Securitatea şi scriitorii români

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În volumul autobiografic „Leapşa pe murite“, scriitorul Virgil Tănase povesteşte prin ce a putut să treacă, în vremea comunismului, un om de litere care nu era dispus să facă prea multe compromisuri.

„Weekend Adevărul" continuă seria articolelor cu fragmente din cărţile Editurii Adevărul lansate la Târgul Gaudeamus din toamnă. De data aceasta, vă propunem „Leapşa pe murite - document poliţist şi literar", un volum din seria „Istorii subiective", publicat în colaborare cu Institutul Român de Istorie Recentă.

Autorul, Virgil Tănase, este un cunoscut scriitor cu volume publicate şi în România, dar mai ales în Franţa, unde a emigrat în 1976. Cu presiuni din partea Securităţii s-a confruntat şi în România, şi în Franţa.  

De ce-aţi citi dumneavoastră cartea aceasta? Care nu-i poliţistă - deşi foşnesc prin ea sumedenie de agenţi de tot felul, uneori vardişti proşti care te pândesc de după colţul străzii, dar alteori ofiţeri secreţi din cei care fac şarmul literaturii de spionaj şi crimă! Şi-n care carte se ştie de la început cine e cadavrul, dac-ar fi fost să fie: eu!, şi cine asasinul, cocoţat în fruntea statului unde, socotea el, nu putea sta tihnit dacă nu-mi tăia mie beregata. Ceea ce ar fi putut să se-ntâmple cu-adevărat dac-un alt şef de stat, preşedintele Franţei, nu i-ar fi stat împotrivă ticluind o păcăleală cum nici în cărţi nu se pomeneşte. O carte, deci, pe care, ştiindu-i deznodământul, n-o citeşti cu sufletul la gură, ceea ce e regretabil, chiar dacă întâmplările pe care le povesteşte sunt uneori atât de mirabile încât par născocite. Nu sunt.

Oricât de uimitoare, faptele pe care le relatez sunt adevărate şi, dacă li se poate contesta semnificaţia, nimeni nu le poate pune la îndoială autenticitatea, dovedită de documentele pe care, uneori, îmi voi îngădui să le evoc. Mă voi mulţumi de altfel, pe cât se poate, să evit interpretările pe care le las în seama dumneavoastră, mărginindu-mă să consemnez evenimentele, în măsura în care mi le amintesc, pentru că, mai puţin încrezător în excepţionalitatea destinului meu decât alţii în al lor, n-am considerat niciodată că particip într-un fel la istoria timpului meu şi n-am ţinut jurnale, n-am strâns arhive şi n-am păstrat în memorie ceea ce mi se părea a fi neînsemnat faţă de cărţile pe care le scriam şi care, ele, sunt, ar vrea să fie, mărturia mea nu despre o epocă, cum se spune, ci despre lupta noastră continuă, vrednică, cu monstrul misterios care, schimbându-şi secolul care-i este haina, nu-şi schimbă nici năravul, nici înverşunarea.

Dat afară din şcoală, din facultate, din ţară şi-n cele din urmă aproape chiar din viaţă de cei care au făcut din mine un duşman privilegiat în ciuda indiferenţei - sau poate tocmai de aceea - pe care le-o arătam, considerând politicul o manifestare aparentă, perisabilă şi deci neglijabilă a înfruntării noastre cu lumea... Interzis ca scriitor, apoi ca regizor de teatru... Autor al unui pamflet intitulat „Ceauşescu I-ul, rege comunist", publicat la Paris şi pe care am fost cât pe ce să-l plătesc cu viaţa, dar mai ales al unui interviu dat de la Bucureşti şi publicat cât mai eram încă în ţară pe prima pagină a revistei „Les Nouvelles Littéraires": „Un scriitor cu căluşul în gură vorbeşte", nu mi s-a părut niciodată că ceea ce fac dovedeşte vreun curaj deosebit pentru simplul fapt că nicio clipă nu mi s-a părut că aş fi putut face altfel. Aidoma imensei majorităţi a celor din jur, m-am trezit fără voia mea într-un război pe care nu-l voisem şi care nu era al meu, cu adversari şi aliaţi de care m-aş fi lipsit, încercând să trăiesc drept şi cinstit în mijlocul catastrofei nu dintr-o ambiţie morală, ci pur şi simplu pentru că, fără aceste îndreptare care contestă logica haosului, viaţa prea seamănă cu moartea. "Vă veţi întreba, poate, de unde şi până unde m-am trezit eu să spun hăis când toată lumea-n jur, sau aproape, spune cea."

Am astăzi senzaţia că-n pofida ciudăţeniei sale, datorată în primul rând întâmplării, destinul meu e foarte asemănător cu cel al majorităţii concetăţenilor mei care n-au vrut să fie eroi, dar au încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, să nu se-nece în mocirla care se revărsase peste noi! Care n-ar fi vrut să fie părtaşii crimelor care se săvârşeau, dar nici victimele unui regim pe care-l resimţeam mai degrabă ca pe un cataclism istoric căruia ar fi fost absurd să i te-mpotriveşti cum nu poţi stăvili un cutremur sau apele care se varsă peste mal, fiecare descurcându-se cum poate şi cum îl taie capul - cu excepţia mişeilor, fireşte, a căror ferocitate n-aş pune-o pe seama sistemului politic, ci a firii lor, aşa cum fiarele rămân aceleaşi când pădurea-şi schimbă proprietarul, aceleaşi dacă trec frontiera... - experienţa exilului parizian şi, mai apoi, cea a României de după 1989 n-au făcut decât să-mi întărească această părere.

Intenţia mea nu este, deci, să scriu o carte de memorii - încă una! -, ci să-mi fac, cinstit, meseria oferindu-vă un roman, de data aceasta adevărat, pentru ca sentimentele pe care vrând-nevrând vi le stârneşte să vă dea prilejul de-a fi, vremelnic şi fictiv, părtaşii unei epoci pe care n-aţi trăit-o, dar care, mai aprigă poate decât altele, vă poate ajuta, despărţind mai limpede binele de rău, să găsiţi temeiul pe care vreţi să-l daţi vieţii dumneavoastră.

Vă veţi întreba, poate, de unde şi până unde m-am trezit eu să spun hăis când toată lumea-n jur, sau aproape, spune cea. Sau poate n-o să vă puneţi această întrebare acum, când e mult prea târziu. Trebuie totuşi să recunoaşteţi că e ciudat ce se petrece-n capul unui om ca mine, şi deci ca dumneavoastră, care se trezeşte, fără să-şi dea bine seama de ce şi cum, că nu-i în rând cu lumea.

Oh, să nu credeţi că nutresc nădejdea să aduc un răspuns într-o chestiune atât de încâlcită, unde incompetenţa mea e sporită de felul în care pronia amestecă necesarul cu întâmplătorul, destinul cu hazardul, ca nimeni să nu mai priceapă nimic şi fiecare să trebuiască să-şi joace cartea singur, fără să ştie ce cărţi are-n mână celălalt şi ce cărţi au rămas în pachetul de pe masă - de unde marea mea simpatie pentru jucătorii chiar şi de popa prostul şi totala indiferenţă pentru campionii de şah. Pot, cel mult, privind înapoi, recunoaşte câteva repere care m-au dus, pe nesimţite parcă, acolo unde am ajuns (...)

Virgil Tănase (67 de ani), un gălăţean stabilit la Paris



Poza regelui Mihai, răzuită

Poate nu întâmplător, una din primele amintiri de care dispune memoria mea, pe care n-am cultivat-o niciodată şi care a rămas şăgalnică şi afectivă, este cea a tatei care, c-o lamă de bisturiu, rade poza regelui Mihai de pe pagina a doua a unei cărţi pentru copii cu desene de animale sălbatice la care mă uitam plin de uimire. Mai văd şi acum elefantul şi girafa. Văd câteva mâzgălituri pe care nu ştiu când şi cum le făcusem.

Era primul dintr-o serie de semne de care nu-mi amintesc decât în parte, dar care, împreună, m-au făcut să înţeleg că trăim într-o lume primejdioasă cu mult înainte de-a pricepe ce se întâmplă şi ce ameninţare anume apasă asupra mea şi a celor din jur.

Arta băutului

A doua zi când am coborât, nu chiar în zori, pentru micul dejun, l-am găsit pe Dumitru Ţepeneag dormind pe două fotolii din care-şi încropise un pat într-o nişă rotundă prin ale cărei multe ferestre se vedea, printre brazii ninşi, imens, Caraimanul. Începuse să-mi citească cartea pe care n-a vrut s-o lase din mână înainte de-a o isprăvi.

image

Terminând-o când se crăpa de ziuă, nu mai avusese puterea să ia, prin frig şi zăpadă, drumul vilei în care locuia. Dumitru Ţepeneag m-a întrebat dacă beau. De ce? Pentru că am, pare-se, stofă de scriitor şi, cum voi avea probabil o viaţă grea, mi-ar prinde bine. Nu se-nşela şi poate că fără acest sfat aş fi ajuns să-mi pun capăt zilelor în anume circumstanţe când situaţiile s-au dovedit mai grele decât puterea mea de îndurare. În zilele pe care le-am petrecut împreună atunci la Sinaia, ne aşezam în fiecare seară cu o sticlă, două, de whisky la-ndemână, din care el bea după cuviinţă, iar eu, prosteşte, destul cât să mă doară capul şi să-mi fie rău.

Încet-încet am învăţat ritmul potrivit pentru ca alcoolul să amorţească demonii fără a năclăi mintea, pentru ca alcoolul să ofere duhului răstimpul necesar să-şi lingă rănile şi să-şi tragă sufletul fără a vătăma firea. 

„Acţiunea ETHOS"

Referindu-se la o „analiză" a conducerii Ministerului de Interne din 27 februarie 1974, serviciul securităţii statului elaborează „acţiunea ETHOS", un „plan de măsuri" împotriva unui „grup de elemente (Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase)" care, „prin acţiunile ostile ce le întreprind, urmăresc să creeze o atmosferă necorespunzătoare în rândul oamenilor de litere din ţara noastră". Înregistrat sub nr. 151/00123054 din 7 martie 1974, acest plan este semnat de generalul-maior Dumitru Borşan şi aprobat pe 8 al aceleiaşi luni de gl.m. Stoica [?].

Atrăgându-li-se atenţia celor chemaţi să-l execute că trebuie să procedeze cu multă discreţie ca să nu dea prilej presei occidentale să declanşeze „campanii publicitare împotriva ţării noastre", el prevede, pe de o parte, măsuri pentru a ne împiedica să transmitem informaţii şi manuscrise peste hotare şi, pe de alta, cere autorităţilor competente să adune probe privind „activitatea infracţională" a mai sus-numiţilor în vederea deschiderii unor procese penale. Informatorilor „Tudor" şi „Podaru" li se trasează sarcina de a se infiltra în anturajul meu ca să afle care sunt corespondenţii mei din străinătate, cum îmi trimit manuscrisele peste hotare şi în general tot ce se poate şti despre cărţile pe care am intenţia să le public; sursa „Pandelescu" primeşte misiunea să afle conţinutul manuscrisului meu intitulat «Dictatorul» şi numele celor care l-au citit - ceea ce trebuie să-l fi pus în mare încurcătură pe numitul „Pandelescu", întrucât un asemenea manuscris nu exista şi nu avusesem niciodată intenţia să scriu aşa ceva; o dată mai mult, informaţiile Securităţii sunt ciudat de imprecise! Planul de măsuri prevede, de asemenea, recrutarea unor noi „surse" din anturajul meu „pentru o supraveghere mai atentă a obiectivului".

„Având în vedere pericolul ce-l reprezintă întâlnirile periodice pe care le organizează Virgil Tănase", se hotărăsc, de asemenea, o serie de acţiuni pentru „destrămarea" cenaclului nostru: direct sau „cu ajutorul reţelei", participanţii trebuie convinşi să-şi vadă de treabă şi să nu se mai întrunească clandestin la domiciliul unui infractor.

Instantanee din lumea literară

La puţină vreme după ce-o terminasem (cartea -  n.r.), în septembrie 1974, mă aflu la Mogoşoaia, altă „casă de creaţie" oferită artiştilor, găzduiţi în aripa pentru slujitori a palatului. Îmi petrec ceasurile de nelucru vâslind pe lac, iar serile printre locuitorii miraculoşi ai acestei lumi bezmetice. Horia Lovinescu, boieratic şi lugubru, ne propune să stingem lumina ca să ne strângem de gât, ceea ce, temându-se că este o stratagemă pusă la cale anume pentru a-l sugruma pe el, mai plăpând între cele două smocuri zbârlite de păr alb de deasupra urechilor, refuză categoric Teodor Mazilu la masa căruia, întotdeauna aceeaşi, se perindă tot felul de fătuci zvăpăiate: „Le mai ascultăm un sfert de ceas, îmi şopteşte la ureche autorul Proştilor sub clar de lună, şi fugim repede în cameră să notăm ce-au spus, lucruri pe care noi n-am fi în stare să le născocim...".

La o altă masă, vlăguit de viaţa pe care şi-o trăieşte intens, Ilie Constantin e într-o veşnică aşteptare, convins că meseria de poet constă nu în a lucra versuri, ci, văzându-ţi de-ale tale, de-a sta mereu cu mintea aţintită ca să prinzi din zbor poezia când şi dacă trece întâmplător pe acolo. C-o sticlă de votcă alături, mereu plină pentru că e înlocuită automat de îndată ce se goleşte, Florin Pucă lucrează la ilustraţiile unor poezii de Leonid Dimov; scrie cu vopsea pe o banderolă de pânză roşie, la rugămintea administraţiei, o lozincă pentru ziua de Întâi Mai, corectă în partea începutului, când gura i-e încă uscată, dar cu litere lipsă spre sfârşit, când şi-a mai potolit setea; uneori fuge afară, se caţără într-unul dintre copacii din curte, ţipă ca păunii din parcul castelului şi ne e la toţi frică să nu vrea să şi zboare. Cella Serghi povesteşte anecdote mai mult decât picante din vremea când era frumoasă. Din când în când, vânjos şi mult, învăluit într-un vârtej de vorbe colorate, păzit de demonii din el de Stela, căreia nu-i trece nimeni pe dinainte, Fănuş trece ca viforul, venit în fugă de la cheful dinainte, grăbit spre cel care-l aşteaptă. Când intră în sala de mese, Marin Preda, fără să ceară părerea celorlalţi, reduce sunetul aparatului de radio care merge-ntruna fără ca nimeni să-l asculte, dar căruia Teodor Mazilu, a cărui masă e alături, prefăcându-se ba că ia o scrumieră aflată lângă aparat, ba trecând spre bufet şi atingând ca din greşeală butonul, se grăbeşte să-i restabilească intensitatea, cu o înverşunare de copil prost; operaţia se repetă de mai multe ori pe seară. Grupuri de poetese zglobii care apar ca iarba, proaspete, în fiecare an după bacalaureat, colorează c-un dezmăţ firav petrecerile unde se bea vin ieftin de Murfatlar, multă votcă de masă şi uneori whisky care nu se găseşte în oraş şi pe care ospătăriţa îl păstrează pentru capetele încoronate ale acestui mic principat literar din coasta Palatului Brâncovenesc.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite