Pianista Alina Azario: „Preţul pe care îl plătim, în artă, este destul de ridicat“

Pianista Alina Azzaro

Alina Azario a fost desemnată de Radio România Muzical “interpreta discului de muzică clasică al anului 2014”. Pianista este şi organizatoarea Festivalului “Clara Haskil” de la Sibiu a cărui primă ediţie a avut în 2014. Festivalul va continua şi anul acesta, între 24 octombrie şi 31 octombrie.

Pianista Alina Azario a susţinut în luna mai un recital la Muzeul Naţional Cotroceni. Alina Azario a fost desemnată “interpreta discului de muzică clasică al anului 2014” ca rezultat al voturilor din campania care strânge pe situl Radio Romania Muzical voturile ascultătorilor români.

Discul ei de muzică clasică, care a apărut la casa A&A Records, cuprinde lucrări de Rameau şi Debussy.  Azario, în vârstă de 31 ani, este născută la Piatra Neamţ.A făcut  studii la Paris şi Hamburg, în momentul de faţă este stabilită la Hamburg, predă la Hochschule fur Musik şi desfăşoară o intensă viaţă de concert. Alina Azario este şi organizatoarea Festivalului “Clara Haskil” de la Sibiu a cărui primă ediţie a avut în 2014 şi care va continua anul acesta.

Aţi avut pe 18 mai un recital la Muzeul Cotroceni...
Mă bucur foarte mult să revin în Bucureşti, să revin în ţară să cânt. De fiecare dată este un moment special pentru mine când mă reîntâlnesc cu publicul de acasă. Absolut peste tot publicul este puţin diferit; căldura de acasă eu o simt mai specială. Îmi face mereu o plăcere deosebită să revin acasă.

Cine este Alina Azario?
Este o întrebare foarte dificilă. Nu ştiu dacă eu mă pot descrie pe mine cel mai bine. Cred că muzica pe care o cânt mă descrie ca personalitate, poate, cel mai bine. Nu mai ştiu cine spunea că sufletul unui om apare evident atunci când acel om creează – cântă sau scrie o carte sau pictează ceva. Cred că noi devenim vizibili publicului atunci când creăm ceva. Încerc să cred că prin muzic,ă o parte din mine devine vizibilă şi publicului.

Cum ai ales să ajungi pianistă? Şi de ce ai ales să ajungi o pianistă?

Cred că, pur şi simplu, din pasiune, din dragoste pentru muzică. Am fost tot timpul atrasă de sunetul pianului, mi-a plăcut de foarte mică. Pe la vreo 3-4 ani eram cu tatăl meu la Liceul de Artă din Piatra Neamţ - tatăl meu este muzician, mergeam cu el la liceu pentru ca el să predea ore de flaut – şi eram tot timpul atrasă de sunetul instrumentului. În plus, la noi acasă muzica era omniprezentă. Şi da, pianul a fost acel instrument care m-a chemat, de 25 de ani…

Adică de la ce vârstă?
De la vârsta de 6 ani am început.

Deci, o viaţă de om alături de un pian.
Da, se poate spune. Alături de multe piane pentru că le schimbăm tot timpul. Din păcate noi, pianiştii, nu avem acea relaţie atât de strânsă cu un instrument cum o au violoniştii sau alţi instrumentişti. Noi schimbăm mereu instrumentele şi acest lucru face parte din aventura noastră.

Dar este un avantaj sau un dezavantaj?
Cred că sunt şi avantaje, şi dezavantaje. Evident, dacă ne referim la un concurs internaţional, poate că este pe undeva un avantaj ca toţi concurenţii să interpreteze pe acelaşi instrument. Dar, în acelaşi timp, este şi un dezavantaj de a schimba mereu instrumentul pentru că, evident, sunt surprize bune, câteodată sunt surprize mai puţin plăcute şi trebuie să înveţi ca pianist să te adaptezi şi să fii extraordinar de flexibil.

A fi un tânăr pianist concertist înseamnă astăzi foarte multe lucruri.
Da, înseamnă foarte multe lucruri, dar cred că nu numai în ziua de azi. Cred că şi acum 50, 100 de ani însemna foarte mult să trăieşti din meseria de pianis, sau de muzician. În fond, cred că meseria noastră nu s-a schimbat atât de mult, spre deosebire de alte meserii. La noi, cele 88 de clape sunt aceleaşi, repertoriul, evident, s-a îmbogăţit, dar nu ştiu dacă s-au schimbat atât de multe lucruri. Cred că lucrul cel mai important este pasiunea cu care te dedici publicului şi artei pe care o slujeşti, răbdarea pe care o ai, tenacitatea, disciplina. â

Trebuie, pe undeva, să faci sacrificii pentru a-ţi exercita această meserie. Este o meserie pe care atunci când o vezi, din perspectiva publicului, poate părea o meserie absolut incredibilă, frumoasă, călătoreşti, întâlneşti multe persoane… Este adevărat, dar preţul pe care-l plătim este unul destul de ridicat. 

Mi-l amintesc pe profesorul meu Koroliov, cu care am lucrat, care mi-a spus chiar atunci când am început studiile cu el „Alina, să ştii că trebuie să te jertfeşti pentru a face această meserie”. M-a surprins atunci puţin la început, a folosit un cuvânt atât de puternic, dar mai târziu am înţeles că avea mare dreptate.

Tu ce sacrificii consideri că ai făcut? Ce ai sacrificat pentru a ajunge la statura unui pianist de talie internaţională?
Nu am sacrificat neapărat foarte mult lucruri. Am făcut unele sacrificii ca oricine care vrea să ajungă la un nivel foarte ridicat şi vrea să facă studii, să-şi urmeze un anumit ideal în realizare. Cred că sacrificiile le facem cu toţii în fiecare zi, dar din punct de vedere artistic cred că acea nemulţumire pe care artistul o are vizavi de ceea ce realizează este motorul pentru ca el să meargă mai departe tot timpul şi să evolueze. Şi acea nemulţumire este acea mustrare pe care o avem tot timpul asupra modului în care cântăm; faptul că cei mai mulţi dintre noi nu suntem niciodată mulţumiţi cu realizările pe care le facem, atunci, da… această suferinţă este poate un mare sacrificiu pe care-l facem.

Vorbeam despre un tânăr pianist din zilele de astăzi… totuşi, faţă de un pianist din urmă cu 100 de ani, astăzi avem provocarea promovării în faţă, a modului în care relaţionezi cu publicul. Mă uitam că tu ai destul de puţine videoclipuri postate pe youtube, un canal pe care alţii îl folosesc foarte intens dacă e să ne gândim, de exemplu, la Valentina Lisitza. Tu de ce ai făcut această alegere, de a nu comunica atât de mult pe acest canal sau pe altele?

Mărturisesc faptul că am fost şi sunt destul de reticentă în ceea ce priveşte canalul youtube deoarece formatul unui filmuleţ video din ziua de azi este atât de scurt. Majoritatea celor care se uită pe youtube, se uită la câteva minute, 5-10 minute nu mai mult… De multe ori calitatea, de asemenea, mă deranjează în videouri şi am preferat să nu postez. Nu ştiu, poate o să-mi schimb părerea peste ceva timp, dar până acum am preferat să nu postez pe youtube. Am preferat alte canale, cum ar fi Soundcloud, care sunt dedicate doar înregistrărilor. Cred că a fost o alegere mai mult intuitivă.

Cred că profilul tău de artist este de tip clasic, orientat către perfecţiune. Aşa aş descrie şi discul tău, cel care a şi fost declarat de ascultătorii Radio România Muzical „Discul de muzică clasică al anului 2014”. Spuneai că pentru fiecare artist, în cele din urmă, motorul mersului înainte este tocmai căutarea perfecţiunii şi faptul că niciodată nu eşti mulţumit de ce ai realizat. Acum, la mai bine de un an de când discul a fost lansat şi aproape doi de când a fost înregistrat, cum priveşti acest disc Debussy-Rameau, discul tău de debut?
 

Dacă sunt foarte sinceră, vă spun că discul nu l-am reascultat de când am fost ultima dată în studiourile din Hamburg cu domnul Helmuth Burg, inginerul de sunet cu care am lucrat. De la ultimele retuşuri ale discului eu nu l-am reascultat.

A fost o alegere conştientă sau aşa s-a întâmplat?
Cred că a fost o alegere conştientă.

Pur şi simplu, pe undeva, am întors o pagină, a fost făcut acel disc şi am trecut la alte proiecte. M-am îndreptat din nou spre viitor, spre ceea ce urmează. După părerea mea, un disc este exact ca o fotografie, o fotografie muzicală. Acel disc reprezintă aşa cum vedeam eu piesele atunci, la acel moment, în octombrie 2013; este o fotografie şi cred că trebuie să treacă mai mulţi ani pentru ca să reuşesc să ascult acel disc cu alte urechi, cu urechi noi. Să-l ascult diferit de cum l-aş asculta acum. Cred că e puţin prea devreme să-l ascult. Poate peste cinci ani…

Discul acesta spune şi altceva despre tine. Ne vorbeşte despre pasiunea ta pentru muzica franceză.
Am avut un contact foarte strâns cu muzica franceză, mai dintotdeauna, chiar înainte de plecarea mea în Franţa pentru studii. Îmi amintesc, de la 6-7 ani îl ascultam deja pe Debussy; nu neapărat lucrările de pian, ci în general. Debussy a fost poate compozitorul pe care l-am cântat şi l-am studiat cel mai intens. Acest disc a fost pentru mine modalitatea de a combina două perioade care mă interesau în mod special în muzica franceză, perioada barocă şi perioada impresionistă, şi a devenit evident că aceşti compozitori trebuiau interpretaţi pe primul meu disc. Eu am cântat foarte mult şi Couperin, alt compozitor baroc francez, dar având în vedere că anul 2014 îl celebra pe Rameau, atunci am ales să interpretez o suită de Rameau. Probabil că şi studiile în Franţa m-au apropiat de universul muzicii franceze şi, mai apoi, când am venit la studii în Germania, mărturisesc că am plonjat în muzica franceză din nou, pentru că mi-era foarte dor de Franţa, de Paris, şi am făcut mai multe cure intense doar cu muzică franceză.

A fost o surpriză faptul că acest disc a fost desemnat „Discul anului” de către ascultătorii Radio România Muzical?
Absolut. Chiar nu mă aşteptam absolut deloc şi a fost o mare surpriză şi o mare fericire. Mi-amintesc că am primit această veste chiar la începutul lunii ianuarie şi am avut o explozie de bucurie pentru că, da… nu mă aşteptam. Mulţumesc tuturor celor care m-au votat.

Ai, iată, acum împlinirea acestui vot printr-un recital pe care îl susţii pentru publicul din Bucureşti, un recital care cuprinde câteva dintre piesele de pe disc, nişte preludii din caietul al doilea de Claude Debussy. În prima parte, lucrări clasice de Mozart şi Beethoven.

Am ales să împart programul recitalului în două părţi – o parte dedicată repertoriului germanic şi a doua parte lăsând-o lui Debussy, cu şapte preludii.

În partea întâi am ales să cânt Fantezia în re minor de Mozart şi Sonata op.31 nr.2 de Beethoven, tot în re minor. Am ales aceste două piese deoarece le consider ca fiind, chiar dacă le separă 20 de ani, două piese îngemănate, nu numai din cauza tonalităţii, ci mai ales din cauza atmosferei care se degajează din aceste două piese.
Fantezia de Mozart mi-a evocat mereu o atmosferă nocturnă şi o atmosferă de mare solitudine, chiar dacă se termină într-un Re major luminos. Această atmosferă reiese foarte intens în sonata beethoveniană “Furtuna”, care a fost compusă exact la începutul secolului XIX, 1801, şi tot opusul 31 este contemporan cu Testamentul din Heiligenstadt, este o sonată pe care Beethoven a scris-o atunci când ştia că este surd şi că nu se va putea vindeca niciodată. Este o lucrare foarte sumbră a lui Beethoven.

La Debussy întoarcem pagina şi trecem la o atmosferă mult mai lejeră… Am încercat să fac un buchet de preludii care să se combine cât mai bine.

Aş vrea să vorbim şi despre numele mari de pianişti pe care i-ai cunoscut şi care ţi-au fost modele, mentori…
Dacă e să vorbesc de un nume mare care m-a marcat, atunci trebuie să vorbesc de Evgheni Koroliov, care mi-a fost mentor timp de mai bine de şase ani. Din punctul meu de vedere este unul din pianiştii cei mai mari din ziua de astăzi. A fost o experienţă absolut incredibilă de a-l avea alături de două ori pe săptămână timp de atâţia ani şi un privilegiu imens. Mulţi sunt artiştii de nivelul lui care pur şi simplu nu au timp pentru a da ore, pentru a avea o clasă; ei bine, Koroliov a ales tot timpul să privilegieze un echilibru în viaţa sa. Aşadar a reuşit să îmbine cariera de concertist cu cea pedagogică şi, pentru noi toţi cei care ne-am numărat printre studenţii lui, a fost ceva cu totul special. Chiar din aprilie anul acesta domnul Koroliov s-a pensionat, deci chiar am făcut parte din ultima generaţie de studenţi care au lucrat cu el. Am făcut cursuri de măiestrie cu Elisabeth Leonskaja, pe care o apreciez enorm ca pianist şi ca personalitate. Este o persoană extraordinar de călduroasă şi de interesantă, de agreabilă… are foarte multe calităţi umane, care se aud de asemenea şi în modul ei de-a cânta. Am lucrat cu Boris Bermann care, de asemenea, m-a marcat prin precizia cu care abordează textul muzical. Aş putea să enumăr şi mai mulţi muzicieni, dar cred că aceştia au fost cei care m-au marcat cel mai mult.

Aşadar acum, după studii, pentru că ai terminat şi doctoratul la Hamburg, te afli pe cont propriu. Eşti un artist pe picioarele lui. În mod concret, ce înseamnă acest lucru? Cum arată agenda ta? Ce faci în fiecare zi?
Agenda mea nu arată mult mai diferit decât în anii de studiu. Cred că noi, muzicienii, în perioada studiilor suntem deja freelanceri. Nu e o mare diferenţă. Eu am aici acum, în continuare, un post la Hochschule fur musik din Hamburg, deci am şi posibilitatea de a preda. Partea pedagogică mă interesează mult şi îmi place foarte mult. Pe de altă parte, concerte – de muzică de cameră, solo. Şi, a treia latură profesională la care ţin foarte mult este una mai nouă, pe care mi-am descoperit-o chiar anul trecut, când am început să lucrez la iniţierea unui festival de muzică clasică în România – Festivalul Internaţional „Clara Haskil”, care a avut loc anul trecut pentru prima dată la Sibiu - , festival pe care-l pregătesc în continuare anul acesta şi va avea loc la sfârşitul lunii octombrie. Evident că pregătirea acestui festival îmi ocupă o bună parte din timp.

Poţi să ne dezvălui ceva apropo de ediţia a doua a Festivalului „Clara Haskil” sau e încă prea devreme?
Da, vă pot dezvălui un concert care va avea loc în cadrul festivalului. Am fost foarte bucuroasă să aflu acum câteva săptămâni că marele cvartet Modigliani va veni la Sibiu în cadrul acestui festival şi este absolut o onoare să-i primim în România pentru prima dată. Este unul dintre cvartetele cele mai în vogă la momentul acesta; au concerte în cele mai mari săli. Acum câteva săptămâni au cântat la Kennedy Hall. A fost o conjunctură extraordinar de fericită ca atunci, chiar la sfârşitul lunii octombrie, ei să dispună de câteva zile libere, zile în care mi-au spus că ar fi fericiţi să vină în România.

În ce perioadă va avea loc festivalul?
Între 24 octombrie şi 31 octombrie, o săptămână.

Care sunt locurile pe unde ai cântat în ultimul timp? Câteva repere importante pentru tine.
În ultima perioadă am avut chiar destul de multe concerte aici, în a doua casă a mea, în Hamburg.

Am avut mai multe concerte cu orchestra în care am cântat Concertul nr.4 de Beethoven, care este unul din concertele mele preferate pentru pian. Am cântat în Geneva, am cântat în Paris… cam acestea ar fi ultimele concerte pe care le-am făcut. A! Şi la Berlin, acum două luni, cu violonistul Renaud Capucon.

Există o viaţă a ta şi în afara muzicii?
Absolut. Orice artist îşi dedică o mare parte a vieţii, clar, artei pe care o deserveşte dar, în acelaşi timp, avem toţi o viaţă privată. Ea este mai mult decât necesară pentru bunul echilibru al fiecărei persoane. Am şi multe interese pe care încerc să le cultiv cât mai frumos şi cât mai bine, într-un mod cât mai regulat. Îmi place foarte mult să pictez. Atunci când găsesc puţin timp încerc să avansez şi în această direcţie. Ieşirile cu prietenii sunt absolut vitale. Îmi place foarte mult să călătoresc, să schimb cotidianul, chiar dacă acest lucru se îmbină foarte bine cu meseria pe care o fac… nu ne plictisim prea mult niciodată în acelaşi loc. Aş spune că încerc să găsesc un echilibru cât mai frumos între ceea ce sunt şi ceea ce fac.

Picturile tale sunt impresioniste? Cum arată picturile tale?
Nu. Îmi place foarte mult pictura abstractă, am încercat să fac şi nişte copii acum mai mulţi ani după picturile lui Monet… m-am jucat puţin cu anumite exerciţii, dar cred că modul de expresie care mă mulţumeşte cel mai mult este acel abstract, pentru că acolo ai o libertate absolut supremă în ceea ce faci.

E important să ai un crez în viaţă? Dacă da, care este crezul tău în viaţă?
Evident că trebuie să ai un crez în viaţă. Nu ştiu dacă trebuie să ai doar unul. Crezul meu este acela că fiecare dintre noi are ceva frumos în suflet şi acel lucru frumos trebuie cultivat şi trebuie scos la iveală. Fiecare dintre noi poate cultiva mai mult partea frumoasă sau cea urâtă. Cred că dacă fiecare dintre noi s-ar strădui să scoată acea parte de lumină, lumea ar arăta altfel.