SERIAL Boieri mari, Episodul 7: Cum a renăscut neamul Ştirbey din propria cenuşă. Barbu Ştirbey, cel mai abil om din umbra regelui Ferdinand

0
0

Dinastia boierilor Ştirbey din Oltenia era pe cale de dispariţie când a fost adoptat tânărul Barbu Bibescu. Nu a fost o soluţie de compromis – astfel de adopţii de oportunitate se întâmplau adesea în epoca modernă –, căci tatăl său adoptiv, Barbu C. Ştirbey, ştia că, mai presus de carne şi oase, omul este ceea ce învaţă. Educaţia e cheia, iar numele istoric trebuie să câştige bătălia cu timpul. Şi-a avut dreptate, neamul Ştirbey a învins.

Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, numele Ştirbey se afla în pericol de dispariţie. Vornicul Barbu C. Ştirbey – ultimul succesor din vechiul neam al boierilor olteni, atestaţi de izvoarele istorice încă din secolul al XV-lea – îmbătrânise fără urmaşi. Nicio speranţă să se mai poată face ceva. O crescuse ca pe o fiică pe Ecaterina Văcărescu, fata lui Iorgu şi strănepoata Saftei Brâncoveanu, şi o măritase cu folos, cu Dumitrachi Bibescu. Iar pe la începutul secolului al XIX-lea, l-a înfiat pe primul născut al tinerei familii Bibescu, pe Barbu. Purtau şi acelaşi nume, tocmai potrivit pentru a duce mai departe tradiţia de familie. Şi-aşa, a renăscut dinastia Ştirbey, reîmprospătată cu sângele Bibescu, tot de mari boieri olteni. Explică Nicolae Iorga, în „Studii şi documente cu privire la istoria României“: „Ştirbey, neavând copii, lăsă prin diata sa (n.r. – testamentul său) lui Barbu Bibescu şi numele de familie, precum şi oarecare parte dintr’o moştenire cam îngustată şi primejduită“.

„Era un tiran, un prooroc“

Aşadar, Barbu Bibescu (1799-1869), devenit Ştirbey, a fost, în felul lui, primul din neamul său. A avut o carieră lungă în administraţia statului, încă de la venirea ruşilor. A fost un apropiat al lui Pavel Kiseleff în perioada în care acesta a administrat Bucureştiul şi a rămas în funcţii publice până la domnia lui Gheorghe Bibescu, dat jos de pe tron de Revoluţia paşoptistă. 

image

Foto: Barbu Ştirbei a fost ultimul domn valah; Sursa: „Elitele şi arhitectura rezidenţială în Ţările Române (sec. XIX-XX), Narcis Dorin Ion, Ed. Oscar Print

A fost ales domn muntean în vara lui 1849, cu mandat să conducă după Regulamentele Organice introduse nu de mult timp. Erau vremuri grele, muntenii erau prinşi ca-ntr-o menghină între ruşi şi otomani. „La dreapta lui (n.r. – a domnitorului Ştirbey) va sta comisarul extraordinar al Rusiei, şi mai puternic, mai poruncitor şi mai gata spre ofense şi constrângeri decât chiar consulul de până atunci; la stânga, uitându-se pieziş la celălalt supraveghetor, va străjui comisarul extraordinar al Sultanului, deprins a vedea în Ţara Românească o provincie şi în acela căruia i se mai zicea, din respect pentru datină, Voevod şi Domn, un simplu «guvernator»“, elabora Nicolae Iorga în „Viaţa şi domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbey, domn al Ţerii Romăneşti (1849-1856)“. Chiar şi aşa, cu toate vicisitudinile climatului extern, domnia lui Barbu Ştirbey a fost marcată, în special, de interesul profund acordat învăţământului şi de eliberarea din sclavie a tuturor ţiganilor din Ţara Românească, pe 20 februarie 1856. În 1851, a înfiinţat Pensionatul domnesc de fete – ce avea să devină ulterior Şcoala Centrală de Fete –, apoi a dat decrete pentru deschiderea unor centre esenţiale pentru învăţământul românesc: Şcoala de Arte şi Meserii, Şcoala de Agricultură, Şcoala de Botanică şi Şcoala de Chirurgie. În fine, în altă ordine de idei, tot în vremea lui s-a deschis şi Cimitirul Bellu.

Deşi educat la Paris în spiritul reformist al vremurilor, disciplina sa era mai degrabă prusacă. „Prinţul – cum i se spunea în familie, fără a i se pomeni numele – era cineva de temut. Nu era voie să se fumeze în faţa lui, nimeni nu se aşeza înainte de a fi poftit, poruncea să se copieze şi să se recopieze acte toată noaptea, dădea afară pe gazetarii francezi care îndrăzneau să-i spună că Principatele ar trebui împărţite – ca Polonia – între Rusia şi Austria, (...) purta manşon, se ocupa de toate – bucătărie, albituri, grajduri, proprietăţi. Era un tiran, un prooroc“, îl descria Eliza Brătianu pe bunicul său în volumul „Memorii involuntare“.

Buftea, centru industrial

Dintre cei şapte copii pe care i-a avut domnitorul Barbu Ştirbey cu Elisabeta Cantacuzino-Paşcanu, unul s-a evidenţiat îndeosebi. Alexandru (1837-1895) a primit aceeaşi educaţie înaltă ca şi tatăl, la Paris, de unde s-a întors licenţiat în ştiinţe şi ofiţer activ în serviciul militar al Franţei. A revenit în România în 1859, după izbucnirea războiului cu Italia, la insistenţele tatălui – „Barbu Ştirbey găsea desigur inoportună prezenţa unui român într-o acţiune împotriva Austriei“, explica Eliza Brătianu în volumul de memorii. Întors acasă, Alexandru Ştirbey a intrat în politică, în rândurile Partidului Conservator. A fost, pe rând, deputat, ministru al Lucrărilor Publice (1888) şi ministru de Interne (1888-1889) în guvernarea Theodor Rosetti şi ministru de Finanţe în guvernul Lascăr Catargiu (1891).

image

Foto: Alexandru Ştirbey şi Maria Ghika-Comăneşti au avut o familie numeroasă. În cea mai mare parte a anului trăiau la Buftea, numai iarna se mutau în palatul din Bucureşti; Sursa: Arhivele Naţionale ale României (Oana Marinache)

Alexandru Ştirbey s-a căsătorit cu Maria Ghika-Comăneşti, alături de care a locuit în palatul de la Buftea, lăsat moşternire de tată. Principala sa preocupare a fost dezvoltarea economică şi păstrarea şi extinderea averilor familiei. S-a lansat în producţie, a fost industriaş Alexandru Ştirbey. În 1870, a înfiinţat fabrica de conserve, iar la sfârşitul secolului, pe moşia sa se dezvoltau 20 de livezi cu pomi roditori, 100 de grădini şi 50 de podgorii de vie. Acestea erau fapte însemnate, într-o vreme în care în Bucureşti nu se găseau decât o croitoreasă (madame Briol, franţuzoaică), un giuvaergiu, o modistă (madame Blanche), un librar şi doi cofetari (Fialkowski şi Capşa), conform amintirilor Elizei. În acest oraş cam pustiu, familia a găsit o frumoasă prietenie şi în şarmanta doamnă Jobin – „văduva acelui Jobin care a introdus la noi pălăria înaltă, dispărută astăzi, indispensabilă însă atunci“.

Dacă mamei îi datorăm patriotismul nostru, apoi lui Slavici îi datorăm simţul unităţii naţionale. «Casa de Habsburg se va prăbuşi, spunea el, a trădat prea multe suflete omeneşti». – Eliza Brătianu, în „Memorii involuntare“

Insinuările profesorului Slavici

Reşedinţa din Buftea a lui Alexandru Ştirbey a impresionat în epocă prin dimensiuni, dar şi prin arhitectură. Construit pe patru niveluri, palatul era decorat în stil neogotic, cum venea curentul dinspre Occident. Aici şi-a crescut prinţul Ştirbey familia numeroasă – opt copii a avut cuplul Ştirbey-Ghika: Eliza, Elena, Barbu, Zoe, Maria, Adina, George şi Ioana. Copiii au fost educaţi acasă, cu institutoare, aşa cum procedau toate familiile înstărite. Emma şi Minna Heller, nemţoaice, se ocupau de educaţia, dar şi de reglarea conduitei copiilor. Însă printre profesorii tinerilor Ştirbey s-a numărat însuşi Ioan Slavici: „Dacă mamei îi datorăm patriotismul nostru, apoi lui Slavici îi datorăm simţul unităţii naţionale. El întindea sub ochii noştri harta Austro-Ungariei şi trăgea cu creionul roşu hotarele pământurilor locuite de români. (...) «Casa de Habsburg se va prăbuşi, spunea el, a trădat prea multe suflete omeneşti»“, scria Eliza în jurnal. Uneori şi idealiştii au dreptate. Copiii aveau să fie însă profund marcaţi de moartea prematură a mamei, în 1885. Avea 34 de ani şi lăsa în grija tatălui opt copii, dintre care unul nou-născut. Zece ani mai târziu, înceta din viaţă şi Alexandru Ştirbey. Eliza, fata cea mare, avea 25 de ani şi era singura căsătorită, cu Alexandru Marghiloman. 

Petrecere cu dans în onoarea Kronprinz-ului

Pe 10 aprilie 1909, toată clasa politică românească de vârf se reunise pe moşia de la Buftea a familiei Ştirbey: premierul Ionel Brătianu, Ion Lahovary, Spiru Haret, Alexandru Marghiloman, Grigore Cantacuzino, Grigore Antipa, generalul George Manu, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Djuvara etc. Era recepţie mare! Erau aşteptaţi musafiri importanţi – regele Carol şi regina Elisabeta, principii moştenitori Ferdinand şi Maria, care-i însoţeau pe cei doi principi germani Friedrich Wilhelm şi Karl Anton de Hohenzollern. Se făcuseră pregătiri în cel mai mic detaliu, nimic nu fusese lăsat la voia întâmplării. „Drumul de la gară la castelul Ştirbey era îngrijit, intrarea la castel decorată cu drapele naţionale române şi germane; bogăţie nespusă de flori de tot felul, care presărau aleile din parc şi îmbătau aerul de parfumuri. Castelul era splendid ornamentat. Pare un adevărat cuib de fericire“, scria de la faţa locului ziarul „Universul“, citat de istoricul Narcis Dorin Ion în „Elitele şi arhitectura  rezidenţială în Ţările Române (sec. XIX-XX)“ (editura Oscar Print). S-a dansat mult şi s-au consumat mâncăruri fine şi băuturi alese. A fost o sindrofie de succes. Kronprinz-ul s-a îndrăgostit de Martha Bibescu – ea, care găsea toată această manifestare de spledoare un efort prea mare şi cam straniu –, iar principesa Maria a aflat în reşedinţa tânărului Barbu A. Ştirbey refugiul ideal, pe care avea să-l îndrăgească de-atunci înainte.

image

Palatul Ştirbey din Bucureşti, din capătul Podului Mogoşoaiei – exterior şi interioare decorate elegant, conform cu moda vremii; Sursa: „Elitele şi arhitectura rezidenţială în Ţările Române (sec. XIX-XX), Narcis Dorin Ion, Ed. Oscar Print

Eliza Brătianu în valsul matrimonial între „opoziţie“ şi „putere“

Eliza Ştirbey, fiica lui Alexandru Ştirbey şi a Mariei Ghika-Comăneşti, s-a născut la Buftea, în 1870. Avea numai 7 ani când a început Războiul de Independenţă, iar amintirile erau puţine, însă pregnante: „Mi-l aduc aminte pe tata intrând în salonul mamei şi spunându-i: «Războiul e declarat!». Această veste a fost primită de mama cu o emoţie care a făcut-o să plângă, ceea ce m-a impresionat mult“, scria în volumul „Memorii involuntare“.  În perioada aceea, nu au stat în Bucureşti, ci la Buftea, unde bunica ei pusese pe picioare un spital cu 20 de paturi. Puţine, aşa că originile pacienţilor contau: „Tata nu primea decât răniţi turci şi români, refuzând să-i primească pe ruşi, care erau mai bine echipaţi ca noi“.

image

Foto: Elisa Ştirbey a rămas „în tabăra liberală“ până la sfârşitul vieţii, chiar dacă n-a fost întotdeauna uşor

Alexandru Ştirbey era mai mult pe drumuri, copiii îşi petreceau mult timp cu mama, de care erau apropiaţi. Pe cât îi întrista plecarea lui, pe atât îi bucura revenirea: „Ce alergături spre poartă! Cei mai mici se căţărau pe umerii lui plini de praf şi ne întorceam triumfători“, a mai povestit ea în paginile cărţii apărute la editura Oscar Print.

La 20 de ani, Eliza Ştirbey, îndemnată de tatăl ei, s-a căsătorit cu viitorul prim-ministru conservator Alexandru Marghiloman. A fost o conjuctură favorabilă: Marghiloman era faimos prin saloanele din Bucureşti şi, în plus, ginerele şi socrul aveau aceleaşi afinităţi politice. Dar Eliza s-a reîndrăgostit.

A divorţat de Marghiloman şi, în 1907, s-a recăsătorit cu rivalul lui politic, cu liberalul Ionel Brătianu. Pe 4 martie, după ceremonia de la Biserica Amzei, au sărbătorit legământul chiar la palatul Ştirbey. Viaţa nu a fost uşoară pentru Eliza – şi-a pierdut părinţii timpuriu, iar fraţii ei minori au rămas în grija ei şi a lui Barbu. 

Eliza Ştirbey a trăit până în mai 1957, când, la 87 de ani, a avut un şoc traumatic din cauza unei a treia fracturi la un genunchi.  

Prinţesa Marina Ştirbey, eroina văzduhului

Despre Marina Ştirbey, fiica lui George şi nepoata lui Alexandru Ştirbey, se poate afirma, fără niciun dubiu şi cu nonşalanţă, că a fost o femeie formidabilă. A fost pasionată de zbor, de tăriile cerurilor, la fel ca George Valentin Bibescu – care îi era unchi – şi Bâzu Cantacuzino – care îi era văr – şi a devenit una dintre primele aviatoare românce. A fost numită „Prinţesa aviaţiei româneşti“, ca un omagiu pentru toate cele câte le-a făcut, în cer şi pe pământ, după cum se va vedea.

image

Foto: Marina Ştirbey a intrat rapid în tagma cutezătorilor aerului

Marina şi „Icar“ vin în ajutorul soldaţilor răniţi

Marina s-a născut la Viena, în 1912. De foarte tânără a fost pasionată de zbor, însă a reuşit cu greu să intre la o şcoală de pilotaj – primea numai respingeri din cauză că era femeie şi nu se cădea să stea la manşă. În 1932 a absolvit şcoala condusă de Mircea Cantacuzino şi trei ani mai târziu a primit şi brevetul de pilot. Şi-a comandat avion, construit în România, şi l-a numit „Icar“, precum eroul legendelor Olimpului, cel care s-a aventurat extrem de aproape de Soare. Prima mărturie a meritului său într-ale pilotajului a fost locul întâi câştigat la primul său concurs de pilotaj, organizat în ţară în 1936.

A fost prima femeie din România care a condus avionul până la Stockholm – a fost ceaţă deasă, n-a fost deloc uşor – şi, apoi, până la Helsinki în 1939. Aici, în vremea războiului mondial, a descoperit că soţiile soldaţilor se organizaseră în Societatea Femeilor Aviatoare din Finlanda, numită Lotta Svard, şi zburau înspre tranşee pentru a-i ajuta pe răniţi. Şi-aşa i-a venit ideea: în 1940, a înfiinţat Escadrila Sanitară (ulterior numită Escadrila Albă), o unitate a Forţelor Aeriene Regale formată exclusiv din femei-pilot, care lucra sub egida Crucii Roşii, cu misiunea de a evacua de pe front soldaţii răniţi grav. Nicio altă putere combatantă în Al Doilea Război Mondial nu a avut o unitate asemănătoare Escadrilei Albe.

Escadrila era formată din aviatoare renumite în România, precum Mariana Drăgescu, Victoria Pokol, Nadia Russo, Virginia Duţescu, Smaranda Brăescu, Virginia Thomas. Au survolat Frontul de Est, de la Odessa la Stalingrad şi în Crimeea şi au transportat răniţi, medici şi tratamente. Zborurile aveau un caracter umanitar, dar femeile purtau uniformă militară şi primeau soldă, aveau grad de sublocotenent. „Escadrila Sanitară făcea transporturi de răniţi foarte grav. Aterizam pe terenuri cu totul improvizate, pe lângă şanţuri anticar, pe lângă cazemate, de unde ni se aduceau răniţii pe care-i îmbarcam şi-i aduceam în spatele frontului, la primul spital de campanie“, povestea aviatoarea Mariana Drăgescu, într-un interviu din 1993 pentru postul Radio România.

Comuniştii i-au zis duşman de clasă

În 1942, în ciuda războiului şi a greutăţilor, Marina Ştirbey şi Constantin Basarab Brâncoveanu s-au căsătorit. A fost o nuntă ca-n poveşti: „Asta e ultima nuntă aristocratică din Europa nouă ce se întrevede. Alta nu va mai fi!“, aprecia exclamativ ambasadorul finlandez la Bucureşti, Eduard Palin şi cuvintele sale au rămas ca un ecou în istorie, căci a cam avut dreptate. La scurt timp, a venit comunismul şi situaţia s-a deteriorat până la dezastru: soţul Marinei a fost arestat în 1947, bunurile familiei au fost confiscate – inclusiv „Icar“, iar ea şi cei doi copii, Constantin şi Mihai Brâncoveanu, au fost nevoiţi să trăiască din vânzarea puţinului rămas. A fugit în Anglia, în 1964, cu ajutorul Marthei Bibescu – iar ulterior s-a stabilit definitiv în Franţa. A murit în 2001, după ce a apucat să mai ajungă în România ieşită de sub comunism, după ce a asistat la canonizarea Brâncovenilor şi a văzut, câtuşi de puţin, speranţa cu propriii ochi. 

„Prinţul alb“, cel mai abil om din umbra regelui Ferdinand

image

 Foto: Barbu şi Nadeja Ştirbey îşi petreceau verile la Braşov; Sursa: Arhivele Naţionale ale României (Oana Marinache)

Barbu A. Ştirbey a fost un personaj-cheie în istoria României, în timpul domniei lui Ferdinand şi în special în vremea Primului Război Mondial. A fost omul de încredere al cuplului regal, mâna dreaptă a regelui şi confidentul reginei. „Nepot de Domn, frumos, iubit de femei, elegant, plin de farmec, de o neobişnuită distincţiune şi foarte bogat, legăturile lui Ştirbey cu curtea princiară dăinuiau de pe la 1907, din vremea însângeratelor răscoale“, scria I.G. Duca în „Amintiri politice“. Omul politic liberal, cu un simţ acut al observaţiei, a realizat un portret în tuşe foarte subţiri a celui pe care l-a considerat „adevăratul suveran al României“ în timpul crizei neutralităţii şi apoi a intrării României în război de partea Antantei. Barbu Ştirbey a intrat în cercurile regale în 1913, când regele Carol I l-a numit administratorul Domeniilor Coroanei, după moartea lui Ioan Kalinderu. Iar din 1914, după moartea bătrânului rege, a devenit cel mai influent om pe lângă cuplul regal. L-au ajutat calităţile personale, dar şi conjuctura a fost favorabilă: era cumnatul premierului Ionel Brătianu, care se căsătorise cu Eliza Ştirbey, şi câştigase încrederea nestrămutată a reginei Maria, încă dinainte de urcarea sa pe tron.

