Şerban Pavlu, actor: „Eu cred că-n fiecare zace, cumva, dorinţa asta de a juca”

BRD-Groupe Société Générale, partener al Festivalului Ideo Ideis, face cunoscuţi artiştii implicaţi în cadrul evenimentului desfăşurat între 1 şi 9 august, la Alexandria, prin intermediul unui proiect editorial care include o serie de 10 interviuri publicate de adevarul.ro. Astăzi, adevarul.ro continuă seria cu un interviu cu actorul Şerban Pavlu.

Textele, semnate de jurnalista Gabriela Piturlea (Decât O Revistă/ Sub25), sunt publicate şi pe platforma Scena 9, dezvoltată de BRD, pentru a susţine proiectele culturale în care se implică banca.

Când ai realizat că te-ai putea face actor? A pornit de la filme sau de la teatru?

E o întrebare care a revenit. Eu n-am fost foarte atras de film. Cel care m-a atras spre lumea asta a fost teatrul. Vedeam filme ca toţi puştii, dar nu am fost un devorator. Erau amici ai mei care vedeau câte 4-5 filme unul după altul la nopţile de video de după Revoluţie, când începuseră să existe centre de închirieri. Eu nu puteam consuma filme pe bandă rulantă. Misterul, magia şi vino-ncoacele le-a avut, pentru mine, teatrul. Primele spectacole din viaţa mea le-am văzut la Teatrul Bulandra, unde am ajuns să joc. Am văzut Cu uşile închise, după Sartre, în regia lui Măniuţiu. Mi-aduc aminte câteva frânturi şi că l-am văzut într-o iarnă din aia celebră, în care oamenii stăteau în sala de teatru îmbrăcaţi în paltoane, cu căciuli şi fulare, se aplauda cu mănuşi şi se auzea înfundat. Era un spaţiu diferit, cred că asta m-a atras. Te duceai undeva unde nu era ca acasă, nu era ca nicăieri. Era ca la teatru. Şi-mi plăcea toată povestea: garderoba, plasatoarele.

Care a fost personajul cel mai greu de construit de până acum, în teatru?

Cred că cel mai dificil personaj e tot timpul cel pe care-l fac ultimul. În toamnă va avea loc premiera spectacolului Raţa sălbatică, după Ibsen, şi acolo joc un personaj la care nu cred că am terminat încă munca. E un teatru greu, psihologic, sunt nişte probleme legate de natura umană în care trebuie să cobori foarte adânc; să le poţi după aceea reda la intensitatea maximă e complicat. Noi nu trăim aşa în mod normal.

Ultimul personaj e cel mai dificil, pentru că ceri tot mai mult de la tine pe măsură ce trece timpul?

Da. Nu cred că aş fi fericit cu lucrurile pe care le-am făcut acum 10 ani, opt ani.

Te uiţi la filmele din urmă?

Trebuie să treacă o distanţă mare de timp ca să mă pot uita. La început nici nu puteam să stau în sala la premiere. Aveam emoţii. La teatru există un stimul de a te analiza, pentru că vei juca din nou şi din nou şi dacă te preocupă şi te arde, ai şansa următorului spectacol în care poţi fi mai bun. La film s-a terminat, s-a filmat şi gata, nu mai ai altă şansă. Şi atunci, dacă nu poţi trece peste frustrarea asta că nu poţi schimba lucrurile, e neplăcut să te uiţi. Cel puţin aşa mi se întâmplă mie. Nu la toate filmele, dar mi s-a întâmplat.

Ai spectacole în care treci extrem de rapid prin multe stări. E ceva eliberator în asta?

Să ştii că este. Foarte puţini oameni au ocazia să se ducă la 7 seara într-un loc unde să răcnească cât îi ţin plămânii, să plângă, să râdă. Uneori da, e eliberator. Eu cred că-n fiecare zace, cumva, dorinţa asta de a juca. Şi cred şi în teatru ca terapie. Nu asta încerc să fac, eu fac teatru ca artă, dar există o componentă terapeutică.

Mai reuşeşti să te pierzi în spectacole, sau ai tendinţa să diseci?

Încă mai pot, mai ales la film. Acolo sunt un sucker. Am în jurul meu oameni care nu sunt profesionişti, dar cu toate astea reuşesc să fie atenţi la montaj, la scenariu. Eu mă uit după poveste şi mă întreb ce-o să se întâmple. Încă.

Ce e cel mai dificil la interpretarea personajelor comice?

Eu nu cred că sunt vreun mare comediant, chiar dacă alţii mă văd aşa. Aici e o discuţie lungă, pentru că e foarte greu să spui ce face un om să fie amuzant. Există nişte mecanisme, evident. Ele nu sunt atât de greu de învăţat. Sunt actori care au cariere impresionante fără să aibă un geniu comic. Cu toate astea, nu ştim ce-l face pe un om să spună cu atâta haz bancuri, în timp ce tu, spunând acelaşi banc, fără să strici poanta şi fără să ratezi ceva, nu eşti la fel de amuzant. Sunt oameni care iau sala cu ei, nici nu trebuie să fie aşa comice textele.

Ai un exemplu în minte?

Există un geniu comic indiscutabil printre noi, Horaţiu Mălăele. E aproape imposibil de imitat. E un om care ştie să-şi folosească fizicul, faţa, vorbirea, toate mânate înainte de un instinct a ceea ce e caraghios sau absurd sau ridicol în situaţia respectivă. Ca şi cum citirea vieţii de către el e alta. Cu Horaţiu am asistat la chestii incredibile. A venit la un moment dat în faţa scenei, cu mâinile în buzunar şi se uita la sală. Nu spunea nimic, nu s-a strâmbat, nu era îmbrăcat caraghios, iar sala râdea în hohote. După trei minute de râs încontinuu, oamenii au început să aplaude.

Când ai râs ultima oară ca spectator?

Sincer şi din toată inima am râs la Despre iubire la om al lui Alexandru Dabija.

Ce-ai face într-un an sabatic?

O să dau un răspuns aşa stereotip, dar într-un an sabatic aş călători. Acum ai toate emisiunile astea de travel, ai Google Maps, afli orice despre orice loc din lume şi ai senzaţia că ferestrele sunt larg deschise spre ea şi că o cunoşti, e la o aruncătură de băţ, la un click distanţă. Poate din cauza asta credem mai mult decât e cazul că suntem în contact cu lumea, dar călătorind am avut revelaţia că nu e aşa şi că o simplă vizită într-un mic oraş japonez îţi poate schimba părerea despre Japonia mai mult decât o săptămână de vizionat filme despre. Aşa că mi-ar plăcea să călătoresc.

Cum te-ai schimbat de când eşti tată?

Am început să mă gândesc de mai multe ori şi cu mai multă îngrijorare decât înainte la viitor. Îţi dai seama că trebuie să asiguri, în măsura în care lucrul ăsta e posibil, o anumită stabilitate. Şi evident, şi presupun că ăsta e doar începutul, există o reconsiderare a ceea ce faci, pentru că ai nevoie de timp ca să stai cu copiii şi timpul ăla, de multe ori, ţi-e umplut de activităţi profesionale. Şi începi să le reconsideri: e în folosul meu? E important pentru mine să fac asta? Bun, acolo mă duc pentru bani, dar aici, unde nu mă duc pentru bani, de ce mă duc? Mă interesează. Dar mă interesează cu adevărat să fac chestia asta?

Încep să se clatine puţin. Descoperi că erau foarte multe lucruri pe care le făceai doar din inerţie. Mai pică din distracţie. Se schimbă foarte multe. Cine spune că nu se schimbă minte. Nu mai eşti doar tu.

Apoi îţi pui tot felul de întrebări legate de tine: ce anume vei putea să transmiţi? Care sunt valorile în care crezi? E bine să le transmiţi sau îl laşi să devină un individ de sine stătător, cu propriul lui set de valori pe care să şi-l creeze singur? Eşti doar o gazdă temporară care asigură hrană, adăpost, acces la educaţie şi la sistemul sanitar, sau eşti mai mult? E o lume de întrebări.

Te menţin tânăr? Te fac să te simţi bătrân?

E şi un sentiment al sfârşitului. Când vezi botul ăla de mămăligă, e normal să te gândeşti că o să dai colţul. Şi gândul ăsta te străbate mai des decât înainte. Cum să nu mă gândesc la asta când mă uit la băieţelul meu şi îmi dau seama că atunci când el o să aiba vârsta mea, presupunând că voi trăi, o să am 80 de ani? 80!

De ce faci teatru? Ce ai găsit acolo pentru tine?

Probabil că s-a combinat la un moment dat cu refuzul de a creşte, cu faptul că poţi să rămâi într-o chestie în care te joci. Descoperi că există un loc unde lucrurile astea nu sunt defecte, ci, dimpotrivă, calităţi. Şi pe urmă devine şi o profesie.