Scriitorul norvegian Jo Nesbø la Bucureşti: lansare „Macbeth“, în cadrul proiectului Hogarth Shakespeare

Cartea lui Jo Nesbø, Macbeth, va fi lansată la Humanitas Cişmigiu din Bucureşti

Miercuri, 8 mai, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, la întâlnirea cu scriitorul Jo Nesbø, „regele noir-ului scandinav“, prilejuită de apariţia romanului Macbeth, în traducerea Ivonei Berceanu,  al şaselea volum al Proiectului Hogarth Shakespeare, interpretarea în cheie modernă a piesei cu acelaşi nume de William Shakespeare.

La eveniment vor vorbi, alături de autor, George Volceanov traducător, specialist în opera lui William Shakespeare şi Laura Câlţea, filolog, blogger cultural. Moderatorul serii va fi Denisa Comănescu, directorul Editurii Humanitas Fiction.

„Macbeth este un thriller despre lupta pentru putere, care se desfăşoară în egală măsură într-un decor sumbru de roman noir şi în tenebrele unei minţi paranoice“, spune autorul Jo Nesbø. Romanul Macbeth de Jo Nesbø este publicat în 38 de ţări.

În oraşul lui Macbeth, soarele nu străluceşte aproape niciodată şi oamenii zâmbesc prea rar. În mandatul coruptului Kenneth, străzile au devenit tot mai nesigure. Dar acum Duncan, noul şef al poliţiei, încearcă să reinstituie domnia legii, iar maleficul Hecate, stăpânul invizibil al oraşului, trebuie să se protejeze nu doar de concurenţii de pe piaţa drogurilor, ci şi de ofiţerii de la Narcotice. Va paria pe Macbeth, un tânăr poliţist integru şi aparent invulnerabil, care nu se aşteaptă ca trecutul să-l ajungă din urmă.

„Cititorii nu aveau nevoie de o carte în care scriitorul încearcă din răsputeri să îl imite pe Shakespeare, aşa că m-am hotărât să ofer o versiune personală a poveştii. A trebuit să trec dincolo de scriitura minunată a lui Shakespeare ca să ajung la structura intrigii şi la motivaţia personajelor. Cu unele elemente ale piesei te poţi juca, dar majoritatea sunt indispensabile, pentru că fără ele povestea pur şi simplu nu funcţionează. De aceea este Shakespeare un clasic, de aceea fascinează mereu Macbeth“,  apreciază scriitorul.

Seria Hogarth Shakespeare propune revizitarea capodoperelor shakespeariene de către unii dintre cei mai bine cotaţi scriitori actuali, care le reimaginează pentru secolul XXI. Proiectul a fost demarat a fost demarat în 2015 în Marea Britanie, la 400 de ani de la moartea marelui Will şi preluat deja de edituri din peste 28 de ţări. În România, Proiectul Hogarth Shakespeare apare la editura Humanitas Fiction sub coordonarea editorului Denisei Comănescu, cu susţinerea British Council România.
Până acum, în limba română au apărut şase titluri din această serie: O paranteză în timp – Jeanette Winterson, Poveste de iarnă reimaginată, Shylock este numele meu – Howard Jacobson, reinterpretarea tematică a piesei Neguţătorul din Veneţia, Scorpia – Anne Tyler, o trimitere sugestivă la Îmblânzirea scorpiei , Pui de cotoroanţă – Margaret Atwood, o explorare revelatoare şi palpitantă a temelor din Furtuna, Băiatul cel nou – Tracy Chevalier, o transpunere a lui Othello într-o şcoală dintr-o suburbie a Washingtonului, din anii 70 şi Jo Nesbø – Macbeth, o demonstraţie originală a atemporalităţii lui Shakespeare şi a versatilităţii genului noir. Urmează noi romane de Edward St Aubyn (temă Regele Lear) şi Gillian Flynn (temă Hamlet).

FRAGMENT

Lumina lămpii pătrundea prin fereastra unui birou de angajări aflat la etajul al doilea, pe o mână sprijinită pe un afiş unde scria că MS Glamis caută ajutor de bucătar. Degetele erau lungi şi subţiri ca ale unui pianist, iar unghiile bine îngrijite. Deşi chipul persoanei era în umbră şi nu-i puteai observa ochii de un albastru pătrunzător, bărbia fermă, buzele zgârcite, subţiri şi nasul de forma unui cioc agresiv, cicatricea strălucea precum o cometă, mergând în diagonală dinspre mandibulă spre frunte.