Atotputernic la Curte

I.G. Duca era de părere că Ştirbey era atotputernic în preajma suveranilor, iar opinia sa este susţinută chiar de purtarea politicienilor şi diplomaţilor străini din acele vremuri tulburi. În perioada neutralităţii României, reprezentanţii puterilor străine căutau zilnic audienţe private cu Ştirbey: „Nu era zi fără ca să nu se perinde cel puţin două-trei personagii prin modestul şi inesteticul său birou al Domeniilor Coroanei! Busche (n.r. – Hilmar von dem Bussche-Haddenhausen, ambasadorul Germaniei la Bucureşti) era nelipsit în anticameră şi Czernin (n.r. – Ottokar Czernin, reprezentantul Austro-Ungariei la Bucureşti) fie că era gelos pe colegul său, fie că nu voia să se creadă că legaţia Germaniei conducea acţiunea Puterilor Centrale la Bucureşti, se credea şi el dator să-l invite pe acesta. Fasciotti (n.r. – Carlo Fasciotti, ambasadorul Italiei în România) se eterniza pe acolo ceasuri întregi, spre disperarea funcţionarilor şi a celorlalţi solicitanţi“, consemna Duca în „Amintiri politice“. Iar Barbu Ştirbey, care înclina şi el înspre o alianţă cu Antanta, n-avea ce să le facă, îi asculta. Numai din când în când se plângea cu resemnare de plictiseala produsă de asemenea întrevederi. De altfel, tot el fusese ţinta Puterilor Centrale şi în vara lui 1914, când ţarul Nicolae al II-lea vizita Constanţa şi discuta cu suveranul român: atunci, chiar în ziua sosirii ţarului, Ştirbey a fost decorat cu marele cordon al Coroanei de Fier a Austriei. Gestul diplomatic inocent n-a făcut decât să-i amuze pe I.G. Duca şi pe Ştirbey, aflaţi şi ei la ceremonia de primire a ţarului.

Curajos, uneori chiar îndrăzneţ, deşi prefera întunerecul luminii, iubitor de combinaţii, deşi nu practica intriga. – I.G. Duca, în „Amintiri politice“

„Ştie să se mlădie ca să se strecoare“

Nici nu se putea ca Barbu Ştirbey să fie influenţat de astfel de atitudini. El era mare maestru în intriga politică. Avea un instinct aparte, o intuiţie politică mai rar întâlnită în acea vreme. „La el nimic nu era la întâmplare sau improvizaţie, totul era multă vreme întors, sucit, gândit şi răsgândit. (...) I-a fost lesne să fie în chip natural, fără afectaţiune, cel mai înţelegător dintre boieri şi cel mai înaintat dintre bogătaşii noştri“, îl caracteriza Duca în continuare. Întreaga clasă politică românească gravita în jurul său şi al lui Brătianu pentru a avea vreo influenţă pe lângă rege. Dar Ştirbey nu era înregimentat politic, se poziţiona dincolo de ideologie: „În tinereţe nimerise în rândurile conservatoare carpiste, niciodată nu a fost liberal, întotdeauna s-a considerat deasupra partidelor. Nu era destul de convins ca să fie un fanatic şi era prea şiret ca să fie un partizan“, credea Duca.

În fine, acesta a fost marele atu al lui Barbu Ştirbey, pendularea echilibrată între emoţie şi raţiune, abilitatea de a împăca dorinţele şi interesele – atât personale, cât şi naţionale –, capacitatea de a nu epata cu nimic, dar de a fi excepţional. Din acest melanj a apărut, firesc, supranumele „Prinţul alb“, care aminteşte de salvatorii din basme. „Într-o ţară de vorbăreţi nu am cunoscut om mai tăcut, într-o societate preocupată să facă efect, nu am văzut om afectând o mai mare modestie şi, aş zice, o mai perfectă neînsemnătate a propriei persoane. Şi totuşi, sub această banală înfăţişare se ascundea o nespus de interesantă personalitate, o inteligenţă pătrunzătoare, o excepţională abilitate şi mare ambiţie; un amestec ciudat de voinţă şi de lene, de hotărâre şi de fatalism, de indeferenţă şi de şiretenie. Curajos, uneori chiar îndrăzneţ, deşi prefera întunerecul luminii, iubitor de combinaţii, deşi nu practica intriga, Ştirbey era tipul boierului român care ştie să se mlădie ca să se strecoare“, completa, magistral, I.G. Duca portretul în „Amintiri politice“.

Triumful

Influenţa lui Barbu Ştirbey asupra lui Ferdinand s-a văzut, încă de la început, la Consiliul de Coroană din 1916. Timp de doi ani, boierul a încercat să îl convingă pe suveranul neamţ să pornească la război de partea Antantei, a adversarilor Germaniei. Într-adevăr, nici Ferdinand nu era de neînduplecat, aşa cum fusese Carol I. După o muncă de lămurire asiduă, Ferdinand a călcat pe testamentul unchiului şi pe trecutul său personal şi a mers după ceea ce cerea interesul naţional: unirea cu Transilvania. În anii neutralităţii, Brătianu şi Ştirbey îl îndrumau pe rege pe acelaşi drum, dar fără să colaboreze între ei. Fiecare după capul lui, dar aveau aceeaşi direcţie. Abia după retragerea la Iaşi au început să lucreze împreună. Iar în 1917, împreună cu regina Maria, l-au convins pe Ferdinand să le promită ţăranilor români mult visata împroprietărire şi reforma agrară, pentru a evita bolşevizarea, contaminarea de la trupele ruseşti care fuseseră atinse de suflul revoluţiei din 1917. Chiar textul declaraţiei regelui a fost redactat de Barbu Ştirbey, conform istoricului Ioan Scurtu. Şi, ca o răsplată a loialităţii în vreme de restrişte, Barbu Ştirbey a intrat triumfal în Bucureşti pe 1 decembrie 1918, în ciuda faptului că nu avea vreo calitate oficială care să-l îndreptăţească în rândul cortegiului regal.

„Inventaţi de urgenţă un partid comunist!“

image

Barbu Ştirbey a rămas asul din mâneca regelui Ferdinand şi după 1918. Însă după moartea acestuia, în 1927, a înţeles că situaţia avea să se schimbe complet. Opoziţia politică deja îi pusese gând rău, considerând că a fost păpuşarul care a dus la adoptarea actului de înlăturare de la moştenirea tronului a lui Carol al II-lea. În 1926, când era proclamat moştenitor principele Mihai, în Parlament s-a strigat: „Jos Brătianu! Jos Ştirbey!“, consemnează Ioan Scurtu. Iar când regele, grav bolnav, răpus de cancer, i-a cerut pe 4 ianuarie 1927 să formeze un guvern de uniune naţională, a acceptat imediat. Avea nevoie şi de o altfel de legitimitate publică decât cea de apropiat al cuplului regal. Însă cabinetul Ştirbey (foto) n-a avut viaţă lungă, în două săptămâni a fost înlocuit de Brătianu. Istoria a înregistrat totuşi: Barbu A. Ştirbey, preşedinte al Consiliului de Miniştri.

Destinul i s-a schimbat radical după întoarcerea în ţară a lui Carol al II-lea în 1930. Hărţuit de noul suveran, Ştirbey a decis să se autoexileze în Elveţia. A participat însă în câteva probleme esenţiale ale României postbelice: în 1944 a fost însărcinat să poarte tratative la Cairo pentru încheierea unui armistiţiu cu Naţiunile Unite. De acolo, i-a telegrafiat lui Maniu, aflând că marile puteri deja hotărâseră la Teheran ca România să negocieze cu ruşii, nu cu Aliaţii: „Inventaţi de urgenţă un partid comunist!“. Înţelesese care era jocul ce venea de la Răsărit.

În 1945, se ceruse capul generalului Rădescu şi se vehicula numele lui Ştirbey pentru noua şefie a guvernului. Moscova a refuzat categoric. La scurt timp, Vîşinski a fost trimis să dea o recepţie la ambasada sovietică, la care a fost invitat cu insistenţă şi Barbu Ştirbey. Imediat ce a intrat pe uşa ambasadei, Vîşinski l-a întâmpinat amabil, cu o tavă cu băuturi, şampanie şi cocktailuri. I-a întins un cocktail şi şi-au dat bineţe. Coincidenţă ori ba, Barbu Ştirbey a murit subit a doua zi dimineaţa, scrie Ioan Scurtu. Diagnosticul a fost cancer hepatic. 

Şah la rege?

Foto: Nadeja Ştirbey era soţia perfectă, în viziunea reginei Maria

image

Importanţa lui Barbu Ştirbey a fost întotdeauna recunoscută de familia suverană, dar mai ales de regina Maria, cu care legase o prietenie mai strânsă decât cu Ferdinand. După încheierea războiului mondial, Maria scria în jurnalul său: „El ne-a fost cel mai credincios prieten şi cel mai apropiat colaborator al meu. Ne-a ajutat să construim România Mare, împreună am dus luptele, ne-am zbătut şi am mers înainte, eu singură ştiu cât de mare a fost participarea lui, deşi numele lui nu va figura în istorie, cu excepţia acestor pagini, dacă vor fi vreodată citite. (...) Probabil ţara nu va şti niciodată ce a făcut el pentru ea, pentru că este un modest, care a lucrat pentru gloria regelui său şi nu pentru a sa“. Într-adevăr, Ştirbey le-a oferit protecţie de fiecare dată: regina Maria a stat la Buftea în primele luni de război, când Ferdinand mutase cartierul general la Scroviştea, lângă Periş, iar când s-au refugiat la Iaşi Barbu Ştirbey o vizita cu religiozitate, era sfetnic şi mesager.

Poveşti de alcov incerte

Însă vizitele dese pe care regina Maria le făcea la Buftea, chiar înainte de război, au trezit suspiciuni în societatea românească. Clevetitorii au speculat imediat că între regină şi boierul român s-ar fi născut o idilă. Ba mai mult de atât, au considerat că cel puţin doi dintre copiii familiei regale – Ileana şi Mircea – ar fi fost, de fapt, ai lui Ştirbey. În acest sens, o anecdotă notată de Constantin Argetoianu nu a făcut decât să alimenteze cârcotelile: zicea omul politic român că atât de mult „secretele alcovului erau secretele tuturor“, încât şi copiii ştiau despre acţiunile deşănţate ale oamenilor mari. De aceea, într-o bună zi, unul dintre copii o strigă pe Ileana la fereastră: „Vino iute, să vezi pe tatăl tău!“, iar când fetiţa se apropie de geam, priveşte cum din maşină coboară prinţul Barbu Ştirbey. Istorioara asta a ajuns legendă urbană la vremea ei, era pe buzele tuturor. Nu se ştie cine a fost, totuşi, prezent la această scenă ca să relateze. Orişicât, speculaţiile contemporanilor, deşi nedovedite, au fost preluate şi de posteritate. Unii istorici au încercat chiar să demonstreze, negru pe alb, cum ochii celorlalţi copii sunt albaştri, în vreme ce micul Mircea, decedat la vârsta de 3 ani la Buftea, avea ochii căprui.

Situaţia nu a fost chiar aşa de facil de disecat. Totuşi, întâi de toate principesa Maria s-a împrietenit cu soţia lui Barbu Ştirbey, alături de care acesta a avut patru fete – pe Maria, Nadeje, Elisa şi Ecaterina. Barbu s-a căsătorit la Geneva, în 1895, cu Nadeja Bibescu, verişoara sa de gradul al doilea, aceasta fiind fiica prinţului George Bibescu (fiul domnitorului Gheorghe Bibescu, care era fratele domnitorului Barbu Ştirbey) şi a contesei Henriette Valentine de Caraman-Chimay. Regina Maria o considera pe Nadeje „tipul perfect al soţiei şi al mamei; a trăit numai pentru ai ei. Când te aflai lângă ea, pierea latura mai întunecată a vieţii. Avea într-însa ceva ce amintea o pasăre sau un fluture“. La rândul ei, Nadeje s-a declarat întotdeauna fericită de relaţia apropiată dintre regină şi soţul ei, bucurându-se de încrederea pe care aceasta i-o acorda lui şi nefiind vreodată suspicioasă de vreo relaţie nepotrivită.

image

Foto: Barbu Ştirbey şi Nadeja Bibescu, un cuplu care a rezistat până la capăt. Sursa: Arhivele Naţionale ale României (Oana Marinache)

Filantrop şi vizionar

Apoi, Barbu Ştirbey nu era administratorul Domeniilor Coroanei degeaba. Avea un spirit antreprenorial, acţiona eficient, avea viziune. Preocupat de dezvoltarea averii moştenite şi comunităţii în care trăia, a creat la Buftea una dintre cele mai mari ferme din ţară: avea viţă-de-vie americană, o lăptărie şi o moară sistematică, iar în 1902 a ridicat şi o fabrică de vată şi pansamente. În 1921, fabricile de conserve, vată şi moara de făină au fuzionat în gruparea Întreprinderile industriale Ştirbey Buftea. În plus, a fost primul latifundiar din Muntenia care a introdus cultura bumbacului şi a orezului. Averea sa era considerabilă, printre cele mai mari din România. Aşa că a donat din ea şi nevoiaşilor, canalizându-şi fondurile către educaţie. În 1901 s-a preocupat de ridicarea şi întreţinerea unei şcoli de meserii şi agricultură la Bucoveni – a donat terenul de construcţie, bani pentru ateliere, locuinţele meseriaşilor şi unelte – apoi s-a interesat de înfiinţarea unei şcoli de grădinărit, după acelaşi model. Desigur, acestea erau şcoli care pregăteau ţăranii pentru muncile pe care le-ar fi prestat în fabricile sale, dar ce e rău în asta? În afară de toate acestea, a fost membru al Societăţii de Cruce Roşie din România, al Societăţii pentru profilaxia tuberculozei şi epitrop al Aşezămintelor Brâncoveneşti. 

Oglinda minunatei lumi vechi: palatele Ştirbey

Palatul Ştirbey din Calea Victoriei, nr. 107. Palatul i-a rămas moştenire domnitorului Ştirbey de la tatăl său adoptiv. Aflată sus, pe Podul Mogoşoaiei, în plin cartier rezidenţial al marilor familii boiereşti, casa era o comoară. A fost renovată, extinsă şi dezvoltată treptat, atât de Barbu C. Ştirbey, dar şi de domnitor, care în perioada 1833-1835 a angajat serviciile arhitectului francez Michel Sanejouand pentru a reface imobilul. Arhitectura neoclasică a palatului se completa cu interioarele în acelaşi stil: plafoane pictate, stucaturi, reliefuri şi coloane, toate erau simbolul eleganţei şi al occidentalismului pe care-l promova domnitorul Ştirbey. Şi Alexandru Ştirbey a adus noi îmbunătăţiri palatului, cu ajutorul arhitectului Friedrich Hartmann. Orişicât, în aceşti ani, palatul a găzduit unele dintre cele mai mari baluri ale Bucureştilor. Era epicentrul protipendadei din Capitală. În 1948, naţionalizarea impusă de comunişti nu a ocolit nici acest palat. Proprietatea a fost confiscată de stat. Din 1954, aici a fost amenajat Muzeul de Artă Populară, iar spre finalul epocii comuniste, a adăpostit colecţia de ceramică şi sticlă a Muzeului de Artă al RPR. Imobilul a fost recuperat de moştenitoarea familiei Ştirbei, Ileana Kripp-Costinescu, în anii 2000, însă l-a vândut în 2005 către un om de afaceri. De aici s-a născut un hăţiş de controverse în jurul destinului palatului, întrucât noul proprietar a propus ridicarea unui complex comercial şi rezidenţial de lux în spatele palatului.

image

Contrele nesfârşite dintre proprietari, autorităţi, arhitecţi, activişti neguvernamentali şi specialişti în urbanism au lăsat clădirea să se degradeze treptat, fără să poată intra în circuitul de utilitate publică. Povestea va continua. 

Moşia Ştirbey din Buftea. La Buftea s-a stabilit prima dată tot vornicul Barbu C. Ştirbey. Fiul său adoptiv, domnitorul Barbu Ştirbey, a construit aici un conac pentru momentele de reculegere, departe de problemele politice ale ţării. Alexandru va transforma însă complet domeniul de la Buftea, ridicând palatul, capela funerară şi amenajând vastul parc din jur. Regina Maria vizita adesea moşia lui Barbu A. Ştirbey şi-şi petrecea timpul călărind ori plimbându-se prin parc.

image

„Buftea era un domeniu foarte bine orânduit, aproape de tot de Bucureşti, iar prinţul Ştirbey croise în pădure lungi alei pe care puteai goni în galop, pe un drum bătut, lungime de mai mulţi kilometri“, scria regina în „Povestea vieţii mele“, citată de istoricul Narcis Dorin Ion în volumul „Elitele şi arhitectura rezidenţială în Ţările Române (sec. XIX-XX)“. Barbu A. Ştirbey a fost nevoit să părăsească domeniul de două ori, în timpul ocupaţiei germane din Primul Război Mondial şi în timpul domniei lui Carol al II-lea. Însă palatul a intrat în istorie prin actul de la sfârşitul Marelui Război, când România a negociat şi a semnat aici cu Puterile Centrale pacea separată de la Buftea din 1918.

Moşia de la Dărmăneşti. Căsătoria lui Alexandru Ştirbey cu Maria Ghika-Comăneşti a adăugat la proprietăţile familiei şi moşia de la Dărmăneşti, judeţul Bacău. Aici, în preajma Primului Război Mondial, fiul lor, George, a construit un conac, după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti. George a dezvoltat economic zona, prin înfiinţarea unei fabrici de cherestea şi a celei de-a doua distilerii chimice din România. La Dărmăneşti, Marina Ştirbey, fiica lui George, a instituit un centru de refacere a aviatorilor români care luptau în Al Doilea Război Mondial. În perioada comunistă, palatul a fost transformat în sanatoriu TBC şi, ulterior, în tabără şcolară. În 2005, moşia a intrat în posesia fiilor Marinei Ştirbey (măritată Brâncoveanu), iar în 2014, a fost cumpărat de Itshak Nahmany. „Vreau să-l reabilitez, redevină ceea ce a fost. Palatul a fost lăsat să devină o ruină. Era păcat ca o asemenea capodoperă să se dărâme. Voi face din el un hotel de lux“, a declarat Nahmany reporterilor „Adevărul“ la momentul achiziţiei. 

image
Mai multe - Cultură

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite