Mirela Oprişor: „Când renunţi la orgoliu, totul e mai uşor“

0
0
Mirela Oprişor
Mirela Oprişor

Actriţa revelaţie din filmul lui Radu Muntean, „Marţi, după Crăciun“, povesteşte despre dualitatea dintre statutul de a fi soţia lui Mimi Brănescu şi afirmarea propriei identităţi artistice. Pelicula care rulează de luna trecută pe marile ecrane din România a fost prezentată şi la New York Film Festival, fiind primită cu aplauze la 28 septembrie şi la 1 octombrie.

„Adevărul": Tocmai te-ai întors de la New York Film Festival, unde a fost proiectat „Marţi, după Crăciun". Ţi-ai făcut probleme în legătură cu receptarea filmului - un film european într-o ţară care are ca tradiţie producţia de filme de larg consum?

Mirela Oprişor: Oamenii care au venit la mine după proiecţie mi-au spus: „Nici nu ştiţi cât de fericiţi suntem că vedem un film european, ne-am săturat de filmele americane!" Filmul a fost proiectat la Lincon Center şi a fost foarte mult public. La un moment dat ne-au condus într-un balcon şi s-a pus un reflector pe noi, să fim aplaudaţi.

Ce-ţi aminteşti din senzaţia de a avea reflectorul pe tine?

Aveam emoţii. Dar cele mai mari emoţii le-am avut în România, la TIFF şi la premiera filmului de la Cinema Pro. Mă duceam în America, nu mă gândeam că iau Oscarul. Eram foarte realistă, era o proiecţie, parte din meserie.

Dintre întrebările din public, care ţi-a rămas în minte?

Momentul când cineva m-a întrebat: „ E primul tău rol în film?" Şi-am răspuns: „Da, e primul meu rol", iar oamenii au început să aplaude.Mulţi nu mă recunoşteau... Îi auzeam vorbind din sală: „Ea e?", „Sau nu e ea?", „E amanta, e soţia?" (Râde)

De ce crezi că se întâmplă să nu te recunoască lumea?

Unii mi-au zis că ar fi foarte bine. (Râde). De multe ori mi s-a spus că pot să fiu şi o divă, şi o femeie de serviciu, că pot să mă transpun. Dar eu n-am înţeles asta până acum. Singurul lucru era că mă întrebam în gând: „Chiar aşa, să nu mă recunoască lumea?". Pe mine, sinceră să fiu, mă deranja.

Vorbeai într-un interviu despre cum în teatru poţi schimba ceva la a doua reprezentaţie, în timp ce în film nu. Ce-ai adăuga şi ce ai înlătura din rolul Adrianei, presupunând că ar exista o a doua reprezentaţie?

Prima dată când am văzut filmul şnur mi s-a părut un dezastru, mă gândeam de ce am făcut aici aşa, dincolo altfel şi la câte alte lucruri aş fi putut, de fapt, să fac. Abia la a doua şi la a treia vizionare mi-am dat seama că e bine, că asta este. Poate că aş fi schimbat ceva la Adriana în prima parte a filmului, dar n-ar fi vrut Radu (n.red. - regizorul Radu Muntean), fiindcă acolo soţia aşa trebuia să fie, în umbră. Acum, îmi dau seama că n-aş schimba nimic.

Joci rolul unei soţii înşelate. De ce nu simte Adriana c-o înşală bărbatul, cum ţi-ai explicat asta ca să-ţi susţii personajul?

Un disconfort are. Am construit tot rolul pe o replică: „A, deci asta era!". E primul lucru pe care Adriana îl spune când Paul îi mărturiseşte că e îndrăgostit de altcineva. Am încercat să strecor o îngrijorare personajului: există un ton fals în vocile lor, se simte un mic disconfort, am făcut să fie aşa, dar n-am vrut să fie evident. N-am jucat o nevastă suspicioasă, nu a fost scenariul aşa. Dar Adriana bănuieşte că e ceva cu soţul ei, de aceea îi şi zice mereu: „Ce-ai?", „Eşti ciufut?" sau „Ce-i cu tine?".

„Odată şi-odată trebuia să se întâmple"

La avanpremiera „Marţi, după Crăciun" păreai cumva retrasă. Mă gândeam că eşti genul care nu se bucură de lucruri pe moment tocmai pentru că vrea să le facă foarte bine până la capăt. Cum te-ai bucurat de succesul rolului?

Este emoţionant că aştepţi până la 37 de ani să ţi se întâmple un lucru, dar acum bucuria e altfel. Nu vreau să nu fiu modestă, dar odată şi-odată trebuia să se întâmple. Oamenii îmi scriau mesaje sincere, am fost marcată că-mi spuneau că nu m-au mai văzut de la teatru... Şi eu tot timpul trăisem cu impresia că ce am făcut până acum n-a fost remarcat, că nu mă aştepta nimeni după spectacole. Unii dintre ei chiar îmi scriau că veniseră de câteva ori să mă vadă. Sunt lucruri pe care le afli doar când confirmi, dar la fel de bine poţi să ai neşansa să nu le afli niciodată.

Care a fost momentul când ai realizat ce ţi se întâmplă?

S-a întâmplat la Cannes, când am văzut că mă aşteaptă lumea după proiecţie. Printre ei, era un domn. M-a invitat să stăm de vorbă la o bere. Eram foarte emoţionată, dar îi vorbeam relaxat. I-am spus că nu pot, că ies cu colegii. Târziu mi-am dat seama cine era. Am primit un e-mail din America să intru pe site-ul „Village Voice" să văd ce s-a scris despre mine. Era un articol în care autorul spunea că, dacă filmul ar fi fost la secţiunea principală, aş fi putut să câştig premiul pentru cea mai bună actriţă, înaintea lui Juliette Binoche. Ceea ce este exclus! Articolul avea şi fotografia autorului şi atunci mi-a picat fisa. Cel care mă invitase la bere la Cannes era Jim Hoberman, unul dintre cei mai mari critici din lume, cel care a descoperit şi „Moartea domnului Lăzărescu".

„Timiditatea în afara scenei îţi dă siguranţă în scenă"

Cum te-ai obişnuit cu valul de atenţie venit dintr-odată?

Sunt o timidă. Nu-mi place să ies în evidenţă. Niciodată după un spectacol de teatru n-am ieşit cu capul pe sus, ca o divă. Nu pot să fac asta. Când ies, îmi pun ochelarii... Nici la teatru lumea nu mă recunoaşte când ies pe culoar. Îi văd cum se uită pe afiş şi mă caută, iar eu trec pe lângă ei şi nu mă recunosc. Poate că ar trebui să-mi construiesc imaginea asta mai sclipitoare.

Dar o vrei, ţi-o doreşti?

De fapt, nu. Şi ştii de ce? Fiindcă n-o am în mine. Dacă aş începe să fac aşa, aş fi falsă. Eu sunt o timidă şi cred că asta vine din faptul că niciodată n-am fost mulţumită de mine, în sensul că am fost exigentă.

După un rol ca cel din „Marţi, după Crăciun", dincolo de euforia succesului, ce rămâne?

Încrederea. Şi speranţa că o să mai faci ceva.

În scena confruntării dintre Adriana şi Paul, soţii din film, accelerezi foarte mult emoţional şi treci prin stări diferite într-un timp foarte scurt. Ce făceai pe platou, după ce terminai secvenţa?

Mâncam ciocolată. După fiecare dublă - deşi au fost puţine, fiindcă eram doar pe o rolă, un cadru foarte mare - îmi scădea glicemia.

Şi devii atât de vulnerabil?

Îmi aduc aminte că la Cannes i-am văzut pe Chate Blanchett şi pe Russel Crowe păşind pe covorul roşu. Câtă nonşalanţă şi siguranţă! Privindu-i, mi-am dat seama că a fi actor nu înseamnă doar să îţi faci bine rolul. Trebuie să ai o educaţie şi după film, să ştii cum să te duci la o premieră, ce să spui. De fapt, lucrurile încep după un film. Trebuie să ai multă stăpânire, fiindcă şi consumul e foarte mare şi emoţiile la fel, mai ales când ţi se întâmplă totul într-un timp foarte scurt.

Vorbeai mai devreme despre timiditatea ta. Care e legătura între timiditate şi actorie? Teoretic, actorul e un om extrovertit.

Timiditatea în afara scenei îţi dă o siguranţă în scenă. Nu ştiu de ce, dar aşa e regula, invers.

Pe tine te echilibrează emoţional să joci?

Când lucrez nu sunt timidă. Sunt timidă doar cu oamenii, la început, până simt că mă plac. Dar cred că asta se întâmplă la toţi actorii: atunci când simţi că oamenii te plac, că te iubeşte regizorul, poţi merge până la capăt.

Ai fantezia rolului perfect?

Am o pasiune. Cine m-a făcut să mă îndrăgostesc de film a fost Almodovar... Şi cred că voi face ceva în sensul ăsta,mi-aş dori să joc în spaniolă. Nu-mi doresc neapărat o carieră internaţională, dar sunt îndrăgostită de filmul spaniol. Şi de cel italian. Sunt pe gustul meu.

„M-am maturizat când am devenit mamă"

Fiindcă joci în film alături de soţul tău şi în viaţa reală, Mimi Brănescu, mereu sunteţi puşi în paralel şi lumea proiectează relaţia voastră din film pe cea de cuplu. Te deranjează?

Şi lumea, şi eu eram obişnuită cu mine ca nevasta lui Mimi. „Uite-o pe nevasta lui Mimi", se spunea. Şi domnul Rebengiuc a glumit după film, spunând: „Felicitări, Mimi, pentru soţia ta!" E o situaţie delicată, dar am învăţat în tot acest timp să-mi dozez orgoliul. Pentru că despre asta e vorba: mă bucuram pentru ce i se întâmplă lui Mimi, roluri, piese, mă bucuram că aduce bani în casă. Dar mă gândeam că mi-aş dori să mi se întâmple şi mie, îl invidiam, o invidie frumoasă.

Iar acum, că ţi s-a întâmplat ţie?

E o rocadă. Mai ales că Mimi nu era obişnuit să vină lumea la mine. Dar se bucură şi el foarte mult pentru mine. De curând i-am dat telefon unui om de televiziune şi am zis: „Sunt Mirela Oprişor". Şi, odată cu asta, mi-am dat seama că înainte, eu sunam şi spuneam „Sunt Mirela Oprişor". Apoi, urma o pauză: „ştiţi, nevasta lui Mimi Brănescu". Şi-am realizat că nu trebuie să mă mai explic... (Râde)

Din ce punct de vedere e mai delicat să lucrezi alături de soţul tău?

Orgoliul e baza. Noi, actorii, ne sprijinim pe orgoliu de multe ori. Din păcate. Când renunţi la orgoliu, devine totul mult mai uşor. Dar scapi greu. Eu am făcut exerciţiul ăsta şi-am scăpat, mi-am dat seama încă de la repetiţii că e o prostie să am orgoliu. Mimi lucrase de mai multe ori cu Radu Muntean şi cu echipa, era în centrul atenţiei, toată lumea râdea la glumele lui. Am suferit un pic, dar mi-am dat seama că nu pot să-i iau partea de atenţie.

Care a fost declanşatorul pentru maturizarea ta ca actriţă?

Faptul că am devenit mamă. Fetiţa mea, Ana, de patru ani, m-a făcut să văd altfel lucrurile, am mai multă sensibilitate. Am trecut la un alt nivel - cred că despre asta e vorba.

Fetiţa ta a văzut filmul?

Nu, e prea mică. Ea ştie că suntem actori, dar mă tot întreabă: „Iar mergi la festival, mami?". „Da, mami, iar".

Când ţi-a fost cel mai greu ca actriţă?

După ce am născut. A fost greu s-o iau de la capăt. Greu să intru la Teatrul Act, unde se joacă foarte aproape de spectatori. Nu e ca pe o scenă normală. Totul e la vedere şi trebuie să acoperi tot. Dacă eşti fals, se vede. Şi cred că o perioadă grea a fost când mergeam să dau probe pentru film şi mereu intram în finală, dar nu treceam mai departe. Deci, vreo doi ani eu am fost în „finale". E o perioadă foarte grea. Dar mi-a dat şi încredere, că am ajuns până aici, încredere că în ultimii doi ani m-au cerut aproape toţi regizorii români la probe. Asta e. N-a fost să fie până acum, dar a fost să fie acum.

De la teatru la film

Mirela Oprişor a fost distinsă la finalul lunii iulie cu premiul The Heart of Sarajevo, al Festivalului de Film de la Sarajevo, pentru rolul Adrianei Hanganu din „Marţi, după Crăciun". Este căsătorită cu actorul şi dramaturgul Mimi Brănescu. A mai jucat în filme precum: „Tinereţe fără tinereţe", în regia lui Francis Ford Coppola sau „Hârtia va fi albastră", regizat de Radu Muntean. A jucat la Teatrul de Comedie din Bucureşti în spectacolele „A douăsprezecea noapte", „ Chiriţa of Bârzoieni", „Delir în doi" şi, la Teatrul Act, - „Flori, fete, filme sau băieţi", în regia lui Vlad Massaci şi în „Dumnezeul de a doua zi", sub direcţia regizorală a lui Claudiu Goga.

Cele două piese sunt parte a unei trilogii scrise de Mimi Brănescu. „Adevărul e că dacă nu făceam rolul din «Dumnezeul de a doua zi», nu cred că puteam face rolul Adrianei, din «Marţi, după Crăciun». Asta a fost maturizarea mea artistică", mărturiseşte actriţa. „Experienţa am căpătat-o în ultimii ani mai ales de la Teatrul Act. Şi de la Comedie, însă acolo n-am mai jucat de mult. Culmea e că am fost catalogată ca actriţă de comedie. Nimeni nu mi-ar fi dat un rol dramatic. Am simţit, însă, că nu mai eram eu în Bubulina sau în Iosefina... Nu mă mai defineau. Credeam că pot şi altceva".

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite