Regele Mihai a murit. 10 mai 1946: ultima reprezentaţie de gală a Majestăţii Sale

0
0
Imagine de la parada din 10 mai 1946
Imagine de la parada din 10 mai 1946

Regele Mihai I a murit marţi, 5 decembrie. Pe 10 mai 1946, cel din urmă suveran al românilor sărbătorea cea din urmă zi naţională sub semnul monarhismului. Aceasta este reconstituirea acelei zile, în care ţinutele regale şi banchetele somptuoase au fost acoperite de pozele cu Stalin şi discursurile ideologice ale bolşevicilor.

10 mai 1946. România sărbătorea „Ziua Regelui“, cum era cunoscută în popor, în fapt Ziua Independenţei, 65 de ani de la momentul în care  Carol I de Hohenzollern–Sigmaringen era înscăunat ca rege.

Este o primăvară frumoasă, Al Doilea Război Mondial s-a încheiat şi, de sub ruinele cauzate de bombardamente şi trecând peste jalea ce însoţise victimele bătăliilor sângeroase, Bucureştiul este în straie de gală.

Nimic nu pare să mai fie însă ca în anii trecuţi. Fastul a dispărut, curăţat de viforul războiului. Oamenii nu mai sunt poftiţi în apropierea familiei regale, ci ţinuţi la distanţă, în spatele unor garduri, păziţi cu atenţie de agenţi de ordine. Defilarea, costumele excentrice, călăreţii de odinioară au fost înlocuite cu reprezentări de propagandă, din care răzbate violent culoarea roşie.

Trebuie să fi fost ceva ciudat în această imagine: o ţară aşteptând să-şi sărbătorească aşa cum se cuvine regele, pe de-o parte, şi tablourile uriaşe cu Stalin şi mesajele de tipul „Stalin şi poporul rus / Libertate ne-au adus“, pe de alta.

Aceasta este România din primăvara lui 1946, o ţară în care convieţuirea forţată între valorile stângii revoluţionare şi cele conservatoare ale monarhismului îşi trăieşte ultimele ore. În acel mai, în care comuniştii îşi pregăteau intrarea definitivă în vieţile românilor, iar Regele devenise o simplă marionetă în faţa noii conduceri, România a sărbătorit ultimul 10 mai. Iar începând din 1948, Ziua Naţională avea să se afunde în vara toridă, fiindu-i repartizată ziua de 23 august.

„Adevărul“ vă propune o retrospectivă a acelei ultime sărbători, prin vocile celor care au trăit-o direct. Privind aceste poveşti şi, mai ales, comparându-le cu cele despre cum se organiza Sărbătoarea Naţională înainte de război, putem observa, chiar şi cu jumătate de măsură, cum istoria României avea să fie modelată definitiv în nuanţe roşiatice. 

Cuvântări sovietice şi artificii în Cişmigiu

În mai 1946, aşadar, relaţiile dintre regele Mihai I şi guvernul Petru Groza erau încordate. Deşi Greva Regală fusese oprită pe 8 ianuarie 1946, când suveranul reluase colaborarea cu guvernul, Mihai I era, în fond, prizonierul politic al URSS. Contradicţiile dintre rege şi guvernul sprijinit dinspre est erau ireconciliabile. Scena politică din România părea un câmp de luptă, însă totul fusese cu grijă deghizat, sub pretextul sărbătoririi Zilei Monarhiei.

Potrivit unui documentar apărut în revista „Historia“ în 2011, ziua de 10 mai 1946 a început cu 21 de salve de tun, anunţându-i pe bucureşteni începerea sărbătorii. La orele 9.00, la Patriarhie s-a oficiat un „Te Deum“, în prezenţa Regelui, la care au participat Casa Civilă şi Militară a suveranului, membrii Guvernului, miniştri şi secretari de stat şi reprezentanţi ai Comisiei Aliate de Control.

O oră mai târziu, a avut loc ceremonia dezvelirii Monumentului pentru Slăvirea Memoriei Eroilor Armatei URSS, cu participarea familiei regale. Un detaşament român şi unul sovietic au dat onorul. Regele a dezvelit monumentul, festivitate urmată de o scurtă slujbă religioasă. Au rostit cuvântari câţiva generali ai armatei sovietice, dar şi primarul general al Capitalei, generalul Victor Dombrovski.

La orele 14.00, la Cercul Militar s-a oferit un banchet patronat de generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu, cunoscut monarhist, iar la 10 seara a avut loc o serată.

Pe toate instituţiile de stat erau arborate drapelele româneşti, sovietice, americane şi franceze. După-amiaza a avut loc un festival, manifestări sportive erau organizate din oră în oră, iar bucureştenii aveau de ales între vizionarea unui film în aer liber, concertul unei orchestre în vreo piaţă publică sau jocul de artificii şi reflectoare din parcul Cişmigiu.

Aşa a consemnat istoria ultima sărbătoare naţională organizată pe data de 10 mai. În anul următor, ultimul în care România a mai fost monarhie, regele Mihai I nu a mai fost de acord ca 10 mai să fie sărbătorit public. Nici sovieticii nu s-au străduit să-l facă să se răzgândească: tocmai îi solicitaseră să nu mai accepte manifestaţii de simpatie populară. Noul regim politic îşi înfigea tentaculele în România.

Câteva detalii ciudate

„Era lege. Toată lumea ieşea la iarbă verde, la petrecere. Era cea mai frumoasă zi din an“, îşi începe povestea acelei zilei Lascăr Zamfirescu (91 de ani), coleg de clasă şi prieten din copilărie cu regele Mihai. Teoretic, totul părea să fie la locul său. Fuseseră anunţate celebra paradă militară, organizată anual, la fel de tradiţionalele tunuri instalate la Cotroceni. Tribunele fuseseră ridicate, iar familia regală îşi anunţase prezenţa.

„Încă de dimineaţă, oamenii se adunaseră ca în fiecare an. Punctul culminant era să ajungă în apropierea familiei regale. Să-i vadă, să-i urmărească, să observe cum se comportă, cum se îmbracă. Apoi se adunau şi stăteau de vorbă. Ei bine, în ziua respectivă ceva părea schimbat. Oamenii fuseseră blocaţi de forţele de ordine. Erau repartizaţi la distanţă destul de mare de locul în care se afla familia regală. Nu uitaţi că festivităţile aveau loc pe dealul Cotroceniului, iar, la acel moment, în zona respectivă era doar câmp. Cartierele comuniste, Drumul Taberei, Militari, zona Leu, nu erau construite“, explică Zamfirescu.

Teoretic, festivităţile au decurs ca la carte. Oamenii au apludat, păreau încântaţi de modul în care festivităţile se desfăşurau. Doar că în acel 10 mai al anului 1946, atenţia nu mai era aţintită doar asupra familiei regale. „Zeci de poze cu Stalin, mesaje de propagandă fusese arborate în tot Bucureştiul. Şi mai deranjant era faptul că, după fiecare segment, cum s-ar zice, al festivităţii, mai apărea câte un general sovietic care ţinea câte o cuvântare. Nimic deranjant la adresa regelui, dar simplul fapt că aşa ceva se întâmpla te punea pe gânduri. Mai ales că mesajul şi idealurile cuprinse în acele cuvântări erau total opuse monarhiei şi diferite de tot ceea ce românii aşteptau să se audă în discursurile organizate cu ocazia Zilei
Naţionale“, spune Lascăr Zamfirescu.

După fiecare segment, cum s-ar zice, al festivităţii, mai apărea câte un general sovietic care ţinea câte o cuvântare.

Lascăr Zamfirescu, coleg de şcoală cu regele Mihai

„Nu mai avea nicio legătură cu Ziua Regelui“

image

Regele Mihai, într-o sesiune foto din aprilie 1946 FOTO: GULLIVER / GETTY IMAGES

Viaţa lui Dinu Zamfirescu (84 de ani) s-a învârtit permanent într-o serie de încrengături cu aceleaşi destinaţii: Partidul Naţional Liberal şi monarhia. Este unul dintre cei 12 membri refondatori ai PNL, nepotul pe linie paternă al colonelului Pavel Zamfirescu, aghiotantul Regelui Carol I, iar mama sa s-a recăsătorit cu Dan Brătianu, fiul lui Dinu şi nepotul lui I.C. Brătianu.

În 10 mai 1946, Dinu Zamfirescu nu era în Bucureşti. Noile autorităţi comuniste declanşaseră o amplă acţiune de urmărire şi supraveghere a sa. În Capitală îi rămăseseră prietenii, toţi cu aceleaşi simpatii politice. Când a revenit, la un an distanţă, şi i s-a povestit cum decursese Ziua Naţională, a înţeles că ultimul strop de speranţă tocmai se scursese şi vremuri negre se apropiau de România.

