PORTRET Întâmplări din realitatea tragică a lui Max Blecher

Destinul nefast al lui Max Blecher (1909–1938) a fost relatat, cu luciditate şi cu emoţie, de însuşi scriitorul român de origine evreiască în operele sale, în mare parte autobiografice. La 19 ani, „Kafka al românilor“ a fost ţintuit la pat, imobilizat pe spate, având coloana vertebrală atacată de Morbul lui Pott. Blecher şi-a trăit restul zilelor scriind, până în ultima clipă, în aceeaşi poziţie în care dormea, mânca, citea şi iubea.

„Am trăit în 29 de ani mai mult decât alţii în 100. Am călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-şi trăiască, fără excese, dar să-şi trăiască viaţa. Să umble pe propriile lor picioare. (...) Să se plimbe unde sunt flori, să culeagă flori. De mine să uitaţi. Şi veţi uita. E mai bine de plâns lângă un mormânt, decât de compătimit un suferind“, îi spunea Max Blecher mamei sale, înainte cu câteva luni de a muri. S-a stins prematur în ultima zi din mai, la 28 de ani, sătul de suferinţă, dar împăcat cu ea, lăsând moştenire câteva opere valoroase despre care se va vorbi şi peste aproape un secol. Cartea sa „Inimi cicatrizate“, de pildă, a fost transformată în spectacol de teatru de Radu Afrim. În acest weekend, filmul cu acelaşi nume, regizat de Radu Jude, va avea premiera în cinematografele din ţară, iar mai mulţi simpatizanţi se reunesc pe internet, dezbătându-i scrierile, sub numele sau, după caz, hashtagul de „blecherieni“.  Cu cel puţin un lucru s-a înşelat Max Blecher – oamenii nu l-au uitat.

„Tot ce scriu a fost cândva viaţă adevărată“, mai spunea Blecher în cărţile sale, iar această „viaţă adevărată“ absoarbe, aproape în întregime, tragedia trăită ca infirm. Boala sa, tuberculoză vertebrală (sau Morbul lui Pott), depistată când avea 19 ani, îl va plimba prin sanatorii maritime, de la Berck-sur-Mer, pe coasta franceză a Canalului Mânecii, până la Techirghiolul de pe litoralul nostru.

Maladia l-a făcut să treacă uneori drept erou al suferinţei, iar câteodată ca un om ieşit din minţi. Max Blecher şi-a găsit însă analgezicul în scris, relatând întâmplări din universul său prins – doar fizic – într-o carcasă de ghips. A scris până în ultima clipă întins pe spate, pe o lădiţă de lemn, ţinută pe genunchi. Deşi părea destinat unei profesii de medic, Blecher a devenit un mare bolnav al literaturii suprarealiste, publicând în reviste franceze şi schimbând scrisori cu André Breton şi Martin Heidegger. Acasă, Geo Bogza şi Mihail Sebastian i-au mai îmblânzit singurătatea în care a fost silit să trăiască. Iar atunci când a obosit, când „halucinaţia“ nu mai avea nicio prospeţime şi nicio atracţie pentru el, a evadat complet  din „irealitatea imediată“ în realitatea lumii de dincolo.

Alintat „Maniu“ de părinţi
Max Blecher s-a născut pe 8 septembrie 1909, la Botoşani, dar a trăit şi a studiat la Roman. Era cel mai mare fiu al lui Lazăr şi al Bellei Blecher, care au mai avut două fiice, pe Dora şi pe Frida. Tatăl, la fel ca bunicii din partea lui, era din Roman, în schimb, părinţii mamei, Efraim şi Roza Vital, de origine spaniolă, locuiseră în Botoşani.

Lazăr Blecher era un negustor înstărit, care avea un magazin de porţelanuri şi de cristaluri fine pe Strada Mare din Roman. Într-un articol din „Formula As“, sora scriitorului, Dora Blecher Wechsler povestea momente din viaţa familiei sale şi a fratelelui său, pe care toţi îl alintau, acasă, „Maniu“. Păstra amintirea unei copilării fericite: „De la tata, noi am învăţat să iubim obiectele frumoase. Mama iubea mult florile. Când ieşeau primii ghiocei, ea ni-i aducea“, scria Dora Blecher.

„Maniu“ era adorat de părinţi, după mărturiile surorii lui. Un băiat „normal, frumos şi inteligent“, înconjurat de mulţi prieteni – totdeauna mai mari ca el. Era elevul eminent al Gimnaziului „Roman-Vodă“ din oraş şi fruntaşul clasei, an de an. Citea mult, iar de la 12 ani, a început să scrie poezii şi eseuri, chiar şi cronici cinematografice. „Îl fascina cinematografia şi viziona toate filmele «Gaumont», «Ufa», pe-atunci mute. Avea cam 16 ani când a apărut în româneşte traducerea cărţii lui Axel Munthe «Cartea de la San Michele». Maniu i-a făcut cronica literară pentru ziarul «Adevărul Literar şi Artistic» şi era tare fericit; era prima lui scriere critică publicată“, povestea sora sa despre calităţile deosebite ale adolescentului Blecher.

Boala, declanşată de un picior în spate
În anul 1928, în savoir vivre-ul perioadei interbelice, când elitele îşi făceau studii temeinice în străinătate, Max Blecher se hotărăşte să studieze medicina în Paris. După doar câteva luni, ca o ironie a sorţii, se îmbolnăveşte grav. Prietenul său cu care plecase  în Franţa, Edy Haimovici, trimite o telegramă familiei spunându-le că „Maniu“ e bolnav de „Morbul lui Pott“. Max Blecher avea 19 ani şi era nevoit, întâi de toate, să înveţe cum să-şi salveze propria viaţă.

Dar boala lui Max Blecher n-a apărut din senin. Sora sa îşi amintea de un episod când fratele ei a primit, pe la 16 ani, o lovitură foarte puternică în spate în timpul unui meci de fotbal. „Pe vremea aceea, băieţii purtau bocanci şi lovitura a fost dură. A stat un timp în pat, doctorii i-au prescris comprese şi calmante, mai târziu a fost tratat şi cu sulfamide. Avea perioade când se făcea mai bine şi ducea o viaţă normală, altă dată cădea la pat şi boala progresa. A fost mai întâi o infecţie microbiană; în Franţa au numit-o «Morbul lui Pott». Dar nu a fost de la început tuberculoză“, explica Dora Blecher.

Eram un băiat înalt, slab, palid, cu gâtul subţire, ieşind din gulerul prea larg al tunicei. Mâinile lungi atârnau dincolo de haină, ca nişte animale proaspăt jupuite. Buzunarele plezneau de hârtii şi obiecte. Cu greu găseam în fundul lor batista, pentru a-mi şterge ghetele de praf, când veneam în străzile din «centru». În jurul meu evoluau lucrurile simple şi elementare ale vieţii. Max blecher, în cartea „Întâmplări în irealitatea imediată“

Tânărul începe un drum lung cu tratamente fără rezultat în mai multe sanatorii din Europa şi din ţară. Prima oprire: în Franţa, la Berck-sur-Mer, un oraş pe ţărmul francez al Canalului Mânecii, undeva va sta doi ani. Într-un reportaj intitulat „Berck – oraşul damnaţilor“, publicat în revista „Vremea“ în 1934, care va fi extins apoi în romanul „Inimi cicatrizate“, Max Blecher descrie atmosfera întâlnită în oraşul-sanatoriu şi imaginea bolnavului, care e nevoit să trăiască, de acum înainte, într-o carcasă de ghips, plimbându-se întins pe spate.

„Mecca tuberculozei osoase“
„Există, pe linia ferată Paris-Boulogne, o staţie unde toate trenurile se opresc mai mult cu o minută. E Rang-du-Fliers, gara de legătură cu Berckul. Călătorul neprevenit, care îşi freacă somnoros ochii şi priveşte afară, pe geamul vagonului, are o clipă o viziune de coşmar. În timp ce în toate staţiile el e obişnuit să asiste la forfoteala bine cunoscută a călătorilor ce urcă şi scoboară grăbiţi scările trenului, aici, cu infinite precauţiuni, infirmieri şi hamali coboară din vagoane tărgi cu bolnavi cadaverici. Schilozi umblând în cârji şi rahitici agăţaţi disperat de braţul tare al însoţitorilor. Sunt pelerinii Berckului, oraşul-sanatoriu, oraşul cel mai impresionant din lume. Mecca tuberculozei osoase! (...)

În 1930, pe patul de spital (în mijloc)

Contactul cu adevărata fizionomie a Berckului se face însă brusc, la un colţ de stradă, când apare întâia trăsură de bolnav. Impresia este stupefiantă. Închipuiţi-vă un fel de landou rectangular, cu coviltir la spate, un fel de ladă, un fel de barcă pe roate, în care zace un om culcat, înfăşurat în cuverturi, care mână calul. Aţi crede, poate, că e vorba de cineva care şade foarte înclinat într-o trăsură, într-o poziţie confortabilă şi oarecum normală. Nu. Bolnavul e completamente culcat pe un cadru de lemn aşezat în trăsură şi priveşte strict în sus şi nicăieri altundeva. El nu întoarce capul nici la dreapta, nici la stânga, nu-l ridică, nu-l mişcă: se uită fix deasupra lui, într-o oglindă prinsă într-un suport ce poate fi mişcat în toate direcţiile. Trăsura înaintează, coteşte, evită un copil, se opreşte în faţa unui magazin şi conducătorul ei a rămas tot timpul cu privirile pierdute în înălţimi, în timp ce mâinile trag hăţurile într-o parte şi alta, cu gesturile orbului ce înaintează în propriile lui tenebre. Este, în fixitatea acestei priviri în oglindă, ceva ireal şi trist, ceva ce seamănă, într-adevăr cu umbletul orbilor care tatonează febril trotuarul cu bastonul, în timp ce ochii albi privesc indefinisabil în vag. (...)

Bolnavul din trăsură e, de altfel, îmbrăcat corect, are haină deschisă, cravată, batistă albă în buzunarul de sus şi mănuşi. Cine ar bănui că sub cămaşă el poartă o carapace de ghips, o adevărată capcană ermetică pe măsura corpului, o zale rigidă şi albă, pe care, poate, n-a dezbrăcat-o de trei luni? Berck e altceva decât un oraş de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-şi găseşte locul nicăieri în lume“, descrie Max Blecher localitatea unde s-a tratat prima oară.

Mihail Sebastian: „Blecher trăieşte în intimitate cu moartea“

În 1933, „Maniu“ pleacă pentru un remediu la Leysin, în Elveţia, dar nici tratamentul de acolo nu-l ajută. Infecţia în oase progresa. O vreme, e internat la Sanatoriul «Saint Vincent de Paul», la Braşov, apoi la Techirghiol, din nou, fără mari rezultate. Sătul de pribegia prin sanatorii, preferă să se întoarcă acasă, la Roman, şi să-şi aştepte sfârşitul. Tatăl său îi cumpără o casă cu cerdac, într-o stradă liniştită şi retrasă, cu grădină, plantată toată cu conduraşi. Florile sale preferate, după cum spunea sora lui. Vara, obişnuia să scrie în cerdac, pe o scândură fixată deasupra genunchilor anchilozaţi, „împietriţi în W“. Cânta la vioară, la chitară. La acordeon! Uneori desena. „Erau desene «în peniţă», în tuş negru şi roşu – mult negru şi mult roşu – în linii ce exprimau explozii puternice. Erau, indiscutabil, nişte metafore ale propriilor suferinţe, transfigurări ale bolii care-l mistuia“, îşi mai amintea sora lui în articolul din revista „Formula As“.

În tot acest timp, Max Blecher începe să publice constant poezii, eseuri, traduceri pentru diverse publicaţii româneşti şi reviste franceze, semnând şi cu pseudonimele „Mihail Bera“ şi „In-Interim“. Se împrieteneşte cu Geo Bogza, pe care-l întâlneşte în 1934, la Braşov, cu care va păstra permanent o corespondenţă asiduă. De altfel, prima plachetă de versuri, intitulată „Corp transparent“ îi apare cu ajutorul lui. Tot în 1934, încurajat de acesta, începe să scrie şi primul său roman, „Exerciţii din irealitatea imediată“, care va deveni, la sugestia lui Geo Bogza, „Întâmplări în irealitatea imediată“.

Către Geo Bogza: „Tu ai dat un «sens vieţii» mele“
Într-una dintre scrisorile sale, publicate în cartea „M. Blecher mai puţin cunoscut. Corespondenţa şi receptare critică“, de Mădălina Lascu, Blecher îşi arăta deschis, sensibil, fără farduri, recunoştinţa pe care i-o purta prietenului său Bogza: „Ştiu că nu-ţi plac asemenea mulţumiri însă fără tine aş fi continuat să vegetez în cel mai execrabil şi mai obscur anonimat, îmbuibat de visuri absurde şi de dadaisme învechite. Ţie îţi datorez înainte de toate organizarea mea şi apoi posibilităţile de publicare. Este ceva ce se numeşte «sensul vieţii», iartă-mi cuvântul acesta mare, şi tu ai dat un «sens vieţii» mele“, scria Blecher în 1935.

Alături de Bogza, de poetul Saşa Pană, care va deveni, peste ani, şi editorul operei sale postume, de criticul Eugen Ionescu, Mihail Sebastian a fost printre primii care au salutat debutul literar al lui Blecher. Cei doi devin în scurt timp foarte apropiaţi. Mihail Sebastian descrie în jurnalul său vizitele la Roman, acolo, în „ultima solitudine“, de unde mai de fiecare dată pleacă „răvăşit, ameţit“.

Miercuri, 30 septembrie 1936, Mihail Sebastian nota:  „Duminică şi luni – la Roman. Am plecat de acolo copleşit, uzat. Aveam impresia că nu voi putea reintra în viaţă. Totul mi se părea inutil, absurd. (...) Voi mai avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea neruşinarea să am capricii, indispoziţii, enervări?… El trăieşte în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii, ca un obiect. Ce îi dă curajul să trăiască? Ce îl susţine? Nu e nici măcar disperat. Nu înţeleg, mărturisesc că nu înţeleg. De câteva ori aş fi izbucnit în lacrimi privindu-l. Noaptea l-am auzit gemând din odaia lui, ţipând – şi am simţit că mai e cineva în casă, afară de noi, cineva care era moartea, destinul – nu ştiu cine.“

Rupe toate manuscrisele

Într-o altă vizită, Sebastian se întoarce cu manuscrisul „Inimilor cicatrizate“, care e publicat peste numai o lună. Pare mai împăcat după ultima lor întâlnire. Îşi aminteşte şi descrie tangourile şi

foxtroturile pe care Blecher i le cântase la acordeon, fiind impresionat de „efortul de bucurie“. Se simte emoţionat de resursele, încă neatacate, de copilărie, de umor şi de exuberanţă ale prietenului său: „ Îmi povestea diverse jocuri de astă vară, când era Geo Bogza la el. Se jucau de-a vaporul. Bogza îi remorca patul, iar Blecher dădea semnalul de plecare. În perete bătuseră un aviz: «Este interzis a se sui pe catarg şi a scuipa de sus în camera maşinilor»“.

Dar boala lui Blecher se agravează. „Blecher mereu mai pe moarte“, revine din nou Mihail Sebastian în notiţe, la 1 martie 1937. „Nu ştiu cât va mai dura. Suferă acum de un nou abces, care trebuie spart sau lăsat să se spargă singur. Totul e atroce“.

La finalul lunii, sfârşitul e – sau cel puţin pare – aproape. Blecher ajunge la Bucureşti pentru operaţie, crezând că va muri. Era oricum hotărât să se sinucidă cu anestezic. „Când mi se va da cloroformul, voi înghiţi puternic până la doza care ucide, îmi spuneam. Este o moarte simplă şi uşoară şi nimeni nu va şti că m-am sinucis“, scria el în „jurnal“, doar că sinuciderea e imposibilă. Într-un exces de criză, îşi rupe toate manuscrisele: 80 de pagini din noul roman început, 70 de pagini dintr-un jurnal. Alunecă tot mai mult pe o pantă înclinată, în care nimic, nici măcar literatura nu-l mai atrage. O comparaţie, de pildă:

Într-o scrisoare către Saşa Pană, datată 7 iulie 1934, anul apariţiei volumului său de versuri, „Corp transparent“, Max Blecher îi mărturisea: „Idealul scrisului ar fi pentru mine transpunerea în literatură a înaltei tensiuni care se degajă din pictura lui Salvador Dali. Iată ce aş vrea să realizez – demenţa aceea la rece, perfect lizibilă şi esenţială. Exploziile să se producă între pereţii odăii, şi nu departe, între himerice şi abstracte continente. Vizita spectrelor să se facă normal pe uşa cu ciocănit politicos şi cu politicoasa sugrumare. Supra realismul trebuie să doară ca o rană profundă.“

„Ca şi cum aş fi luat opium“
Şi iată-l peste trei ani, la 19 august 1937, scriindu-i lui Geo Bogza, fără nicio nădejde şi obosit: „Pentru mine, de mult literatura, poezia şi chiar însăşi întreaga realitate au pierdut iremediabil orice atracţie, şi dacă continui să trăiesc, să mă ocup cu ceva, să scriu, e pentru că n-am altceva mai bun de făcut, în condiţia de acum a vieţii mele. ( ..) Tot ce fac, tot ce «trăiesc» e într-o ameţeală şi o halucinaţie de ca şi cum aş fi luat opium“, scrisoare redată de Andrei Oişteanu în cartea sa, „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură“.

Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai ştiu nici cine sunt nici unde mă aflu.

Blecher se stinge din viaţă pe 31 mai 1938. Avea 28 de ani. Mihail Sebastian notează o ultimă notă despre prietenul său în Jurnal. „A murit Blecher. L-au înmormântat marţi, la Roman. Mă gândeam nu la moartea lui, care a fost în sfârşit îndurătoare, ci la viaţa lui care mă cutremură. Era o suferinţă prea mare pentru a putea primi o compasiune, o tandreţe. Puţin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, în atrocea lui durere, trăia într-o altă lume. Niciodată n-am putut avea faţă de el un mare elan, o totală deschidere. Mă speria puţin, mă ţinea departe, ca la porţile unei închisori în care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieşi. Şi după ce ne despărţeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea?“.

Familia lui Max Blecher părăseşte ţara odată cu instaurarea regimului comunist, împrăştiindu-se în Israel, în Chile şi în Franţa. Sunt nevoiţi să predea cheile magazinului cu porţelanuri, casa părintească, tot!, şi pleacă doar cu câteva fotografii de-ale scriitorului şi cu multe regrete. De atunci, numele său a stat mai mult sub un con de umbră. Totuşi, câteva lucruri bune s-au întâmplat: în 2007, într-un program sub egida Institutului Cultural Român de traducere a celor „20 de volume“, alături de Mircea Cărtărescu şi de Nicolae Steinhardt, numele lui Max Blecher a fost în topul celor mai ceruţi scriitori români pentru a fi traduşi. În 2009, pentru a puncta centenarul naşterii lui, a fost înfiinţat Institutul Max Blecher, iar în 2010 a luat naştere editura Max Blecher. „Inimi cicatrizate“ a fost republicată recent de cea mai importantă editură din ţară, iar mâine-poimâine, mergem la film şi o să scriem, şi noi, cronici cinematografice după „Inimile lui“.

Citeşte şi:

INTERVIU Radu Jude, regizor: „Mi se pare dezgustător că legionarii sau mareşalul Antonescu sunt încă văzuţi ca nişte patrioţi“ VIDEO