Lucian Boia a povestit, la Bookfest, cum a trecut prin comunism

Lucian Boia şi-a prezentat cartea la Salonul de Carte de la Romexpo

Volumul "Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac"| de Lucian Boia a fost lansat la Salonul Internaţional de Carte Bookfest, sâmbătă,în standul Editurii Humanitas.

„La vremea lui, comunismul părea veşnic. Nu se întrevedeau soluţii de ieşire. Pe cât am putut, mi-am amenajat mici spaţii de libertate, inevitabil însă limitate şi aflate sub supraveghere.

Începând din 1980, nu s-au mai făcut nicăieri avansări în sistemul universitar. Era o nedreptate flagrantă, care, în ce mă priveşte, se traducea şi printr-o jenă financiară permanentă. De la un an la altul, viaţa devenea tot mai complicată. Începând cu pâinea cea de toate zilele. Oamenii, aşezaţi la cozi nesfârşite în faţa magazinelor alimentare goale, aşteptau să se aducă ceva, orice. Maică-mea descoperise la o coadă «rezonabilă» aşa-zişii «cârnaţi de bere», cam suspecţi de felul lor, pe care îi împărţeam cu câinele. Câinelui chiar că-i plăceau.

Evadam, pe cât posibil, din neplăcuta realitate citind pe nerăsuflate cărţi franţuzeşti. Seară de seară, ascultam cu regularitate Vocea Americii. Am putut urmări astfel filmul întreg al destrămării regimurilor comuniste în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia… În presa românească nu se sufla o vorbă despre ceea ce se petrecea la doi paşi de noi, de jur împrejurul ţării. România părea imobilă. Până într-o zi, când totul a explodat, cu o violenţă neînchipuită“, afirmă Lucian Boia

Fragment

"Printre curioasele legende care circulă pe seama mea, este aceea că nu prea m-am omorât cu scrisul până în 1989; am izbucnit apoi aşa, deodată. Nimic mai fals. Dacă numărăm paginile scrise, nu ies deloc puţine, iar problemele abordate sunt multe şi variate. Ceea ce mi-a lipsit a fost vizibilitatea. Mi-a lipsit un editor precum, mai târziu, Humanitas. Am bătut zadarnic la porţile multor edituri. Mai mult succes am avut cu revistele de specialitate, îndeosebi Revista de istorie (numită iniţial Studii. Revistă de istorie, în prezent Revista istorică) şi Analele Universităţii Bucureşti, seria Istorie. Dacă s-ar pune cap la cap articolele publicate (adesea studii de dimensiuni considerabile), ar ieşi sigur câteva volume.

Primii ani i-am consacrat în cea mai mare parte mişcării naţionale româneşti din Transilvania, în strânsă legătură şi cu pregătirea tezei de doctorat. Astfel, au apărut în Revista de istorie: „Activitatea ziaristului slovac Gustav Augustini în Transilvania (1893–1900)“, nr. 5/1970; „Contribuţii privind criza Partidului Naţional Român şi trecerea de la activism la pasivism (1893–1905)“, nr. 3/1971; „Contribuţii privind mişcarea-naţională a românilor din Transilvania în anii 1910–1914“, nr. 4/1972. Toate pun în circulaţie o cantitate apreciabilă de material inedit, extras din numeroase fonduri de arhivă; sunt totodată interpretări, zic eu, destul de originale, fiindcă nu m-am mulţumit niciodată doar să înşir documente.

Cu Brote, treaba mergea ca pe roate. Am avut şi şansa de a da, chiar la Bucureşti, peste una din fiicele sale, pe numele ei Ana Dogaru (o doamnă frumoasă şi distinsă, în jur de 70 de ani), care mi-a pus la dispoziţie documente preţioase. În sfârşit, teza a fost gata în 1972; am susţinut-o la Facultatea de Istorie, pe data de 25 noiembrie 1972. Alături de Maciu, conducător ştiinţific, din juriu au mai făcut parte Vasile Curticăpeanu (imediat vine vorba şi despre el), Constantin Nuţu, prorector şi director al Bibliotecii Universitare din Bucureşti, şi Carol Göllner, istoric german din Sibiu. Iată-mă „preparator doctor“; cred că nu a mai existat un caz similar în Universitate. […]

Câte s-au putut întâmpla în anii ’80! Toate s-au adunat şi s-au complicat. Ani de zile îmi făcusem norma exclusiv cu orele de istoriografie. Două ore de curs săptămânal, în calculul normei ora de curs fiind socotită dublu, aşadar patru ore, şi tot două ore de seminar, la patru grupe, aşadar opt ore. În total, 12, exact atât cât era norma. Situaţia s-a degradat treptat. Cele patru grupe s-au redus la două, iar baza de calcul pentru ora de curs a scăzut la o oră şi jumătate. Asta însemna: 3 + 4 = 7. Norma trebuia acum „peticită“, ca să ajungă la 12 şi chiar mai sus, adăugându-se tot felul de ore suplimentare, cândva plătite, acum doar „muncite“. Se introdusese la toate facultăţile, indiferent de profilul lor, un curs de Probleme fundamentale ale istoriei patriei şi partidului (în vederea educării studenţilor în spirit patriotic). N-am avut încotro şi a trebuit să preiau un asemenea curs, şi nu oriunde, ci tocmai la Facultatea de Fizică, instalată la Măgurele, alături de reactorul nuclear. Studenţii la Fizică erau extraordinar de mulţi, cred că două serii de fizică „pură“ şi una de fizică tehnologică, aşa că trebuia să repet cursul pentru fiecare dintre ele. Mergeam la Măgurele, de două ori pe săptămână, luând un autobuz hodorogit de la marginea Bucureştiului (din Ghencea) pentru a parcurge cei câţiva kilometri. Era o plăcere să-l aştepţi, uneori destul de mult, pe ploaie sau pe viscol. Am încercat să fac un curs decent, evitând pe cât posibil concesiile ideologice. Teribile erau şi examenele, care îmi înghiţeau cel puţin o săptămână, fiindcă trebuia să stau de vorbă cu vreo 400 de studenţi! Am răsuflat uşurat când, după câţiva ani, am reuşit să revin în Capitală, predând acelaşi curs la Facultatea de Biologie, pe cheiul Dâmboviţei. Am rămas uimit cât de puţină istorie ştiau studenţii de la diverse facultăţi.

Unii n-aveau nici cea mai mică idee despre istoria românească, deşi o parcurseseră la şcoală. Nici cu orele astea nu mai reuşeam să-mi fac norma întreagă, aşa că am primit şi alte cursuri, opţionale, facultative… mai ştiu eu? Singurul „adaos“ care mi-a folosit întru câtva a fost un curs de „Geografie istorică“. L-am conceput ca pe o istorie a raporturilor dintre om şi mediu, cu capitole referitoare la climă, la resurse naturale, la epidemii… În această privinţă m-a ajutat mult familiarizarea cu „Şcoala de la Annales“ (Lucien Febvre scrisese o carte clasică pe teme de geografie istorică: La Terre et l’évolution humaine, Fernand Braudel acordase un spaţiu larg geografiei atât în Le Méditerranée et le monde méditerranéen à l’époque de Philippe II, cât şi în Civilisation matérielle, économie et capitalisme, iar Emmanuel Le Roy Ladurie scrisese o istorie a climei, Histoire du Climat depuis l’an mil, şi un important studiu despre factorul microbian: „L’unification microbienne du monde“). Din toate astea, a ieşit o carte: Probleme de geografie istorică, pe care, în lipsă de editor (ca întotdeauna), am publicat-o, în 1985, tot la Tipografia Universităţii Bucureşti; n-a fost nici măcar tipărită, ci litografiată, în 100 de exemplare. Mai târziu, am folosit o parte din material în cartea, publicată în Franţa, L’Homme face au climat, 2004 (în traducere românească, Omul şi clima, 2005).

La Facultate, n-am putut depăşi condiţia de lector până la sfârşitul epocii comuniste. „Blocajul“, de altfel, nu mă privea doar pe mine. Începând din 1980, nu s-au mai făcut nicăieri avansări în sistemul universitar. Era o nedreptate flagrantă, care, în ce mă priveşte, se traducea şi printr-o jenă financiară permanentă.

Aproape toţi banii mi se duceau pe ratele plătite pentru cumpărarea apartamentului. De la un an la altul, viaţa devenea tot mai complicată. Începând cu pâinea cea de toate zilele. Oamenii, aşezaţi la cozi nesfârşite în faţa magazinelor alimentare goale, aşteptau să se aducă ceva, orice. Nici maică-mea, nici eu nu am stat la asemenea cozi. Încercam să ne descurcăm cu ce aduceam din inspecţii şi din străinătate (de la Paris, de pildă, diverse brânzeturi şi mai ales zeci şi zeci de plicuri cu supe deshidratate). Maică-mea descoperise la o coadă „rezonabilă“ aşa-zişii „cârnaţi de bere“, cam suspecţi de felul lor, pe care îi împărţeam cu câinele. Câinelui chiar că-i plăceau. Nici din ăştia nu puteai să iei prea mulţi, că urlau cei din coada cozii că nu mai ajung şi pentru ei.

Noaptea, în Bucureşti, întunericul era de nepătruns. Ce frumos se vedeau stelele! Lumina

în locuinţe se oprea câte o oră pe seară, cartier după cartier, prin rotaţie. Doar o oră, încă era bine în comparaţie cu restul ţării. Asta se petrecea la noi între 7 şi 8 seara; aveam lumânările pregătite.

Frigul, în locuinţe şi birouri, era garantat pe toată durata anotimpului rece. Acasă, peste cămaşă

şi pulover, purtam un cojoc, la care nu renunţam nici noaptea, în pat. Frig, desigur, şi la Facultate, unde cei mai mulţi dintre colegi stăteau cu paltonul pe ei la orele de curs şi de seminar.

Nu le-am urmat exemplul, socoteam că trebuie să păstrez o anumită ţinută, continuam aşadar să mă prezint în faţa studenţilor în „costum-cravată“; la capătul a două ore, dârdâiam de-a binelea. Aceeaşi atmosferă glacială şi la Biblioteca Academiei, unde continuam să merg din când în când. Îngheţau mâinile: fiecare rezista cât putea.

[…]

Nu fusesem deloc sigur că aveam să trăiesc şi după comunism; nici că voi depăşi la Facultate condiţia de lector. Totuşi, lucrurile astea s-au întâmplat. E uşor să le „prevezi după“. La vremea lui, comunismul părea veşnic. Nu se întrevedeau soluţii de ieşire. Nici cei mai fermi adversari ai lui nu-şi închipuiau că se va prăbuşi, aşa, deodată. Ca întotdeauna, istoria a mers „după capul ei“ şi ne-a făcut acest cadou. Pentru mine, ce şansă extraordinară! De când visam să fiu liber, liber cu adevărat! Pe cât am putut, mi-am amenajat şi în comunism mici spaţii de libertate, inevitabil însă limitate şi aflate sub supraveghere. Acum, puteam să-mi reclădesc viaţa şi cariera strict pe terenul libertăţii. Respectaţi-mi libertatea, şi jur că nu mai cer nimic altceva!" (Copyright Humanitas)