet şi la zi, ne-am hotărât prin 2002 să-l facem cu ajutorul internetului. Problema a fost că nici soţia, nici eu nu aveam nimic în comun nici cu istoria, nici cu informatica. Însă, cu amintirile soţiei şi ale mamei sale, o Miclescu, şi mai ales cu amintirile unui unchi al soţiei, Radu Ghika-Budeşti, care locuia la Berna şi care se ocupase puţin cu istoria familiei, am reuşit să întocmim un început de arbore care nu avea nici pe sfert din ceea ce e acum. În decembrie 2003, am pus pe site prima ediţie a arborelui. Încet-încet, am fost contactaţi de diverşi Ghiculeşti, ne-am făcut relatii şi după câţiva ani am reuşit.
Aţi întâmpinat probleme?
Primele luni au fost mai „deosebite“, trebuind să dovedim că suntem din familie. Amintirile comune ale soţiei cu diverşii corespondenţi au fost determinante. Mai ales că în aceeaşi perioadă apăruse un francez care-şi spunea prince Ghika şi care a găsit un arbore Ghika dinainte de comunişti pe care a „lipit“ o „ramură“ a lui, cerând să o punem şi pe site-ul nostru. Când i-am cerut dovezi de filiaţiune, m-a trimis la Ministerul de Externe al Franţei! Acum este mai uşor, pentru că suntem cunoscuţi şi primim imediat datele noi – naşteri, căsătorii, decese. Nu mai există Ghika din familie care să nu figureze pe arbore.
Ce istorie sau membru al familiei v-a inspirat cel mai mult?
Soţia mea avea un cult pentru memoria străbunicului Grigore Ghyka Vodă, al cărui portret a fost tot timpul şi e şi azi pe biroul dânsei. Monumentul pe care l-am făcut în 2011 la mormântul din Lausanne este o copie a monumentului lui Vodă de la Le Mée-sur-Seine din Franţa, proiect făcut de mine după o fotografie a originalului şi lucrat în marmură neagră, cu blazonul d omnitorului din marmură albă de Carrara.