— Au venit, spuse inspectorul de poliţie Duff, sperând că oamenii lui nu sesizaseră tremurul involuntar şi vag al vocii sale.

Se aşteptase ca Norse Riders să trimită trei-patru, hai, maximum cinci persoane pentru a ridica drogurile. Dar numărase douăsprezece motociclete în şirul ce ieşea treptat din întuneric. Ultimii doi din coloana de motociclete aveau câte un pasager. Paisprezece bărbaţi împotriva celor nouă ai săi. Şi avea toate motivele să creadă că Norse Riders erau înarmaţi. Până-n dinţi. Cu toate acestea, nu constatarea raportului inegal de forţe provocase nesiguranţa din vocea sa. Ci faptul că Duff îşi văzuse împlinită cea mai intimă dorinţă. În fruntea convoiului se afla el; în sfârşit îl avea în faţa ochilor. Nu-şi arătase faţa luni de zile, însă o singură persoană purta acea cască şi mergea pe motocicleta Indian Chief roşie, care, potrivit zvonurilor, era una dintre cele cincizeci de motociclete pe care Departamentul de Poliţie din New York le fabricase în secret în anul 1955. Din teaca curbată legată de latura motocicletei se iţea o bucată lucitoare de oţel.

Sweno.Unii spuneau că e mort, alţii, că plecase din ţară, că îşi schimbase identitatea, că îşi tunsese pletele blonde şi că stătea pe o terasă în Argentina, bucurându-se de vârsta sa înaintată şi de cigarillos.

Însă el se afla aici. Liderul grupării şi ucigaşul de poliţişti care, alături de sergentul său, pusese bazele Norse Riders cândva după cel de-al Doilea Război Mondial. Adunaseră tineri fără rădăcini, majoritatea provenind din casele părăginite ale muncitorilor din fabrică, situate de-a lungul râului poluat de apele reziduale, pe care i-a antrenat, disciplinat, pe care i-a spălat pe creier, transformându-i într-o armată de soldaţi neînfricaţi cu care Sweno îşi putea atinge obiectivele. Să domine oraşul, să monopolizeze piaţa în plin avânt a traficului de droguri. Pentru o vreme, Sweno a părut să reuşească şi, cu siguranţă, Kenneth şi poliţia nu aveau de gând să îl oprească; din contră, Sweno îşi cumpărase din rândul lor tot ajutorul de care avea nevoie. Concurenţa l-a oprit. Drogurile produse local de Hecate erau mai bune, mai ieftine şi mereu disponibile. Însă, dacă pontul anonim pe care îl primise Duff era corect, acest transport de droguri era suficient ca să rezolve pentru o vreme problemele grupării Norse Riders. Citind scurtele rânduri dactilografiate din scrisoarea care îi fusese adresată lui, personal, Duff sperase să fie adevărat, deşi nu era în totalitate convins. Era prea frumos ca să fie adevărat. Era tipul de chilipir care – gestionat corect – putea să îi ofere şefului de la Narcotice şansa să urce pe scara ierarhică. Inspectorul-şef Duncan nu pusese încă oameni de-ai săi în toate funcţiile importante. Spre exemplu, era Direcţia de Criminalitate Organizată, unde vechiul pungaş al lui Kenneth, inspectorul de poliţie Cawdor, reuşise să se ţină de scaun întrucât nu se găsiseră încă împotriva lui dovezi certe că era corupt; dar era doar o chestiune de timp. Şi Duff era unul dintre oamenii lui Duncan. Când apăruseră semne că Duncan urma să fie numit şef al poliţiei, Duff l-a sunat la Capitol şi i-a spus răspicat, şi poate cam pompos, că avea să demisioneze în cazul în care consiliul local nu îl desemna la conducerea inspectoratului şi optau, în schimb, în favoarea unui lacheu de-ai lui Kenneth. Poate că Duncan sesizase o motivaţie personală în această declaraţie de loialitate necondiţionată. Şi ce dacă? Duff îşi dorea sincer să sprijine planul lui Duncan pentru crearea unei forţe de poliţie cinstite, care să deservească în primul rând cetăţenii, chiar îşi dorea. Dar îşi mai dorea şi un birou la sediul central care să fie cât mai aproape posibil de Rai, ca toată lumea, nu? Şi voia să îi ia capul tipului de acolo.

Sweno.

El reprezenta şi mijlocul, şi scopul.

Duff se uită la ceas. Ora corespundea cu ceea ce scria în scrisoare, la secundă. Îşi aşeză pentru o vreme buricele degetelor la încheietură ca să-şi ia pulsul. Nu mai spera, era pe cale să devină credincios.

— Sunt mulţi, Duff? se auzi o voce şoptită.

— Suficienţi cât să devenim faimoşi, Seyton. Iar unul dintre ei este atât de important, încât o să vuiască ţara când îl vom prinde.

Duff şterse condensul format pe geam. Zece poliţişti emoţionaţi şi transpiraţi, într-un spaţiu restrâns. Bărbaţi care nu aveau astfel de sarcini în mod curent. În calitate de şef al Direcţiei Narcotice, Duff luase decizia de a nu arăta scrisoarea şi altora; pentru această razie apelase doar la oamenii din unitatea sa. Exista un istoric de trădări şi scurgeri de informaţii prea lung ca să rişte cu altcineva. Cel puţin, asta intenţiona să îi spună lui Duncan, dacă avea să fie întrebat. Însă nu aveau să fie prea multe întrebări acuzatoare. Nu după cea mai mare captură de droguri din toate timpurile şi arestarea a treisprezece membri ai grupării Norse Riders.

Treisprezece, da. Nu paisprezece. Unul dintre ei va cădea.

Dacă se ivea ocazia.

Duff strânse din dinţi.

— Ai spus că vor fi doar patru sau cinci, spuse Seyton, care venise lângă el la fereastră.

— Eşti îngrijorat, Seyton?

— Nu, dar tu ar trebui să fii. Ai nouă oameni în camera asta şi eu sunt singurul cu experienţă în supraveghere, spuse el fără să ridice tonul.

Era un tip slăbuţ, vânos şi chel despre care Duff nu ştia cu certitudine de cât timp era în poliţie, doar că era acolo în perioada în care Kenneth fusese la conducere. Duff încercase să scape de Seyton. Nu pentru că avea ceva cert împotriva lui, însă era ceva cu el, ceva ce Duff nu reuşea să identifice exact, iar asta nu-i dădea pace.

— De ce nu ai chemat trupele speciale, Duff?

— Cu cât sunt mai puţini implicaţi…

— …cu atât sunt mai puţini cei cu care împarţi onorurile. Pentru că, dacă nu mă înşel, aceea este fie o fantomă, fie Sweno în persoană.

Seyton făcu semn cu capul înspre motocicleta Indian Chief, care se oprise în dreptul pasarelei vasului MS Leningrad.

— Sweno ai spus? se auzi o voce nervoasă în spatele lor, în întuneric.

— Da, şi sunt cel puţin doisprezece, spuse Seyton răspicat fără a-şi lua privirea de la Duff. Cel puţin.

— O, la dracu’! murmură un altul.

— N-ar trebui să-l sunăm pe Macbeth? întrebă un al treilea.

— Auzi asta? spuse Seyton. Până şi oamenii tăi vor ca trupele speciale să preia conducerea.

— Gura! şuieră Duff. Se întoarse şi arătă cu degetul spre un afiş de pe perete.

— Aici scrie că vineri, la ora şase fix, nava MS Glamis pleacă spre Capitol şi caută ajutor de bucătar. Aţi acceptat această misiune, însă aveţi binecuvântarea mea să aplicaţi în schimb pentru acel post. Se spune că salariul şi mâncarea sunt mai bune. Cine se oferă?

Duff îşi miji ochii în întuneric la siluetele nemişcate şi fără chip. Încercă să interpreteze ce însemna tăcerea. Regretând deja că îi provocase. Dacă vreunii dintre ei chiar ridicau mâna? De obicei, evita să se pună în situaţii în care să depindă de alţii, însă acum avea nevoie de fiecare dintre bărbaţii din faţa sa. Soţia lui îi spusese că prefera să lucreze singur pentru că nu-i plăceau oamenii. Poate că era ceva adevăr în asta, dar realitatea era cu totul alta. Oamenii nu-l plăceau pe el. Nu că toţi îl urau făţiş, însă părea să fie ceva, ceva din personalitatea lui poate, care îi îndepărta pe oameni. Pur şi simplu nu ştia ce. Ştia că aspectul său fizic şi încrederea sa erau atractive pentru o anumită categorie de femei, era politicos, informat şi mai inteligent decât majoritatea celor din jur.

— Nu? Sigur? Atunci procedăm conform planului, însă cu câteva mici schimbări. Seyton şi cei trei oameni ai lui se duc în partea dreaptă când ieşim şi se ocupă de cei din jumătatea care formează ariergarda lor. Eu merg în partea stângă cu cei trei oameni ai mei. În timp ce tu, Sivart, te desprinzi repede spre partea stângă, în întuneric, şi ocoleşti până când ajungi în spatele grupării Norse Riders şi te poziţionezi pe pasarelă, astfel încât să nu ajungă vreunul pe navă. Aţi înţeles?