„Nu mai avea nicio legătură cu Ziua Regelui. Erau tablouri cu Stalin peste tot, înscrisuri revoluţionare. Oamenii fuseseră blocaţi pe margini şi păziţi, ca nişte animale. La un moment dat, un grup de tineri a rupt gardurile respective, pentru a se apropia de familia regală. Văzând asta, regele a decis ca 1946 să fie ultimul an în care să se mai organizeze festivităţile de 10 mai“, povesteşte Dinu Zamfirescu.

Din descrierea acestuia, un lucru devine evident: noul pol al puterii, cel comunist, folosise ocazia pentru o acţiune masivă de propagandă. „La festivităţi participa şi Petru Groza, cel care, la ocazii, poza în admirator al regelui, dar despre care toţi ştiam că făcea un joc dublu. Nimic nu era cum trebuia. Toată lumea venise pentru rege, pentru defilare, şoseaua era plină pe margini. În afara discursului regal şi a câtorva momente ce aminteau de anii trecuţi, le-au fost servite discursuri bolşevice şi măsuri de securitate extreme. Pot să vă spun atât: condiţii de organizare şi atmosferă mai bune fuseseră până şi pe vremea războiului. Şi, pe atunci, pe clădirile pe unde trecea defilarea erau tunuri, pregătite pentru un atac aerian“, spune Zamfirescu.

Cum s-a văzut 10 mai 1946 în presa vremii

image

Ziarul „Dreptatea“ titra: „Trăiască Regele!“

Ediţia din 10 mai 1946 a ziarului „Adevărul“ anunţa pe prima pagină două sărbători cu aceeaşi importanţă pentru România: „Zece mai“ şi „Ziua Victoriei, ziua învierii naţionale“. Într-un spaţiu similar, având aceeaşi dimensiune, ilustraţia este revelatorie: în stânga, portretul regelui, iar în dreapta – al „generalissimului“ Stalin.

Chiar şi aşa, analiza „Adevărului“ cu privire la Ziua Monarhiei a fost, mai mult, o analiză a corectitudinii propriei tipărituri, o împăunare cu prea cuviincioasele calităţi editoriale, frumos ornată cu o o serie de sfaturi pentru cariera ulterioară a regelui Mihai. „Împacă patimile şi urile dintre noi, fii bun, fii rege cetăţean, fă ca prin dreptatea marilor noştri aliaţi să confirmi vorbele înţeleptului tău străbun!“.

„Ziarul nostru, după toată tradiţia sa, nu are nicio înclinaţie spre închinări şi laude faţă de cei mari, fie ei pe culmea măririi şi a situaţiei în societate şi stat. Dar în acelaşi timp, ziarul nostru care a practicat întotdeauna mândria bărbătească chiar şi faţă de tronurile regeşti, are ca regulă generală adevărul şi dreptatea. Şi adevărat şi drept este a recunoaşte că tânărul nostru Rege pe care întreaga naţiune îl sărbătoreşte astăzi cu un emoţionat şi emoţionant entuziasm, a binemeritat la 23 august 1944 într-o măsură care suportă comparaţia cu cele mai mari acte ale glorioşilor străbuni“, scria în editorialul semnat „Adevărul“, vecin de pagină cu tableta „Miere cu hrean“, semnată de Tudor Arghezi.

Pentru ziarul „Scânteia“, condus de Miron Constantinescu şi Sorin Toma, 10 mai era doar o altă zi din propaganda comunistă, unde zilele regalităţii erau prea puţin importante. Articolul de prima pagină: „Eugen Cristescu, unealta Gestapoului desvăluie: Culisele trădării naţionale“.

 În colţul din stânga jos al paginii a fost însă publicat programul zilei: de la ora 9.00, Te-Deum la Biserica Sfinţii Patriarhi, cu participarea membrilor guvernului comunist şi, de la 10.15, „solemnitatea desvelirii Monumentului pentru slăvirea memoriei eroilor glorioasei Armate Roşii, căzuţi în lupta comună contra fascismului“. În ediţia din ziua următoare, sub titlul „Trăiască 10 mai – Ziua Independenţei!“, apăreau, în oglindă, aceleaşi două fotografii-portret: Mihai I şi Generalissimul, iar în editorialul scris de Sorin Toma (Moscovici), ce purta titlul „Azi 10 mai nu înşeală“, fotografia inclusă în text îl ilustra pe „D. Dr. Petru Groza“. Iar în ediţia următoare, propaganda continua în acelaşi stil. Articol de prima pagină: „Într-o depoziţie de 6 ore, Maniu încearcă să-i salveze pe criminalii de război“.

Cotidianul „Dreptatea“, organ al Partidului Naţional-Ţărănesc, titra, pe pagina I, cu majuscule: „Trăiască M.S. Regele Mihai I!“. „De ani şi ani, 10 Mai a fost prilej pentru manifestarea sentimentelor noastre naţionale, pentru verificarea solidarităţii poporului de la opincă la vlădică, pentru sărbătorirea Coroanei, iar în această zi întotdeauna românii şi-au amintit de luptele lor  pentru independenţă şi libertate“, scria în editorialul din ziar.

Totuşi, era amintită şi „Atitudinea d-lui Iuliu Maniu faţă de Diktatul de la Viena“, alături de câteva „note marginale“ despre procesul Antoneştilor. (Laurenţiu Ungureanu)
 

Întreaga ţară fierbea

rege 4

Dovezi ale tensiunilor ce mocneau sub aparenta predare lină a ştafetei de la rege către comunişti pot fi găsite, în aceeaşi zi de 10 mai 1946, în două mari oraşe ale României. La Timişoara, studenţii au organizat ample proteste – încheiate cu ani grei de condamnare în temniţele comuniste – împotriva primelor semne ale îndoctrinării comuniste. Dintre participanţi, un număr de 15 studenţi au fost condamnaţi la închisoare, însă greva şi protestele studenţeşti au atras o enormă susţinere populară, atât din oraş, cât şi dinspre Capitală. În aceeaşi zi, în Cluj-Napoca, tinerii din localitate, nemulţumiţi de schimbările Guvernului Groza şi conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu (foto), aflat pe atunci în al doilea an de studenţie, au fost atacaţi de comunişti în Universitate şi în cămine. În replică, studenţii s-au adunat în dealul Mănăşturului şi s-au înarmat cu bâte, pietre şi pari. Li s-au alăturat oameni din satele din jur, din părţile Dejului şi mare parte din populaţia Clujului. Rectorul i-a somat pe studenţi să depună carnetele la rectorat şi să se prezinte la cursuri. Din 6.000 de studenţi, doar 14 s-au conformat. Greva a durat peste 10 zile, iar Ion Gavrilă a scăpat de condamnare, urmând, peste numai câţiva ani, să pună bazele celebrilor „Haiduci ai lui Dumnezeu“, organizaţie de luptă împotriva regimului comunist.

Defilările din vremea „Regelui de Carnaval“

image

Regele Carol, pe un cal alb, deschizând defilarea din 10 mai 1938 FOTO: ARHIVELE NAŢIONALE

Imaginea festivităţilor din 1946 devine cu atât mai tristă şi mai plină de compromisuri, cu cât diferenţa dintre aceasta şi modul în care Ziua Monarhiei se organiza înainte de Al Doilea Război Mondial este una uriaşă.

Am văzut cum martori oculari, precum cei prezentaţi anterior, povestesc despre faptul că alte festivităţi, chiar şi cele din timpul războiului, organizate sub teroarea bombardamentelor, erau mai pline de fast şi mai pline de însemnătate pentru popor.

„Ceva extrem de sofisticat“

Orice comparaţie cu manifestările din 10 mai organizate pe vremea lui Carol al II-lea este sortită eşecului. Supranumit „Regele Carnavalului“, acesta dezvoltase un adevărat cult pentru serbări fastuoase, în care întreaga Capitală se punea în mişcare, în defilări, festivităţi uriaşe şi costume extravagante. „Punctul culminant al manifestărilor era defilarea călare. Era o plăcere socială să-l vezi pe regele Carol călărind, înconjurat de oamenii săi de încredere. Însă tot spectacolul avea ceva de mare festivitate. Îmi amintesc căştile grănicerilor, de exemplu. Ceva extrem de sofisticat. Păi, uitaţi-vă astăzi, la manifestările de 1 decembrie. Mai puteţi vedea aşa ceva? Totul se face pe fugă, formal. Plus că a dispărut complet culoarea din acei ani. Era fascinant să-i urmăreşti pe toţi trecând prin faţa ta, o explozie de culoare şi diversitate“, ne-a povestit Dinu Zamfirescu.

Acesta consideră că ar fi inutilă chiar şi simpla alăturare a festivităţilor de pe vremea lui Carol cu cea din 1946. „Ultima zi festivă a monarhiei a fost un fiasco. O propagandă deşănţată. Practic, sovieticii au folosit din plin ocazia pentru a-şi populariza valorile politice. Pe de altă parte, nici nu aveau cum să evite festivitatea din 10 mai 1946. Regele Mihai abia fusese decorat, chiar de ei, cu «Crucea Victoriei». Şi preşedintele Harry Truman îi dăduse o distincţie, astfel încât era imposibil să se facă subit că regele nu mai există. Mult mai practic a fost să organizeze totul, însă după regulile lor“,
explică Zamfirescu.

„Un regiment defila în cămăşi de noapte“

Unul dintre martorii direcţi ai festivităţilor organizate pe timpul domniei lui Carol al II-lea a fost Constantin Bălăceanu-Stolnici (89 de ani). Spune că în 1946, la ultima reprezentaţie a monarhiei româneşti, era student şi plecat din Capitală, însă este convins că, şi dacă ar fi participat, ar fi rămas, mai degrabă, cu un gust amar în comparaţie cu fastul din timpul lui Carol al II-lea. „Defilarea începea din dealul Patriarhiei, mergea spre Calea Victoriei şi se termina în zona Kiseleff. Îmi amintesc cum priveam fascinat, de la fereastră, cum trecea regele călare, urmat de regină, într-o trăsură trasă de şase cai albi. Urma colecţia de uniforme şi costume istorice. Ultimele era forţele armate, însă şi aici existau nişte surprize delicioase. Spre exemplu, un întreg regiment defila în cămăşi de noapte, un omagiu adus unei brigăzi ce luptase la Mărăşeşti. Fuseseră surprinşi de atacul inamic în timpul nopţii, au ieşit aşa, în cămăşi de noapte, şi au învins“, povesteşte Stolnici.

Trebuie să fi fost un adevărat spectacol. Bălăceanu-Stolnici îşi aminteşte cum întreaga Cale a Victorie fremăta la trecerea participanţilor la defilare. Oamenii umpleau trotuarele, stăteau căţăraţi în pomi şi pe acoperişurile clădirilor din zonă.

„Când locaţia s-a mutat pe dealul Cotroceni, lucrurile s-au mai schimbat. Era câmp şi fuseseră instalate tribune, unde oamenii puteau sta. Fastul era mult mai mare în anii 1928-1930. Plus că festivităţile aveau loc pe 10 mai, nu ca astăzi, iarna. Oamenii ieşeau la iarbă verde, se plimbau până noaptea târziu, se puteau organiza competiţii sportive, concerte“, îşi aminteşte Bălăceanu-Stolnici.

Era o plăcere socială să-l vezi pe regele Carol călărind, înconjurat de oamenii săi de încredere.

Dinu Zamfirescu, fost om politic

Îmi amintesc cum priveam fascinat, de la fereastră, cum trecea regele călare, urmat de regină.

Constantin Bălăceanu-Stolnici, academician

Visurile unui „dictator de operetă“, Carol al II-lea

Micul Mihai, alături de tatăl său, Carol al II-lea FOTO: HISTORIA

rege 8

O imagine revelatoare asupra modului în care festivităţile aveau loc pe vremea lui Carol al II-lea ne oferă şi Constantin Argetoianu prin relatările sale din cartea „Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri“: „Nasturi, trese, modele de şepci şi chipiuri, schiţe de tunici şi lampasuri (n.r. – vipuşcă) de pantaloni zăceau azvârlite pe mesele şi canapelele saloanelor de jos din Palatul Regal“.

Noile uniforme realizate de Carol al II-lea, prezentate prima dată la parada militară din data de 10 mai 1931, îl impresionaseră, şi nu neapărat în sens plăcut, pe Argetoianu. Împrumutând elemente din mai multe culturi, „armata noastră şi-a schimbat cu desăvârşire înfăţişarea. Şepci ca la ruşi şi ca la japonezi. Culori violete. Uniforme de toate felurile: avem regimente de englezi, de suedezi, de germani din vremea imperiului […] uniforme ciudate, multicolore, neobişnuite, în afară de tradiţiile şi datinile armatei noastre; în opoziţie, de asemeni, cu simplicitatea şi uniformitatea cerute de necesităţile războiului“.

Totuşi, în ciuda amalgamului de elemente preluate din diferite culturi, acestea au fost bine primite de opinia publică, făcând „o frumoasă impresie“, cum relata ziarul „Universul“, în 12 mai 1931. De altfel, uniformele au fost repede adoptate în viaţa civilă. Noile instituţii create de Carol al II-lea au urmat modelul armatei, fiind înzestrate cu uniforme specifice fiecărei instituţii.

Criticat de propriul fiu

Au existat însă şi păreri negative referitoare la pasiunea regelui. Una dintre ele îi aparţine chiar lui Mihai, „Mare Voievod de Alba Iulia“, fiul lui Carol al II-lea. Referindu-se la situaţia României de la sfârşitul anilor 1930, acesta consemna, într-un interviu cu Philippe Viguié Desplaces, reprodus în cartea „O domnie întreruptă“: „În timp ce uzinele germane de armament mergeau în plin, suveranul României dădea impresia că se interesează mai mult de croiala uniformelor sale sclipitoare decât de mobilizarea necesară a armatei. În acele vremuri tulburi, ţara avea nevoie de un monarh luminat, dar ea avea în fruntea ei un dictator de operetă, care amintea neplăcut de domnitorii şi paşii ocupaţiei turceşti“. 

În ciuda părerilor defavorabile, utilizarea uniformelor a avut un rezultat pozitiv în evoluţia imaginii suveranului. Cultivându-şi obsesia prin varietatea de uniforme şi accesorii, Carol al II-lea
şi-a câştigat renumele de „un adevărat rege al carnavalului“.

În loc de final: două mărturii asupra sfârşitului monarhiei

La câteva zile după momentul 10 mai 1946, Adrian Holman, reprezentantul politic al Marii Britanii în România, îi trimitea o informare primului-ministru britanic, Clement Attlee, referitoare la evenimentele petrecute în Capitală. Consemnată în arhivele ce compun „Procesul comunismului“, informarea lui Holman dezvăluie o ţară profund scindată între populaţia aflată de partea regelui şi noile forţe politice de stânga, în plin proces propagandistic.

„Profunda loialitate a poporului român a fost manifestată pe 10 Mai 1946. Deşi celebrarea, făcută în prezenta Regelui, a mareşalului Tolbuhin şi a d-lui Groza a fost organizată în aşa fel încât să-i permită d-lui Groza să răpească cât mai mult din aura Regelui, în cele din urmă populaţia a rupt cordoanele care protejau loja regală şi şi-a manifestat dragostea pentru Rege şi ţară cu un asemenea entuziasm, încât reprezentanţii sovietici şi cei ai guvernului român care erau prezenţi au fost evident stânjeniţi şi neplăcut impresionaţi... Aceasta ne anesteziază durerile şi demonstrează că studenţimea, tineretul, a fost totdeauna la unison cu dorinţele poporului român. Şi această studenţime şi-a continuat drumul spre Piaţa Palatului, nemaiîntâlnind niciun obstacol. Bucureştiul vuia a  bucurie. Lumea însoţea coloana spre centru, pe Calea Victoriei. Piaţa Palatului Regal a devenit neîncăpătoare, dovedindu-se simbioza naturală între popor şi monarhie, în acele momente de grea încercare pentru ţară. De data aceasta, nu s-a mai tras din Ministerul de Interne, deşi eram numai la şase luni de la acel sângeros 8 Noiembrie 1945. De câteva ori Regele a ieşit împreună cu Regina în balcon, ca să răspundă ovaţiilor necontenite.“

Un moment-cheie

O a doua mărturie vine din partea istoricului clujean Cristian Roman. Acesta consideră că manifestaţia din mai 1946 nu a fost nici pe departe o simplă aniversare naţională, ci o demonstraţie istorică a modului în care viitorul poate fi presimţit, printr-o simplă instanţă.

„Este foarte posibil ca marea majoritate a celor care au participat la acele momente să-şi fi dat seama că nimic nu va mai fi la fel. Însăşi imaginea regelui, înconjurat de steaguri roşii, portrete cu Stalin, discursul lui Groza, toţi generalii sovietici din asistenţă, şi tot ar fi trebuit să fie suficient. Apoi, să ne gândim la manifestaţiile, mai degrabă de simpatie din Bucureşti, dar violente în Timişoara sau Cluj. Părea că ţara era împărţită în două mari tabere: susţinătorii regelui, care erau mare parte din populaţie, şi noile forţe de stânga, net inferioare primei categorii, dar având avantajul controlării unor poziţii-cheie în structurile de stat şi, esenţial, susţinerea celei mai mari forţe din zonă la acel moment, URSS-ul. Însă, revin, acea imagine cu regele Mihai printre însemnele noii puteri are o valoare istorică uriaşă. Practic, anunţa sfârşitul rapid al unei epoci, al unui sistem politic şi, generalizând, desigur, al unui stil de viaţă“, ne-a spus Cristian Roman.

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri