Pe patul morţii, în căutarea gustului perfect

„O delicatesă”, romanul de debut al lui Muriel Barbery, autoarea bestseller-ului internaţional „Eleganţa ariciului”, a apărut de curând în traducere românească în colecţia Babel a Editurii Nemira, o poveste despre gusturi şi arome, despre fascinanta alchimie a gastronomiei, o poveste despre un critic culinar, aflat pe patul de moarte.

Înainte de romanul „Eleganţa ariciului”, care, în 2006, s-a dovedit marea surpriză editorială a anului şi s-a vândut în peste un milion de exemplare, fiind tradus rapid în toată lumea, Muriel Barbery a publicat „O delicatesă”, tradus şi el în douăsprezece limbi şi premiat cu Prix du Meilleur livre de Littérature gourmande în 2000. Romanul de debut al scriitoarei franceze, născută în Maroc, la Casablanca, pe la 28 mai 1969, spune povestea unui renumit critic culinar, care, pe patul morţii, încearcă să găsească un gust de demult, un gust pe care l-a uitat sau nu l-a ştiut niciodată.

Într-o excelentă traducere semnată de Adrian Pătruşcă, romanul lui Muriel Barbery îşi păstrează savoarea originală şi reface o lume întreagă de arome şi gusturi, cu un farmec aproape diabolic, căci imperiul gastronomic pe care-l creează scriitoarea e copleşitor şi pervers de seducător. Universul unui om pentru care gustul şi amintirea unei bucătării magice din copilărie e mai puternic decât viaţă, moarte, iubire, familie. Pasiunea lui devorantă pentru gust dă naştere unor pagini de o senzualitate extraordinară, o senzualitate stranie, cu irizări alchimice, în care se topesc descrieri fascinate de mâncăruri, de la aparent banalii cartofi îmbibaţi cu un sos delicios, la peşte sau prăjituri descrise ca într-un fascinant „1001 de nopţi”... Amintiri de o viaţă, amintiri în care se amestecă imagini ale unor oameni care i-au traversat existenţa, amintiri în care se strecoară multe gusturi, în care chipurile oamenilor şi ale locurilor sunt, de fapt, indisociabile de gusturi sau de reacţia lor la anumite gusturi, îi traversează ultimele ore din viaţă. Dar dincolo de plăcerea cuvintelor şi a mâncărurilor, răzbat reflecţii profunde despre viaţă şi despre moarte, despre iubire şi despre întâlniri esenţiale. Iar personajele care i-au populat viaţa apar, toate, marcate de un anumit gust, conturându-i lui o imagine de supra-om, de fiinţă pe care pasiunea pentru gust a transformat-o aproape într-un fel de monstru.

Dispreţuitor la adresa oricărei fiinţe pentru care gustul nu se transformîă într-o poveste de viaţă, într-o artă, într-un univers în sine, le rămâne străin copiilor lui, exilaţi într-o singurătate la care îi condamnă lipsa lor de sensibilitate gastronomică. O amintire din copilăria fiicei, impregnată adânc în fiinţa ei, amintirea unei zile cu gust de gogoşi într-o insulă din Grecia...

„<Îţi place?> m-a întrebat cu vocea lui aspră. Panică şi dezorientare. Lângă mine, Jean gâfâia uşurel. Mi-am adunat toate puterile. <Da>, am spus cu un mormăit slab. <De ce?> a insistat el, cu o răceală sporită, dar vedeam cum, în străfundurile ochilor lui, care mă examinau pentru prima oară după ani buni, era un licăr nou, nemaicunoscut, ca un sâmbure de aşteptare, de speranţă, de neconceput, neliniştitor şi paralizant, pentru că mă obişnuisem de mult ca el să nu mai aştepte nimic de la mine. <Pentru că e bun?> am riscat eu, gârbovindu-mi umerii. Pierdusem. De câte ori n-am retrăit de atunci în minte acest episod sfâşietor, acest moment când ceva s-ar fi putut schimba, când uscăciunea copilăriei mele fără tată ar fi putut să se transforme într-o dragoste nouă, intensă... Cu încetinitorul, parcă, pe pânza dureroasă a dorinţelor mele dezamăgite, secundele se târăsc: întrebarea, răspunsul, aşteptarea şi apoi prăbuşirea. Licărul din ochi i se stinge la fel de repede cum se aprinsese. Dezgustat, se întoarce, plăteşte, iar eu sunt expediată la loc în temniţa indiferenţei lui.”

Din astfel de amintiri se recompune o lume întreagă, din care imaginea lui se detaşează ca din oglinzi paralele. Povestea unui om care a trăit chinuit de patima gustului, căreia i-a fost sclav şi stăpân, în acelaşi timp, neglijând tot restul. Povestea unui om pentru care sentimentele nu există în afara savorilor gastronomice, iar oamenii – oamenii se confundă cu obiectele...  „Îmi iubesc soţia, aşa cum am iubit întotdeauna obiectele frumoase din viaţa mea. Asta este. Ca un proprietar am trăit, ca un proprietar voi muri, fără dispoziţii sufleteşti şi fără gust pentru sentimentalisme, fără nicio remuşcare de a fi agonisit bunurile astfel, de a fi cucerit sufletele şi fiinţele aşa cum dobândeşti un tablou de preţ. Operele de artă au suflet.”

Tradus pentru prima dată în România, la Editura Nemira, în colecţia Babel, coordonată de Dana Ionescu, „O delicatesă” aduce pe piaţa editorială românească un text aparte al unei scriitoare cu un destin aparte, născută în Casablanca, dar fascinată de Japonia unde şi locuieşte în prezent.

FRAGMENT

„Sunt cel mai mare critic gastronomic din lume. Cu mine, această artă minoră s-a înălţat la rangul celor mai prestigioase. Toată lumea îmi ştie numele, de la Paris la Rio, de la Moscova la Brazzaville, din Saigon la Melbourne şi Acapulco. Am creat şi am stricat reputaţii, am fost mentorul lucid şi nemilos al tuturor agapelor somptuoase, împrăştiind cu pana mea veninul sau mierea în toate cele patru vânturi ale diverselor jurnale, emisiuni sau tribune unde eram invitat să ţin discursuri despre ceea ce până atunci era rezervat cadrului restrâns al revistelor de specialitate sau al cronicilor săptămânale.

Pentru eternitate, am atârnat în vitrina mea cu trofee de vânătoare unele dintre cele mai vestite bonete. Mie şi numai mie mi se datorează mai întâi mărirea şi apoi decăderea Casei Partais, prăbuşirea Casei Sangerre, strălucirea mereu mai puternică a Casei Marquet. Pentru eternitate, da, pentru eternitate le-am făcut ceea ce sunt acum.

Am avut eternitatea în coaja cuvintelor mele şi mâine voi muri. Voi muri în patruzeci şi opt de ore – dacă nu cumva mor în fiecare zi, de şaizeci şi opt de ani încoace, şi abia astăzi îmi dau seama. Oricum, verdictul doctorului, amicul Chabrot, a picat ieri ca din cer: „Bătrâne, îţi mai rămân patruzeci şi opt de ore“. Ce ironie! După decenii de crăpelniţă, de valuri de vin, de alcool de toate felurile, după o viaţă înecată în unt, frişcă, sos, prăjelniţă, de excese la orice oră, pregătite cu rafinament, migălos alintate, cei mai fideli locotenenţi ai mei, meşterul Ficat şi acolitul său Stomac, se simt de minune, iar inima mă lasă. Mor din cauza unei insuficienţe cardiace. Şi ce amărăciune! Le-am reproşat altora că nu pun inimă în bucătăria, în arta lor, şi nu m-am gândit niciodată că poate eu sunt cel căruia ea îi lipseşte; inima aceasta, care acum mă trădează aşa de brutal şi dispreţuitor, într-atât s-a ascuţit de repede lama ghilotinei...

Voi muri, dar asta nu are importanţă. De ieri, după Chabrot, un singur lucru contează. Voi muri şi nu reuşesc să îmi amintesc o savoare care mă obsedează. Ştiu că gustul acesta este adevărul primordial şi ultim al întregii mele vieţi, că are cheia unei inimi pe care am făcut-o de atunci să tacă. Ştiu că este un deliciu din copilărie sau adolescenţă, un preparat original şi minunat, dinainte de apariţia oricărei vocaţii critice, dinainte de orice dorinţă sau pretenţie de a vorbi despre plăcerea mea de a mânca. O savoare uitată, ascunsă într-o firidă tainică din mine şi care se dezvăluie la apusul vieţii mele drept singurul adevăr rostit sau înfăptuit. Caut şi nu găsesc.”

Copyright „O delicatesă”, de Muriel Barbery, Editura Nemira, traducerea Adrian Pătruşcă, colecţia Babel