Seyton îşi drese vocea:

— Sivart este cel mai tânăr şi…

— …cel mai rapid, îl întrerupse Duff. Nu am cerut opinii, am întrebat dacă aţi înţeles ordinele.

Privi chipurile inexpresive din faţa lui.

— Să înţeleg că da.

Se întoarse iar spre fereastră.

Un bărbat scund, având un picior de lemn şi purtând o şapcă albă de căpitan de vas, coborî cu un mers legănat pe pasarelă, prin ploaia torenţială. Se opri în faţa bărbatului de pe motocicleta roşie. Motociclistul nu-şi dăduse casca jos, doar îşi ridicase viziera, şi nici nu oprise motorul. Stătea în continuare în şa, crăcănat, şi îl asculta pe căpitan. De sub cască se iţeau două cosiţe blonde ce cădeau peste însemnul Norse Riders.

Duff inspiră adânc. Îşi verifică arma.

Cel mai rău era că Macbeth sunase, deoarece primise un apel telefonic anonim cu acelaşi pont şi îi oferise lui Duff sprijinul trupelor speciale. Însă Duff refuzase oferta, spunând că urma doar să fie luat în primire un camion şi îl rugase pe Macbeth să nu spună nimănui despre pont.

La semnalul bărbatului cu casca de viking, unul dintre motociclişti înaintă, iar când motociclistul deschise o servietă în faţa căpitanului de vas, Duff observă pe mâneca gecii sale de piele însemnele de sergent. Căpitanul încuviinţă dând din cap,  ridică mâna, iar după o clipă se auzi un sunet de scrâşnet metalic şi se aprinseră luminile macaralei ce îşi îndepărta braţul de chei.

— Se apropie momentul, spuse Duff.

Acum vocea sa era mai sigură.

— Aşteptăm până în momentul când fac tranzacţia, apoi intervenim.

În penumbră, observă încuviinţări tăcute. Recapitulaseră planurile în cele mai mici detalii, însă anticipaseră cel mult cinci curieri. Să fi fost, oare, Sweno avertizat despre o posibilă intervenţie a poliţiei şi de asta să fi venit în număr aşa de mare? Nu, ar fi anulat totul.

— Simţi mirosul? şopti Seyton de alături.

— Ce miros?

— Mirosul de frică.

Seyton îşi închise ochii; nările îi fremătau.

Duff privi în gol în noaptea ploioasă. Acum i-ar spune „da“ lui Macbeth şi echipei de intervenţie? Duff îşi plimbă degetele lungi pe diagonala feţei. În acest moment, nu avea la ce să se mai gândească, trebuia să facă asta. Sweno era aici acum, iar Macbeth şi membrii echipei de intervenţie erau acasă, în paturile lor.

Macbeth căscă în timp ce stătea întins pe spate. Asculta ploaia ce cădea deasupra lor. Simţi că a amorţit şi se întoarse pe o parte.

Un bărbat cu păr alb ridică prelata şi se strecură înăuntru. Stătea în întuneric, tremurând şi înjurând.

— Te-ai udat, Banquo? întrebă Macbeth şi îşi puse palmele pe suprafaţa dură de carton gudronat de sub el.

— Este un blestem pentru un bătrân reumatic ca mine să stea în oraşul ăsta în care toarnă mai mereu. Ar trebui să ies la pensie şi să mă mut la ţară. Să-mi iau o căsuţă în Fife sau prin împrejurimi, să stau pe o terasă însorită, înconjurat de zumzetul albinelor şi trilurile păsărilor.

— În loc să fii pe acoperişul terminalului de containere din port, în toiul nopţii? Glumeşti?

Râseră amândoi pe înfundate.

Banquo aprinse o lanternă.

— Uite ce voiam să îţi arăt.

Macbeth luă lanterna şi lumină desenul pe care i-l dăduse Banquo.

— Mitraliera Gatling. Minunată maşinărie, nu?

— Nu aspectul este problema, Banquo.

— Arată-i-o lui Duncan. Explică-i că trupele de intervenţie au nevoie de ea. Acum.

Macbeth oftă.

— Nu o vrea.

— Spune-i că vom pierde, atât timp cât Hecate şi Norse Riders au armament mai greu decât al nostru. Explică-i ce poate face o Gatling. Explică-i ce pot face două.

— Duncan nu va aproba intensificarea uzului de armă, Banquo. Şi cred că ar trebui să-i dăm dreptate. După ce a fost numit şeful poliţiei, schimburile de focuri s-au rărit.

— Acest oraş încă este abandonat din cauza criminalităţii.

— Este un început. Duncan are un plan. Şi vrea să facă ceea ce este bine.

— Da, da, nu te contrazic. Duncan este un om bun. Dar este naiv, gemu Banquo. Şi cu arma asta am putea face curat şi…

Fuseră întrerupţi de o lovitură uşoară în prelată.

— Au început să descarce, şefu’, se auzi un sâsâit uşor.

Era noul tânăr lunetist al trupelor de intervenţie, Olafson. Cu tot cu celălalt ofiţer la fel de tânăr, Angus, erau prezenţi doar patru din întreaga echipă, dar Macbeth ştia că toţi cei douăzeci şi cinci de membri ar fi acceptat fără ezitare să îngheţe de frig alături de ei.

Macbeth stinse lanterna, i-o returnă lui Banquo şi băgă schiţa în buzunarul gecii negre de piele. Apoi trase prelata la o parte şi se târî pe burtă până la marginea acoperişului.

Banquo veni lângă el.

În faţa lor, pe puntea vasului MS Leningrad, stătea în lumina reflectoarelor un camion militar de culoare verde cu un aspect preistoric.

— Un ZIS-5, şopti Banquo.

— Din timpul războiului?

— Mda. „S“ vine de la Stalin. Ce părere ai?

— Cred că Norse Riders au mai mulţi oameni decât a anticipat Duff. De bună seamă că Sweno este îngrijorat.

— Crezi că suspectează că a fost informată poliţia?

— Atunci nu ar mai fi venit. Îi este teamă de Hecate. Ştie că Hecate are mai mulţi ochi şi mai multe urechi decât noi.

— Şi atunci, ce facem?

— Stăm şi observăm. Poate că Duff reuşeşte să se descurce de unul singur. Dacă va fi aşa, noi nu ne băgăm.

— Vrei să spui că i-ai adus pe copiii ăştia aici, în mijlocul nopţii, să stea şi să privească?

Macbeth râse pe înfundate.

— S-au oferit voluntari şi am spus că poate fi plictisitor.

Banquo clătină din cap.

— Ai prea mult timp liber, Macbeth. Ţi-ar trebui o familie.

Macbeth îşi ridică mâinile. Zâmbetul îi lumină barba de pe chipul întunecat şi lat.

— Tu şi băieţii sunteţi familia mea, Banquo, ce-mi trebuie mai mult?

Olafson şi Angus chicotiră amuzaţi în spatele lor.

— Când s-o maturiza băiatul ăsta? mormăi Banquo şi şterse apa de pe luneta puştii Remington 700. (Macbeth

(Copyright Jo Nesbø, Traducere din norvegiană de Ivona Berceanu, Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu. Proiectul Hogarth Shakespeare. „Macbeth“ de William Shakespeare reimaginat)

Înainte să devină unul dintre cei mai celebri autori de romane poliţiste, scriitorul norvegian Jo Nesbø (n. 1960) a jucat fotbal în echipa Molde, în Liga întâi a Norvegiei, a fost membru fondator al trupei Di Derre şi analist financiar. Când un editor i-a propus să scrie un volum de memorii despre formaţie, Nesbø i-a înaintat spre publicare manuscrisul primului său roman din seria care îl are drept protagonist pe detectivul Harry Hole: Flaggermusmannen (Liliacul, 1997). Seria a continuat cu zece romane, printre care: Kakerlakken (Cărăbuşii, 1998), Marekors (Steaua diavolului, 2003), Snømannen (Omul de zăpadă, 2007), ecranizat în 2017, Gjenferd (Fantoma trecutului, 2011), Politi (Poliţia, 2013), Tørst (Setea, 2017). În paralel, Nesbø publică şi alte romane – Hodejegerne (Vânătorii de capete, 2008), ecranizat în 2011, Sønnen (Fiul, 2014), Blod på snø (Sânge pe zăpadă, 2015), Mere blod (Sânge în miez de noapte, 2015) şi Macbeth (2018), parte a Proiectului Hogarth Shakespeare, precum şi cărţi pentru copii. Romanele lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în 40 de milioane de exemplare şi au fost recompensate cu numeroase premii in­ter­naţionale, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. În 2008, scriitorul a înfiinţat Fundaţia Harry Hole, pentru combaterea analfabetismului din ţările în curs de dezvoltare.