Lisa Brennan-Jobs, scriitoare şi fiica lui Steve Jobs: „Mama a continuat să creadă că tata m-a iubit“ INTERVIU
0
Scriitoarea americană Lisa Brennan-Jobs, fiica celebrului cofondator Apple Steve Jobs, vorbeşte despre cum a reuşit mama ei să-i asigure o copilărie cât mai fericită, în ciuda absenţei tatălui, care revenea în viaţa lor mai ales în momentele dificile ale carierei.
Pe 17 mai 1978, în Oregon, SUA, pictoriţa Chrisann Brennan îi ura bun venit pe lume fiicei sale Lisa, un nume ales împreună cu fostul său iubit, Steve Jobs, pe atunci încă un necunoscut. Fata a crescut în sudul oraşului californian San Francisco, Silicon Valley, în perioada în care acolo se dezvoltau giganţii tehnologiei de astăzi, precum IBM, Apple şi Intel. Aceasta a fost şi cauza pentru care Lisa a crescut departe de tată, care, la acea vreme, se zbătea să-şi ducă compania pe culmile gloriei. Totuşi, pe măsură ce Lisa creştea, ea şi Jobs au început să petreacă momente de nepreţuit împreună, dându-se cu rolele pe străzile din cartiere sau luând micul dejun în cafeneaua lor preferată. Însă, nu de puţine ori, Jobs o trata cu răceală sau indiferenţă, aşa că sentimentele fiicei au ajuns să îmbrace forma a ceea ce ea numeşte „dragoste şi precauţie“, după cum a explicat într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“. Astăzi, Lisa Brennan-Jobs este convinsă că tatăl a iubit-o, în ciuda faptului că, în filmul vieţii ei, spre deosebire de cele de la Hollywood, o scenă de împăcare nu a avut loc niciodată. A ajutat-o, în schimb, să scrie despre aceste momente, publicându-şi amintirile, care au apărut recent şi în limba română, la Editura Humanitas, intitulate „Small Fry. O poveste de viaţă şi de familie“.
Găsiţi cartea şi puteţi afla mai multe despre ea, mai jos:
„Weekend Adevărul“: Lisa a fost numele primului computer Apple. Multă vreme, Steve Jobs a negat că ar fi existat vreo legătură între numele dumneavoastră şi cel al computerului. De ce credeţi că a făcut asta?
Lisa Brennan-Jobs: Asta este o întâmplare care se desfăşoară în paginile cărţii şi care, în cele din urmă, are o rezolvare, dar nu vreau să dau vreun spoiler. În orice caz, a fost un lucru destul de ciudat să scormonesc în propria viaţă după teme şi repetiţii care mi-ar fi putut oferi un fir roşu. În primul rând, cred că tata s-a simţit foarte prost din cauză că Lisa a fost un eşec comercial şi cred că nu a vrut să-l asocieze cu mine. În al doilea rând, când îl întrebam despre asta, ce întrebam de fapt era: „În anii în care mă gândeam la tine, şi în care îmi lipseai teribil şi în care îmi doream un tată, de fapt, te gândeai şi tu la mine?“. Maşinăria a fost doar un locţiitor pentru o dorinţă şi o întrebare mai personale.
Cum aţi descrie relaţia pe care aţi avut-o cu el? Aţi apucat să vă bucuraţi de momente tată-fiică?
Da, am avut multe astfel de momente – în copilărie, de pildă, când ne dădeam cu rolele prin cartier, când mă lua cu el la birou, când dormeam la el acasă, pentru ca a doua zi să mergem să luăm micul dejun la cafeneaua Late for the Train. Ne-am mai bucurat de astfel de momente şi mai târziu, când am ajuns la liceu. De fapt, chiar m-am distrat să scriu această carte şi să rememorez acele vremuri. Cred că există o prejudecată negativă în această lectură – clipele negative au în mod inerent mai multă dramă. Dar cartea asta este despre creştere, deci conţine atât momente negative, cât şi pozitive.
Foto: Lisa, sărind, alături de tatăl ei, pe trambulină
De ce nu se putea lăuda cu propriul tată
Ce ziceau copiii de la şcoală când le spuneaţi că Steve Jobs e tatăl dumneavoastră?
Făceam atâta paradă! Bineînţeles, nu trebuia să vorbesc despre tatăl meu sau să-i spun numele, dar ca mulţi alţi copii aş fi folosit orice ca să primesc atenţie şi ca să mă simt specială. Îmi amintesc că la locul de joacă încercam să mă laud cu el, menţionând că numise un computer după mine. Dar nimeni nu auzise despre el sau despre computer, aşa că nu a fost foarte eficient. În plus, aveam haine ponosite şi o maşină veche, deci nu eram foarte convingătoare…
Dar mai târziu v-aţi folosit vreodată de numele lui ca să câştigaţi ceva?
Da, tot timpul, culminând cu interviul pentru admiterea la facultate. Dar, încă o dată, nu vreau să dau spoilere.
Cum devii Dumnezeu
Spuneaţi că obişnuia să fie destul de dur cu dumneavoastră. Cum vă descurcaţi cu atitudinea lui? Am putea spune că aveaţi o relaţie de tip iubire-ură?
Mi-aş categorisi sentimentele faţă de el ca dragoste şi precauţie. Auzisem că tot ce ai de făcut pentru a deveni Dumnezeul cuiva este să dispari. Cred că această dinamică a fost cu siguranţă o influenţă – era mai magic şi mai dumnezeiesc pentru că era în majoritatea timpului absent din viaţa mea. Aşa că a devenit un tată de vis! Mai târziu, când am ajuns să-l cunosc mai bine şi când el era la înălţimea aşteptărilor mele cu intermitenţe, am fost dezamăgită. Şi, totuşi, am fost şi încântată să fiu în prezenţa lui, să pot să-l cunosc în sfârşit.
După ce Apple l-a concendiat, a început să vă viziteze mai des. Eraţi dumneavoastră şi mama dumneavoastră ca un refugiu pentru el atunci când lucrurile deveneau dificile?
Am scris în carte că mama a spus că venea mereu să ne caute atunci când lucrurile nu-i mergeau bine la muncă. Nu ştiu dacă era aşa într-adevăr sau dacă pur şi simplu avea mai mult timp pentru viaţa lui personală când nu lucra zi şi noapte la Apple. Aveam numai 7 sau 8 ani pe atunci, aşa că nu aveam propriile teorii la acea vreme. Eram doar fericită să-l văd.
Mama a lucrat din greu să mă convingă că lui i-a păsat de mine – chiar şi atunci când nu era în preajmă sau chiar şi atunci când mă dezamăgea –, ca să nu mă amărăsc. Aşa că atunci când tata s-a întors şi şi-a dorit să mă cunoască, am fost receptivă la grija lui. Cred că acesta a fost un mare cadou pe care mi l-a făcut mama.
Fără final hollywoodian
În ciuda inteţiior sale iniţiale de a nu vă include în testament, în cele din urmă v-a lăsat o parte din moştenire. Ce credeţi că l-a făcut să-şi schimbe decizia?
Asta nu ţine de sfera cărţii. Sunt recunoscătoare că eu şi tata am avut nişte momente apropiate şi însemnate înainte ca el să moară. Despre asta am scris în carte. În filmele holly-woodiene există, de obicei, o scenă de împăcare, dar în viaţa reală am fost îndeajuns de atentă încât să nu sper la ea prea mult.
Care vi se părea cel mai mare defect al lui?
Oamenii au o mulţime de defecte. Dar pot spune că mi-am petrecut anii adolescenţei trăind cu tatăl meu şi încercând adesea să-i corectez punctele slabe, ca orice alt adolescent.
Cum a reuşit mama dumneavoastră să medieze relaţia dintre voi doi?
Mama a continuat să creadă că tata m-a iubit, în ciuda unor evidenţe care indicau opusul. A lucrat din greu să mă convingă că lui i-a păsat de mine – chiar şi atunci când nu era în preajmă sau chiar şi atunci când mă dezamăgea –, ca să nu mă amărăsc. Aşa că atunci când tata s-a întors şi şi-a dorit să mă cunoască, am fost receptivă la grija lui. Cred că acesta a fost un mare cadou pe care mi l-a făcut mama, căci ar fi putut foarte uşor să mă întoarcă împotriva lui.
Foto: Când încă nu avea nicio grijă, în braţele mamei, pictoriţa Chrisann Brennan
Intimitatea orelor petrecute pe role
În ciuda absenţei tatălui, cum a fost copilăria dumneavoastră? Ce fel de comunitate aţi avut în jur?
În multe feluri, am avut o copilărie minunată. Am fost înconjurată de cel mai frumos mediu natural în California de Nord şi am mers la cele mai incredibile şi creative şcoli. Am avut mulţi prieteni şi o mulţime de adulţi deştepţi şi blânzi, care m-au vegheat şi care m-au învăţat tot soiul de lucruri. În plus, vremurile erau diferite. De pildă, când mergeam să mă dau cu rolele cu tata şi cu mama, stăteam plecaţi poate cu orele. Pe atunci nu erau smartphone-uri, nimic care să întrerupă liniştea, plictisul şi intimitatea timpului petrecut împreună.
Astăzi, produsele create de tatăl dumneavoastră se află în casele a milioane de oameni, iar el este faimos în toată lumea. Fiul şi fiicele dumneavoastră vitrege îi urmează bunicului lor, sunt pasionaţi de tehnologie?
Cred că e important să protejezi copii de supraconsumul de tehnologie. Ar putea să-şi petreacă la fel de bine timpul trăind în lumi imaginare create de ei, cutreierând şi observând natura, creând artă, făcându-şi prieteni şi inventând tehnologia viitorului.
„Nu i-am găsit scuze lui tata în carte“
Foto: Lisa, strânsă la piept de Jobs, într-una dintre vizitele lui
Într-una dintre şedinţele de terapie, referindu-se la sentimentele de singurătate care nu vă dădeau pace la un moment dat, mama dumneavoastră vitregă a spus: „Suntem, pur şi simplu, oameni reci“. Aţi spus cândva că este cea mai bună replică din cartea dumneavoastră. De ce?
Pentru că e atât de onestă! Taie direct în versiunea sentimentală a adolescentei din mine, care credea că adulţii ar trebui să facă una sau alta. Lătram la copacul greşit – şi asta era şi vina mea. Este un mare serviciu, şi uneori destul de izbitor, când cineva este dispus să spună pur şi simplu adevărul, oricât de neplăcut ar fi el.
Dreptul de a-ţi spune povestea
Mama şi surorile vitrege nu au fost prea încântate de publicarea cărţii. Aţi discutat cu ele înainte de a o scoate în lume? Au acceptat, în cele din urmă, că aţi avut nevoie să scrieţi această poveste?
Ştiu că e greu să se scrie despre tine. Am avut foarte multă experienţă cu asta eu însămi – despre mine s-a scris într-un articol din revista „TIME“ când aveam doar 3 ani. Dar cred că oamenii au dreptul să-şi spună povestea, atât timp cât o spun bine şi onest.
Mai multe publicaţii americane au scris că în carte Steve Jobs „pare un om de nimic“ şi că i-aţi găsit scuze pentru comportamentul adesea complet neadecvat. Cum comentaţi acest lucru?
Sincer, n-am citit nici măcar o singură recenzie a cărţii. Chiar înainte să fie publicată am născut, şi n-am avut capacitatea mentală pentru rollercoaster-ul de emoţii pe care l-ar fi declanşat citirea recenziilor propriei poveşti de viaţă. Dar cred că tatăl meu a părut mult mai bun şi mai delicat în cartea mea decât în altele care s-au scris despre el. Nu i-am găsit scuze în carte totuşi – nu am editorializat absolut nimic de fapt. Şi cred că ziarele au fost puţin şocate că nu am făcut-o. Vreau să-i las pe oameni să tragă propriile concluzii, să aibă propriile sentimente şi răspunsuri. Ce se întâmplă acolo nu e o dezvăluire, ci o operă de literatură. Iar literatura mai degrabă complică decât rezolvă. Cred că unii recenzenţi, sperând la o fărâmă scandaloasă de bârfă, au fost foarte frustraţi din cauza asta!
Scriind despre aceste scene, am putut să-i ţin companie versiunii mele din copilărie şi din prima tinereţe. Am reuşit astfel, simultan, să-mi înţeleg copilăria în calitate de copil, dar şi în calitate de adult. Am descoperit că perspectiva asta duală este revigorantă şi, uneori, foarte iluminatoare.
Ce aţi sperat că va păţi cititorul când va deschide cartea?
Visul meu suprem este că cine se va aşeza să-mi citească volumul presupunând că va citi despre Steve Jobs sau o biografie suculentă, se va trezi, în schimb, aruncat înapoi în amintirile şi sentimentele din propria copilărie. Am sperat că această carte va putea să-şi transporte cititorii, care e un scop mult mai măreţ şi mai poetic decât să le dai o concluzie sau o pers-pectivă. Încerc să rezist eforturilor de a reduce sau de a îngusta ceea ce am făcut.
Dar tatăl dumneavoastră cum credeţi că ar fi reacţionat dacă ar fi citit cartea?
O, Doamne! Probabil că ar fi urât-o. Dar m-a iubit, aşa că pun pariu că am fi scos-o la capăt.
Foto: Lisa şi mama ei, într-o zi de vară, prin însorita Californie
Scrisul eliberator
Cum a fost să vă amintiţi şi apoi să scrieţi despre aspectele negative ale tatălui dumneavoastră?
Procesul de scriere a fost dificil numai atunci când nu am ştiut cum mă simţeam în legătură cu un anumit lucru sau atunci când nu-mi aminteam suficiente detalii ca să pot descrie un moment cum trebuie. Când am fost sigură pe mine în legătură cu faptele şi cu diverse detalii – cum e cazul fiecărei poveşti care a ajuns în carte – şi când mi-am înţeles propria perspectivă, scrisul a fost cathartic. Întrucât am fost singură în viaţă, scriind despre aceste scene, despre aceste poveşti, am putut să-i ţin companie versiunii mele din copilărie şi din prima tinereţe. Am reuşit astfel, simultan, să-mi înţeleg copilăria în calitate de copil, dar şi în calitate de adult. Am descoperit că perspectiva asta duală este revigorantă şi, uneori, foarte iluminatoare.
Ce v-a determinat să deveniţi jurnalistă şi scriitoare?
Am fost scriitoare dintotdeauna. Nu sunt sigură cum ne alegem o vocaţie sau alta. În anumite privinţe, am simţit că era drumul evident pentru mine, în alte privinţe, am simţit-o de parcă era o povară. Să fiu copilul unei persoane faimoase şi să scriu o -carte de memorii – care mi-a luat zece ani – n-a fost tocmai -visul meu şi i-am rezistat cu fiecare fibră din fiinţa mea pentru mult timp. Dar, în cele din urmă, am simţit că era o cale imediată de a crea îndeajuns de multă libertate în viaţa şi în spiritul meu pentru a scrie despre alte lucruri însemnate în viitor. Sper.
Cartea poate fi cumpărată de la linkul de mai jos:
Absolventă de Harvard
Numele: Lisa Brennan-Jobs
Data şi locul naşterii: 17 mai 1978, Oregon, SUA
Starea civilă: Căsătorită, are trei copii, un fiu biologic şi două fiice vitrege
Studiile şi cariera:
- A absolvit Universitatea Harvard în anul 2000, iar apoi, timp de un an, a studiat în Anglia, la King's College London. În studenţie, a scris pentru „The Harvard Crimson“, cotidianul realizat de cursanţii universităţii.
- După finalizarea studiilor, s-a mutat în Manhattan, unde a lucrat ca scriitoare şi jurnalistă, publicând în „The Southwest Review“, „The Massachusetts Review“, „The Harvard Advocate“, „Spiked“, „Vogue“ şi „O, The Oprah Magazine“.
Locuieşte în: Brooklyn, New York
Se încarcă comentariile...
