Saddo, artist: „Mi-am dorit să fac un muzeu al hip-hopului: de la copertă de album la tapiserie și ceramică“ INTERVIU
0Inspirat de muzica hip-hop, Saddo a găsit calea să redea, sub diferite forme și dimensiuni, ceea ce auzea în căști.
Raul Oprea, cunoscut sub semnătura de artist Saddo, a luat cu asalt lumea vizuală a hip-hopului prin stilul său original, recunoscut în întreaga lume. Ilustrațiile sale au apărut în paginile prestigioasei publicații americane „The New Yorker“, iar expozițiile și muralele sale au fost găzduite din Bangkok în Las Vegas, din Viena în Rabat, din București în Piatra Neamț. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, el a vorbit despre începuturile sale în artă, ce înseamnă să fii artist care lucrează în regim de freelance, dar și despre cât de importante sunt social media și cât de mult va afecta IA lumea artei. Lucrările sale pot fi văzute până pe 2 iunie, în cadrul Romanian Design Week, în București.
„Weekend Adevărul“: De unde până unde direcția ta către hip-hop și zona urbană?
Saddo: E cumva din două zone. Când eram mic, țin minte că atunci când ascultam rock și heavy metal, mă gândeam că mi-ar plăcea să ilustrez melodiile pe care le ascultam. Apoi, am început cu chestii mai profunde, după ce-am terminat facultatea. La un moment dat, cred c-am revenit spre modul acesta foarte direct de a mă inspira fix din ce-mi place sau din ceea ce ascult. Ascultam la un moment dat pe stradă, la căști, niște piese de-ale lui Drake și m-am gândit că prefer muzica în detrimentul artelor vizuale pentru că mă mișcă într-un mod mult mai direct. Dacă asculți muzică de îți vine să te miști, de îți vine să stai cu alți oameni, te conectează puțin mai mult cu oamenii și cu emoțiile decât arta vizuală și cumva intenția mea era să încep o serie de lucrări prin care să încerc să obțin asta. Să te uiți la lucrare și să primești tot felul de idei din piese, din versuri și inevitabil să auzi muzica. Un fel de întâlnire între arte vizuale și muzică.
Când a fost momentul în care ai început să și faci asta?
Prin 2016 am început, aveam niște schițe cu Kendrick, Kanye, Drake și Chance the Rapper, cu care nu aveam de gând să fac ceva cu ele. La un moment dat, am fost invitat să particip la o expoziție de grup în Spania și nu știam ce să fac, cu ce să mă prezint, și așa am decis să fac portretul lui Kanye și de acolo am zis ok, hai, că-l fac și pe Drake, și pe Kendrick, și a început să crească tot mai tare această serie. Dacă inițial aveam lucrările acestea în format de copertă de album, pe urmă am început să fac și chestii mai mari. Am încercat să merg în mai multe zone, să fie un fel de muzeu al hip-hopului. De aceea am făcut și tapiserie și ceramică, tocmai pentru a reda această idee.
Sunetele care se văd
Ai încercat să faci și muzică?
Nu, n-am încercat să fac muzică, dar am această emisiune la Back Rhino Radio în care fac playlisturi și încerc să fac un fel de poveste din ele, să le unesc într-un mod cât mai frumos. E ceva relaxant, nu că am talent muzical. Nu cred că aș avea timp să explorez să văd dacă am sau nu am talent muzical pentru că sunt ok cu faptul că fac arte vizuale. Dacă aș face muzică, cred că aș face ceva hip-hop producing. Aș sampla din tot felul de zone, din diferite culturi. Dacă ar fi să fac muzică, cred că cel mai apropiat aș fi de Madlib (n.r. – producător de muzică american). Îmi place că folosește chestii din filme, din muzică indiană.
Hip-hopul românesc nu te inspiră?
Nu prea am ascultat hip-hop românesc, pentru că în perioada lui de glorie ascultam altceva. Am început să ascult hip-hop destul de târziu, 2015-2016. Nu am trecut prin istoria hip-hopului. Nu am luat-o ca la carte, cronologic. Din păcate, nu prea am ascultat rap românesc. Dar învăț ușor, ușor.
De la tapiserii medievale la covoare afgane
Ești din Mediaș, un oraș care are o istorie în artele meșteșugărești, precum teracota pentru sobe și plite. Arte meștesugărești care au și o utilitate, nu doar una vizuală. Însă tapiseriile tale mă duc cu gândul la scoarțele moldovenești. Te-au inspirat?
Nu în mod direct, dar cred că sunt destul de familiar cu scoarțele. M-am inspirat mai mult din muzee și expozițiile pe la care am fost. Îmi place foarte mult Grayson Perry, care e un artist din Marea Britanie care, pe lângă altele, face și tapiserie și ceramică. Am văzut tapiserii franceze medievale. Cumva mai mult din zona aia m-am inspirat decât din cele românești, deși unele au ceva din tapiseria românească. La un moment dat, am văzut un proiect de covoare din Afganistan care erau inspirate din perioada anilor ’80, cea cu războaie și conflicte, iar pentru că au și tradiție de covoare, au încorporat cumva elementele de război, arme, avioane în covoarele lor și e un contrast superb între estetica de covor și elementele ale războiului modern. Cred că asta a fost una dintre sursele de inspirație în a face tapiserie cu mașini sau cu motoare cu rapperi.
Când te-ai apucat de desenat?
De când eram mic. N-aș putea să spun că era ceva serios, că voiam să fac o carieră din asta. Desenam de plăcere. Aveam un prieten cu care desenam. Ne uitam la filme SF, horror, desenam pe blugi, pe tricouri cu markere. Era ceva distractiv. Apoi am mers la facultate și am studiat desenul și s-a pierdut din distracție (râde). Câțiva ani după facultate nu am mai avut chef sau curaj să desenez. Apoi am început să fac artă de stradă. Era o chestie anonimă, nu aveam nicio presiune. Simțeam că nu mă judecă nimeni pentru că nu știe nimeni cine le face. Eram la Cluj și făceam paint stampuri, stenciluri.
De ce ai dat la Arte?
Îmi plăcea să desenez, dar era ceva restrictiv. Simțeam că nu există comunicare între mine și profesori. Cu un an înainte de licență fusesem în SUA și am intrat în contact cu graffiti și murale și am vrut să fac ceva în direcția aia. În 2004, arta stradală nu era luată în serios, dar nici acum nu pot spune că e – nu e artă serioasă. Profesorul meu coordonator a încercat să mă ducă într-o direcție mai serioasă, eu voiam să merg în zona mai street. Nici eu, nici el nu înțelegeam ce vreau să fac. Nu m-am simțit susținut și încurajat. Am primit și o notă mică și m-am simțit descurajat. Ce naibii fac? Ce se întâmplă? Unde merg?
El ce voia de la tine?
Habar n-am! Cred că inclusiv faptul că eu ziceam graffiti, iar el zicea sgraffito, care sunt două lucruri total diferite. Sgraffito e ceva tehnic în care zgârii în ciment. Un fel de tehnică de gravură grafică. Era o nepotrivire inclusiv la nivel de limbaj. Nu aveam curaj să mai fac ceva, dar arta de stradă mi-a readus încrederea și plăcerea. Era o perioadă mișto în România, în București pe zona asta. Erau Neon, Pisica Pătrată, Sinboy, Bolier’s Gang, tot felul de artiști mișto cu care m-am întâlnit, am pictat împreună. De atunci am început să dobândesc mai multă încredere în ceea ce fac.
Arta mică și arta mare: de la sticker la mural
Așadar, te-ai mutat din Cluj în București...
Da. Am început să am și joburi. Era o perioadă de înflorire a artei de stradă în România. Începuse să fie încorporată estetica de artă de stradă și în publicitate. Am început să fac destul de multe joburi în perioada aia datorită faptului că începusem să fiu mai cunoscut pe scena asta.
În Mediaș exista graffiti?
Nu cred. Nici nu cred că mă interesa graffitiul atunci când eram în Mediaș.
Dar în Cluj?
Da, aveam prieteni grafferi în Cluj. Aveam prieteni cu street art, cu stickere, stenciluri, dar și prieteni cu graffiti. Mergeam uneori și desenam prin locuri abandonate și făceam cu ei combinații de lettering (n.r. – arta de a desena litere) și personaje.
Cum ți se pare că oamenii încă judecă graffitiul? Că e vandalism, nu artă.
Nu am o părere foarte clară despre graffiti. Unele îmi plac, altele mi se par nașpa. Desigur, cred că e o formă de artă. Are o istorie clară și interesantă.
Ce trebuie să aibă un graff ca să-ți placă?
Să aibă niște forme mai interesante. Îmi plac multe și toate diferite. Unele ușor de citit, altele mai abstracte.
Artistul după studio se cunoaște
Cum ai ajuns să pictezi pe stradă?
Am început cu lucruri mărunte. De la stickere, stenciluri până la murale. Tocmai mă mutasem din Cluj în București, și eram prieten cu un artist din Canada care a venit în România. A stat cam o lună la mine și am pictat în Vama Veche. Cred că a fost prima dată când am pictat un mural. Mai pictasem prin clădiri abandonate, dar acesta fusese primul mural legal, și mai mare. Apoi am mai fost pe la festivaluri. Am început să pictez murale de dimensiuni mai mari.
Toate lucrările pe care le expui în galerii le lucrezi acasă? Ai un studio?
Da, am un studio în București. Lucrările care țin de mine, pe hârtie, pe pânză, le fac la studio, dar, de exemplu, tapiseriile sunt făcute în colaborare cu alți meșteșugari și artiști. La prima expoziție am lucrat cu o artistă din București, care se cheamă Șnur. O altă tapiserie e făcută cu niște doamne care se cheamă Arta la sat și cele mai recente sunt făcute în Olanda, la un muzeu studio, care se numește Textiel Museum. Farfuriile le lucrăm în Lisabona, unde am făcut o rezidență de ceramică, numită Sedimento, și apoi am continuat în București la un studio care se cheamă De ceramică. Am colaborat pentru mașini cu sculptorul Adrian Piorescu. Am un Lamborghini tridimensional făcut în Craiova pentru că acolo are el studioul.
Seria rap care a cucerit „The New Yorker“
Ți-ai axat arta pe cultura hip-hop. De cât timp ești implicat în această zonă?
Fac asta de prin 2017-2018 mai mult sau mai puțin, dar simt că deja am stat destul de mult în zona asta. Și prin faptul că ascult muzică, și că fac acest show la Black Rhino unde pun în special hip-hop. Prin faptul că m-am înconjurat de toate lucrările astea inspirate din zona de hip-hop. Cumva simt o supradoză. Cumva simt că vreau să iau o pauză și să fac altceva (râde).
Înainte ce făceai?
Înainte făceam alte chestii. Am avut o expoziție prin 2015-2016 la Berlin. Atunci eram într-o zonă mai dark, mai influențată de mituri, de folclor, de moarte.
Folclor românesc?
Folclor universal, nu neapărat românesc. Am explorat multe culturi.
Cele două fețe ale hip-hopului
Prima ta pictură despre rap ca fan-boy, așa cum se numește și seria, a fost cu Kanye West. În continuare îl consideri ca fiind cel mai bun?
Nu consider pe nimeni cel mai bun. Dar îmi place pentru că ascultam într-un moment destul de vulnerabil și neplăcut din viața mea albumul lui „My Beautiful Twisted Fantasy“ (2010) și „Yeezus“ (2013) și cumva mă simțeam mai bine, mai puternic. Am avut o perioadă când nu mi-a mai plăcut atât de tare, dar cele mai recente albume cu Ty Dollar $ing mi se par foarte fun. Dar e un om care are și el problemele lui, sănătatea mintală, cele politice, cu care nu sunt de acord.
Înțeleg că te-au inspirat covoarele afgane, care expun viața violentă, însă ce părere ai despre violență în general, violența din lume pe care am ajuns s-o punem în artă? În SUA se dezbate faptul că hip-hopul glorifică violența, portul de armă și bandele de stradă. Ce părere ai?
E clar că nu sunt de acord cu deținerea de arme și cu violența. E clar că în SUA e o problemă cu asta. Faptul că e atât de ușor să îți cumperi arme face violența să fie mult mai ușor de făcut, dar în același timp faptul că îmi place genul acesta de muzică și această cultură, și că am ales să o explorez vizual, estetic, tematic, am vrut să explorez cam toate zonele din ea. Și zonele de branduri, și zonele de mașini de lux, și zona mai dark, cu arme, fără să judec. Multe piese nu sunt așa. În unele se glorifică armele ca să pară cool, însă nu sunt în măsură să-i judec, pentru că acolo cei care o fac provin dintr-o cu totul altă lume, altă viață față de ce am eu. Ce ajunge la mine e cumva o formă de artă, de cultură, iar eu o ilustrez. Dar, da, mi-am pus întrebarea asta, dacă e ok să fac asta. Dar, în același timp, am o lucrare în care sunt multe arme – voiam să ilustrez aceste două fețe ale hip-hopului, una foarte glamorous, cu bogăție, iar cealaltă foarte de stradă, gangsta și drill, ambele vândute.
Un român la (The) New York(er)
Oamenii din America știu de tine și de arta ta?
Nu cred. Am primit comentarii și aprecieri de la artiști mai mici, precum Kool Keith, Rapsody, sau Princess Nokia, dar, desigur, cei mari nu. Ce am făcut a fost să dau tag artiștilor pe Instagram. Mă gândesc că cei mari și cu mai multe milioane de urmăritori nu se uită la toți care îi taghează. Dar cei care nu sunt mega celebri mi-au dat comentarii. Singura persoană pe care o știu că știa de arta mea și îi plăcea era Dave (n.r. – David Jolicoeur) de la De La Soul, dar între timp a murit. Ne-am întâlnit în București la un festival. M-a invitat în backstage și am stat puțin cu ei.
Cum ai ajuns să ilustrezi în „The New Yorker“?
Cred că tot în urma faptului că aveam seria asta de lucrări cu rapperi. Mi-au scris că voiau să ilustrez un articol despre Pop Smoke (n.r. – artist de drill rap, ucis în 2020). Le scrisesem că o parte din jobul meu de freelancer este să scriu la agenții și publicații, unde le prezint portofoliul, ca să colaboreze cu mine. Am obținut contactele unor art directori de la „The New Yorker“, de la un prieten care e ilustrator, și le-am scris. Cred că odată ce-au văzut ce fac și când au avut nevoie de un ilustrator pentru un articol nu foarte hip-hop, mi-au scris. Iar apoi am mai colaborat de vreo patru-cinci ori, una fiind pentru o lucrare despre Lil Wayne.
Ți s-a părut vreodată că sunt curioși de faptul că un est-european desenează cultura hip-hop americană?
Nu mi se pare ceva ieșit din comun. Există expresia „big in Japan“, unde, de exemplu, o trupă care poate nu e cunoscută la ea în țară devine cunoscută în Japonia, sau există japonezi care sunt mega fani rock american din anii ’50 sau cum e în documentarul „Searching for Sugar Man“ – Sixto Rodriguez, un artist american de muzică folk din ani ’60, care a murit, însă în America nu prea a avut succes, dar a fost un fenomen în Africa de Sud. Mi se pare cool că există un cult-following al unui artist, sau al unui gen, care se manifestă într-o cu totul altă cultură sau altă zonă.
„Mă simt norocos. Nu sunt foarte mari diferențe între ce fac pe comercial și ce fac în arta mea“
Cum ajunge un artist din România să expună în SUA și în Occident? Pentru tine care a fost procesul?
N-am mai expus de mult în afară. Am avut o perioadă, acum zece ani, când participam la multe expoziții de grup din mai multe țări. Nu știu care erau motivele lor. Poate pentru că eram foarte activ pe social media, sau poate că voiau să invite artiști și din România, iar eu eram foarte prezent în online. De cele mai multe ori eram invitat să particip. La fel, ca să pictez murale. Cred că e o combinație de noroc și relații. Primul mural pe care l-am pictat la un festival internațional a fost în Bangkok, organizat de niște francezi care lucrau acolo, și cu care am colaborat pentru o publicație, practic ei m-au recomandat. Acolo am mai cunoscut alți artiști. Apoi am mai fost încă o dată unde am cunoscut un artist din Grecia care m-a recomandat pentru un mural în Maroc. Eu la rândul meu l-am adus la festivalul de murale din Sibiu. E o combinație de networking și comunitate.
Contează mai mult networkingul decât munca?
Contează ambele, dar nu știu în ce măsură fiecare. Uneori am perioade în care simt că sunt invitat în o grămadă de locuri – în 2018 pictasem un mural în Seattle la un festival, iar în aeroport, când mă întorceam în România, am primit un e-mail unde eram invitat să pictez un mural în Las Vegas, peste o lună. Apoi am avut ani în care nu am pictat nimic, pentru că nu m-a chemat nimeni.
La intersecția dintre artă și comercial
Ce înseamnă să fii artist în România?
Nu știu. Nu vreau să generalizez. Pentru mine e ok, alteori e frustrant. Nu simt că sunt nevoit să fac și altceva, pentru că îmi place să fac și proiecte comerciale ca să pot să-mi susțin proiectele personale, precum expozițiile. Dacă nu le-aș face pe cele comerciale, nu aș avea bani și resurse să fac artă, să produc tapiserii sau ceramică. Îmi face plăcere, pentru că, în cazul meu, nu sunt foarte mari diferențe între ce fac pe comercial și ce fac în arta mea. Mi-am găsit cumva o zonă în care mă simt ok să fac în ambele cam același lucru.
Oamenii îți recunosc deja stilul.
Cred că da, și e și un stil destul de comercial și care poate fi accesibil pentru multă lume, pentru că e catchy, artsy, figurativ. Mă simt norocos. Nu mi-e jenă cu proiectele comerciale pe care le fac. Pot să pun un proiect comercial alături de unul personal și să arate unitar.
Ai fost și angajat sau ai fost mereu freelancer?
Am fost puțin angajat după ce am terminat facultatea la ceva de design, printuri, web design în Cluj. După ce m-am mutat în București, am lucrat la Okapi Studio, care era un studio de web design, iar pe urmă de muzică, Okapi Sound. Am făcut o copertă pentru un mixtape de-ale lui Grasu XXL și Maximilian. Deci, da, am fost angajat, dar nu pentru mult timp – un an, doi. Mi-am dat seama că pot să fac o ilustrație pentru advertising la fel ca dintr-un salariu pe o lună de lucrat la o agenție unde aș băga în fiecare zi, plus overtime. Nu, mulțumesc. Poți câștiga mai mult din freelancing, dar, în același timp, nu e ceva foarte constant. Aveam perioade când nu aveam nimic de lucru și era un pic cam precar și nesigur.
Cum te descurcai cu banii în perioada de început de freelancing?
Uneori mai bine, alteori mai prost, dar cumva perioadele bune compensează pentru cele nașpa. Puteam să pun deoparte bani din proiecte și să trăiesc în perioadele când nu aveam proiecte.
Ce sfaturi i-ai putea da unui artist care vrea să fie freelancer?
Când am devenit eu freelancer era alt context. Cred că erau și mai puțini artiști. Era poate mai ușor. Acum sunt foarte mulți ilustratori. A mai venit peste noi și Inteligența Artificială care începe să ia joburile ilustratorilor.
Istoria care dă speranță
Ce părere ai despre Inteligența Artificială?
Nu am încă o părere clară, dar e destul de înfricoșător atunci când vezi că în câteva minute poți să faci ceva care arată ca și cum ar fi făcut de mâna omului în câteva zile sau ore. Cred că e destul de tentant pentru clienți.
Nu e de dorit mai degrabă ca IA să ne ușureze viața cu alte activități precum muncile grele și repetitive, ca oamenii să se ocupe în timpul acela de artă, nu invers?
E mai ușor să faci un IA care să fie inteligență artificială în loc de muncitor artificial (râde). E mai ușor să faci un IA care face artă. Probabil joburile fizice nu o să dispară niciodată. Chiar mă gândeam la cum erau meșteșugarii din secolul VII. Peste tot era nevoie de meșteșug, de munca de mână, de sculptat, de pictat, de făcut, iar treptat ce au apărut procesele industriale, multe joburi au dispărut. Cred că IA amenință multe joburi. Numai dacă o să vrea cineva neapărat ceva făcut de mână, nu se va întâmpla. Eu mă simt relativ încă în siguranță pentru că toate ilustrațiile pe care le fac, comerciale, sunt pictate de mână.
Artă și etică
Ziceai mai devreme că o parte din munca ta este să le scrii agențiilor și publicațiilor. Face parte din viața unui freelancer acest pitch?
Uneori, nu tot timpul. Uneori mai și primesc proiecte.
Azi, care e balanța pentru tine?
Am avut o perioadă când nu am mai fost foarte nevoit să ajung eu la ei, să îmi caut clienți, pentru că primeam proiecte, dar în ultimul an nu prea am avut proiecte, dar poate și că am fost foarte concentrat pe expoziția Mobius. Nu m-am mai ocupat să fac networking sau să-mi public lucrările pe net. Cumva simt că în curând ar trebui să încep să fac niște hustle ca să fac niște bani (râde).
Cauți la joburi ceva anume? Să aibă anumite valori? Cauți ceva la un client?
Cred că deja îmi scriu anumiți clienți de estetica mea. Deja cred că am un feeling când îmi scrie un client dacă mă potrivesc sau nu. Nu vreau să fac joburi pentru țigări. Mi-am propus asta. Când am primit propuneri de murale sau alte proiecte de la țigări sau orice e legat de vape-uri am refuzat, cu toate că poate ar fi fost proiecte cool. Am fumat în trecut, dar nu vreau să încurajez pe alții să o facă. Iar în ultimul timp mi-am propus să nu fac pentru orice ține de pariuri, deși am făcut odată, iar acum mi-e jenă (râde). Îmi pare rău de asta.
Promovarea, verișoara succesului
Ce înseamnă social media pentru tine ca artist?
M-a ajutat foarte mult, mai ales la început. Când am început să fac street art, existau doar Photolog și Flickr. Mi-am făcut prieteni așa. Am intrat într-o zonă de underground illustrations și urban arts foarte mult prin social media. Mi-am făcut prieteni cu care am pictat murale sau care au venit și au stat la mine. Am fost invitat la festivaluri în felul ăsta. Dar în ultimul timp a devenit cumva și o presiune mai ales cu TikTok și reelurile de pe Instagram în care nu mai este suficient să arăți ce faci, ci trebuie să o arăți și cum o faci, în timp ce o faci, și de ce o faci, și să-ți vadă lumea fața, și să vorbești despre asta în timp ce faci (râde). Mi se pare multă presiune. O presiune de dat conținut mult și nou tot timpul pentru că, dacă nu pui mult, mult content nu mai ajungi la oameni. Observ asta la mine, pe Instagram, ce reach aveau postări de acum patru ani. Instagram și-a schimbat algoritmul și modelul. Acum e vorba de reeluri, de reclame. Acum, 200 de like-uri la o postare, iar acum patru ani, cam o mie.
Instagramul e de înțeles că îl folosești pentru că e o aplicație pentru vizual, dar ai zis că folosești și LinkedIn, care e pentru lumea din business și corporație. Cum te afișezi acolo ca artist vizual?
Nu prea folosesc LinkedIn, sincer. E o chestie de networking, ca să mai aflu de joburi, posibile proiecte, murale, treburi comerciale.
Se încarcă comentariile...
