Scriitorul Matei Vişniec, la Salonul Cărţii de la Paris: „Francezii, înainte de alegeri, sunt deprimaţi, nu le mai arde de cărţi“
0
Scriitorul Matei Vişniec face o analiză a pieţei editoriale din Franţa, explicând de ce ediţia de anul acesta a Salonului Cărţii de la Paris a fost eclipsată de alegerile prezidenţiale (23 aprilie, primul tur, şi 7 mai, turul doi)
„Doamnă, aveţi curaj să purtaţi o cruce la gât?“, am fost întrebată de un francez la Salonul Cărţii de la Paris, desfăşurat la sfârşitul lunii trecute în capitala Franţei. Scriitorul Matei Vişniec (61 de ani), auzind întrebarea, mi-a zâmbit şăgalnic. „Draga mea, trebuie să te obişnuieşti. Francezii sunt stresaţi de alegeri şi de atacurile teroriste…“, mi-a spus el. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, scriitorul, care e şi jurnalist la Radio France Internationale, spune că în Franţa a ajuns să redescopere limba română, trăind la Paris de peste 30 de ani. Romanul său, „Negustorul de începuturi de roman“, care a luat Premiul „Jean Monnet“ pentru literatură europeană în 2016, a fost tradus în franceză, fiind lansat la standul României în timpul Salonului de Carte. De altfel, toate cărţile autorilor români în limba română, dar şi traduse în franceză, au avut parte de o expunere generoasă la standul României, organizat, între 24 şi 27 martie, la Livre Paris, de Institutul Cultural Român prin Centrul Naţional al Cărţii de la Bucureşti. Standul României, conceput de arhitectul Răzvan Luscov, a fost clasat de presa franceză pe primul loc în topul celor mai frumoase standuri de la cel mai important salon de carte din Franţa.
„Weekend Adevărul“: Aţi moderat la standul României de la Salonul Cărţii de la Paris o dezbatere despre „Parisul personal“, alături de George Banu, Basarab Nicolescu şi Dumitru Ţepeneag. Ce amintiri aţi depănat alături de aceste nume importante ale exilului românesc?
Matei Vişniec: Am vorbit despre Parisul fiecăruia dintre noi, alături de aceşti trei monştri sacri, oameni de litere, adevărate elite, care nu sunt deloc uşor de adus împreună. Am vorbit despre modul în care, trăind la Paris, redescoperim România, redescoperim Bucureştiul. Eu, personal, trăind la Paris, am redescoperit limba română. George Banu a vorbit despre Parisul său personal, are şi o carte cu titlul acesta, în care face o geografie sentimentală, artistică şi culturală a acestui oraş. Dumitru Ţepenag are, la rândul său, un jurnal de român trăit la Paris, un jurnal care colcăie de observaţii acide şi de trăiri sensibile. El scrie cu un fel de colţoşenie, are un stil abrupt, însă subtil întotdeauna. Basarab Nicolescu are multe amintiri de depănat, el trăieşte de foarte mulţi ani la Paris. Basarab a cunoscut şi lumea artistică, şi lumea ştiinţifică, şi lumea universitară, amintirile de la el sunt inepuizabile. Fiecare dintre ei a trăit fie 40, fie 50 de ani la Paris. Eu sunt la Paris de 30 de ani. Deci am avut ce povesti...
Nu au fost oarecum pretenţioşi interlocutorii dumneavoastră? V-a fost greu să vă împrieteniţi cu ei?
Ei au fost prietenii mei din prima clipă. Eram la Paris de câteva zile când cineva m-a prezentat lui Virgil Tănase, care imediat mi-a tradus prima piesă, „Buzunarul cu pâine“, în limba franceză. Au fost nişte oameni de o mare generozitate. La fel, pe George Banu l-am cunoscut foarte repede, sunt ani şi ani de când colaborez cu el, la fel şi pe Basarab Nicolescu. L-am cunoscut pe Goma, la un moment dat, şi am avut conversaţii cordiale cu ei. Dar sunt alţi oameni, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, pe care i-am întâlnit. Dumitru Ţepeneag m-a recomandat de câteva ori în împrejurări importante. Mie îmi place acest personaj, care este acru-dulce. În presa din România, el a fost un polemist, îi place să stârnească polemici, dar este o inimă de aur. Are o carte extraordinară, „Cuvântul din tiparniţă“, care începe în româneşte, începe să fie presărată de cuvinte în franceză şi se termină în franceză. Aşa este şi el: poate începe o conversaţie cu cuvinte de mare blândeţe, după care începe să „muşte“, să te critice, să te provoace. Poate începe o conversaţie foarte răutăcios, după care, la sfârşit, ajungi să te baţi pe umăr cu el. Fiecare are cheia sa cu care trebuie să-i deschizi sufletul.
Aţi evocat, la întâlnire, „Cenaclul lui Mămăligă“...
Da, am evocat locul unde l-am cunoscut pe Basarab Nicolescu, „Cenaclul lui Mămăligă“. Mămăligă, pe numele lui adevărat Leonid Arcade, ţinea de mulţi ani acest cenaclu în Franţa. Aici se întâlneau toţi intelectualii de vârf din diasporă. În 1987, când eu am ajuns la Paris, am cunoscut toate marile nume ale diasporei româneşti la acest cenaclu. Am frecventat cenaclul şi după căderea comunistă. A fost emoţionant să ne amintim ce a însemnat „Cenaclul lui Mămăligă“ pentru noi.
„Francezii nu ştiu cu cine să voteze“
Aţi moderat şi dezbaterea din jurul cărţii semnate de Richard Edwards. Ce poveste are Institutul Francez din Bucureşti pentru dumneavoastră?
Cartea „Bucarest, 77 boulevard Dacia, une histoire franco-roumaine“ de Richard Edwards, publicată de Éditions Non lieu, e o carte sublimă. E vorba despre o carte poliţist-culturală. Autorul îşi propune să meargă pe urmele unui mister, să caute mărturii despre acest institut şi despre oamenii care au muncit şi au trăit aici. La această masă rorundă a participat şi editorul cărţii. Am avut bucuria să-l am alături şi pe Luca Niculescu, actualul ambasador al României în Franţa, fostul meu coleg de la Radio France Internationale. A fost o ocazie exemplară de a vorbi despre podurile francofoniei care se construiesc între Franţa şi România.
Pe tânăra scriitoare Irina Teodorescu (foto), care scrie direct în franceză, cum aţi portretiza-o?
Irina Teodorescu este o autoare care se afirmă, care scrie direct în franceză. Ea a venit la vârsta de 19 ani în Franţa. M-am bucurat să o aud, s-o văd şi mai ales să-i ştiu cartea tradusă în româneşte de altcineva. Ea a ajuns să fie tradusă în româneşte, deşi ştie perfect româneşte. Am fost foarte mândru de conaţionala mea.
Cum aţi caracteriza atmosfera generală de la salon, comparativ cu celelalte ediţii?
Am impresia că francezii au fost mai puţini la salonul de carte, pentru că sunt deprimaţi. În momentul acesta în Franţa este campanie pentru alegerile prezidenţiale, iar francezii nu ştiu cu cine să voteze. Mulţi candidaţi sunt fie compromişi, fie greu de urmat. Duelul din turul doi al alegerilor din Franţa se va da între candidatul mişcării de centru-stânga „En Marche!“ (n.r. – „Înainte!“) Emmanuel Macron şi Marine Le Pen. Dreapta este sub şocul scandalurilor financiare, iar socialiştii, stânga, au un candidat care e considerat un om de aparat. Nu sunt candidaţi care însă pot să le ţină piept doamnei Merkel, lui Putin sau lui Trump.
Francezii sunt deprimaţi şi din cauza Europei care a fost zguduită de Brexit. Toate acestea s-au resimţit şi la Salonul Cărţii, deşi prin cultură, de obicei, am putea depăşi asemenea momente.
Bilete prohibitive pentru studenţi
Ce demersuri, ce parteneriate trebuie făcute pentru ca autorii români să fie traduşi în străinătate?
Prin literatură putem „renaşte“, pentru că uneori, o întâlnire cu un scriitor sau cu o carte importantă îţi schimbă viaţa. În marea competiţie culturală, însă, există şi riscul ca scriitori importanţi să rămână „invizibili“. Se înşală cine crede că valoarea se impune de la sine pe plan internaţional, mai ales în domeniul literar, fără sprijinirea unui program inteligent de traduceri şi fără întreţinerea unui lobby literar în străinătate.
Ce personalităţi au vizitat salonul? Câţi vizitatori au fost anul acesta?
Preşedintele François Hollande a deschis această ediţie a Salonului de Carte de la Paris, care este organizat în fiecare an în spaţiul expoziţional de la Porte de Versailles. Peste 3.000 de autori au fost prezenţi la lansări timp de patru zile şi peste 155.000 de vizitatori au venit la Livre Paris. Aşadar, sectorul editorial nu este în criză, cărţile în formatul tradiţional nu sunt pe cale de dispariţie, publicul rămâne ataşat de această formă de aventură culturală care este cuvântul tipărit. Ca în fiecare an, a existat şi un invitat de onoare, iar anul acesta a fost Marocul sau, mai bine spus, literatura marocană. Concomitent, însă, întreaga literatură africană a beneficiat de o atenţie specială. Însă anul acesta a fost mai puţină lume la salonul românesc. Şi cred că a fost şi mai puţină lume la dezbateri. Nu ştiu de ce studenţii români nu au venit, nu ştiu de ce doctoranzii români nu au venit la salon. Eu cred că e şi o problemă de criză economică, studenţilor nu le-a venit să scoată bani de intrare în salon. Studenţii ar trebui să intre gratuit la un târg de carte. Ne-a lipsit această masă de studenţi şi doctoranzi, care este foarte importantă la un salon de carte.
Pe cine aţi remarcat la standul Marocului?
Au fost cam 34 de autori marocani, dintre care 12 femei. Interesul pentru literatura marocană francofonă a fost stimulat în mod special de succesul avut de o autoare, Leïla Slimani, laureata de anul trecut a prestigiosului premiu Goncourt.
România a avut în jur de 25 de evenimente etalate timp de patru zile. Care a fost cea mai importantă lansare de la standul României, din punctul dumneavoastră de vedere?
Mi-a plăcut prima dezbatere, care a avut o dimensiune simbolică: „Europa şi latinitatea – transmiţători de cunoaştere“. M-a atras şi un titlu straniu, „Exuvii“ de Simona Popescu, un roman apărut la editura pariziană Non Lieu şi tradus din româneşte de Sebastian Reichman. E un titlu cu adevărat insolit, care vine din francezul „exuvies“. Un titlu este întotdeauna o fereastră spre un univers, uneori, o fereastră enigmatică, iar acest fapt poate fi cu atât mai incitant. Un cuvânt rar nu înseamnă însă şi o realitate stranie.
În spatele cuvântului „exuvii“ se ascunde de fapt un fenomen pe care toată lumea îl cunoaşte. Simona Popescu a transformat, însă, cuvântul şi ceea ce exprimă acesta în metaforă.
Care sunt cei mai importanţi traducători din română în franceză?
Sunt mulţi. Aduc un elogiu traducătorilor francezi care transferă în limba lui Molière nenumărate pagini de literatură română.
I-aş aminti pe Laure Hinckel, Odile Serre, Jean-Louis Courriol, Marily Le Nir, Nicolas Cavaillès. Sunt doar câteva nume de oameni pasionaţi de literele româneşti care au fost prezenţi la Salonul de Carte de la Paris anul acesta.
„Camus merită citit la orice vârstă“
Dacă ar fi să recomandaţi unui cititor român trei autori contemporani francezi, ce nume aţi alege?
Aş spune că în niciun caz nu trebuie rataţi Michel Tournier, Le Clézio şi Patrik Modiano. Aş recomanda însă şi un fenomen literar, cel reprezentat de Michel Houellebecq. Iar dintre cărţile sale aş recomanda cu prioritate „Particulele elementare“. Iar dacă ar fi să recomand un autor francez „la modă“, aş spune automat Amélie Nothomb.
Care este autorul francez care v-a marcat cel mai mult în perioada formării ca scriitor?
Albert Camus. Cred că de la vârsta de 16 ani mă urmăresc romanele sale „Străinul“, „Ciuma“, precum şi eseurile sale dintr-un
volum intitulat „Exilul şi împărăţia“. Se spune despre Camus că este un autor pe care îl iubesc în special elevii de liceu, deci tranşa de vârstă cuprinsă între 14 şi 18 ani. Camus merită citit la orice vârstă. Când
s-au împlinit o sută de ani de la naşterea sa, în 2013, în Franţa el a fost amplu omagiat. Acest autor rămâne şi un exemplu de exigenţă morală, el a rămas toată viaţa sa departe de toate fascinaţiile ideologice.
Dacă ar fi să recomandaţi un autor francez atipic, „o perlă rară“, care ar fi acesta?
Imediat îmi vin în minte numele lui Philipe Delerm şi cartea sa „La première gorgée de bière et autres plaisirs minuscules“/„Prima înghiţitură de bere şi alte plăceri minuscule“. Dar mă gândesc şi la un autor care nu are limite în reinventarea limbii franceze, Valère Novarina, un poet total în tot ceea ce face, un artist care topeşte frontierele dintre genurile literare şi-i face pe francezi să-şi redescopere limba şi potenţialităţile ei nebănuite.
Iată ce spune Valére Novarina într-un eseu – citez din memorie: „Trebuie să scriem ca şi cum am urla, ca şi cum am scuipa, ca şi cum am vomita“.
Urmăriţi literatura filosofică, destul de abundentă, din Franţa?
În acest domeniu aş pronunţa numele unui filosof care m-a făcut să tresar deseori în ultimii ani, este vorba de Michel Onfray. Cred că una dintre cărţile sale, un tratat de „ateologie“, „Traité d’athéologie“, ar trebui studiată în toate liceele din România şi din lume. El a mai publicat însă o monumentală lucrare despre Freud, în care îl demitizează total pe părintele psihanalizei şi nu se teme să pună în lumină imensa dimensiune comercială a acestei „metode“ care, pentru Michel Onfray, nu are nimic ştiinţific.
Citiţi romanele recompensate cu celebrul premiu Goncourt?
Pe unele le-am citit din scoarţă în scoarţă, pe altele le-am răsfoit doar şi mi-am dat seama imediat că nu mă interesau, fiind mai degrabă comerciale şi adresate publicului larg care vrea să cumpere un „cadou cultural“ de Crăciun. Dar mi-a plăcut mult, acum câţiva ani, „Le soleil des Scorta“ / „Soarele familiei Scorta“ de Laurent Gaudé.
Ce scriitoare femei sunt foarte cunoscute în Franţa, în afară de Amélie Nothomb, care publică un roman pe an?
Două autoare îmi vin imediat în minte, surprinzătoare şi interesante: Marie Darrieussecq şi Anna Gavalda. Romanul lui Marie Darrieussecq, „Truismes“, este o capodoperă-miniatură: povestea unei tinere femei care se transformă treptat în scroafă. Iar din cartea Annei Gavalda, intitulată „Je voudrais que quelqu’un m’attende quelque part“ /„Aş vrea să mă aştepte cineva undeva“, emană o infinită tandreţe, este o proză sensibilă fără să fie sentimentală, cu poveşti de suflet, dar evitând dulcegăria. ;
Piese de teatru jucate în peste 20 de ţări
Numele: Matei Vişniec
Data şi locul naşterii: 29 ianuarie 1956, Rădăuţi
Starea civilă: căsătorit
Studiile şi cariera:
1972 – debut în poezie în revista „Luceafărul“ şi apoi în volum, cu culegerea „La noapte va ninge“ (Editura Albatros). Membru fondator al Cenaclului de Luni.
1977 – Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea din Bucureşti.
1987 – cere şi obţine azil politic în Franţa.
1988-1989 – jurnalist BBC, secţia în limba română.
1989-1991 – revine în Franţa cu o bursă doctorală.
1992 – primul spectacol în Franţa, „Caii la fereastră“, Teatrul Les Celestins des Lyon.
A scris piese de teatru jucate în peste 20 de ţări, la mari teatre din Europa: Teatrul Rond-Point din Paris, Teatrul Regal din Stockholm, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Naţional din Istanbul.
Printre cele mai montate piese se numără: „Femeia ca un câmp de luptă sau Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia“ şi „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal“.
1992 – prezent: jurnalist la Radio France Internationale.
Locuieşte în: Paris.
Se încarcă comentariile...
