INTERVIU Scott Stossel, editor „The Atlantic“: „Mulţi ani am băut alcool şi am luat medicamente ca să pot avea apariţii publice“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Scott Stossel, editor al revistei americane „The Atlantic“, povesteşte despre lupta cu anxietatea severă de care suferă încă din copilărie, afecţiune care l-a determinat să apeleze uneori la variante periculoase pentru a-şi putea continua viaţa.

Psihoterapie individuală, terapie de familie, terapie cognitiv-comportamentală, hipnoză, meditaţie, masaj terapeutic, acupunctură, rugăciune, yoga, filosofie stoică, medicamente şi alcool. Sunt doar câteva dintre lucrurile pe care jurnalistul american Scott Stossel (50 de ani) le-a încercat pentru ca manifestările anxietăţii generalizate de care suferă din copilărie să se atenueze. „Iată ce a funcţionat: nimic“, concluzionează Stossel în volumul pe care l-a dedicat istoriei acestei afecţiuni psihice – „Anxietatea. O poveste personală despre frică, speranţă şi căutarea liniştii interioare“. Pornind de la propria luptă cu anxietatea, jurnalistul urmăreşte în cartea sa istoria cu zeci de feţe a acestei afecţiuni, din vremea medicinei lui Hipocrate până astăzi, în plin avânt al neuroştiinţelor şi geneticii. În ciuda pasului sprinten pe care ştiinţa l-a avut în ultimele decenii, Stossel nu a găsit o rezolvare la problema sa. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, jurnalistul a explicat ce înseamnă o viaţă trăită în umbra deasă a anxietăţii, o umbră care, de cele mai multe ori, îi limitează mult viaţa.

„Weekend Adevărul“: Domnule Stossel, suferiţi demult de anxietate. Puteţi să faceţi o analogie pentru felul în care vă simţiţi? 

Scott Stossel: Îndur multe tipuri de anxietate, iar fiecare tip se simte diferit. Atacul de panică îţi dă senzaţia de sufocare sau de moarte iminentă. Anxietatea anticipatorie – frica de ceva din viitor – se simte de parcă îţi aştepţi execuţia. Anxietatea generalizată se simte ca o comprimare – o limitare a atenţiei mele şi o îngustare a universului meu.

În ciuda acestei afecţiuni, sunteţi un om de succes. Cât de mult efort trebuie să depuneţi? 

În gama de posibile afecţiuni sau handicapuri pe care cineva le-ar putea avea, anxietatea e una destul de blândă. Pot să-mi folosesc toate membrele, am trăit în mare o viaţă fizică sănătoasă, sunt, în general, în deplinătatea facultăţilor mintale. Dar, cu toate astea, anxietatea poate fi incredibil de frustrantă, pentru că simt că trebuie să depun atât de mult efort emoţional, iar uneori să suport suferinţe considerabile doar ca să fac lucruri pe care majoritatea oamenilor le-ar considera normale. Poate fi foarte obositor. Şi sunt multe lucruri pe care nu le-am făcut din cauza anxietăţii mele.

Cum reuşeşte editorul anxios de la „The Atlantic“ să-şi facă treaba? 

Dacă nu vorbim de momentele în care trebuie să am apariţii publice, stresul muncii de zi cu zi nu mă deranjează prea mult. Provocările de la muncă pot veni uneori ca o distragere a atenţiei de la anxietatea mea nevrotică.

„Fără soţia mea aş fi pierdut“

Imagine indisponibilă

În carte scrieţi despre momentul în care v-aţi căsătorit, când aţi fost aproape de colaps. Apoi, despre momentul când soţia a dat naştere primului copil, un alt episod dificil pentru dumneavoastră. Soţia v-a susţinut de fiecare dată. 

Studiile arată că o relaţie bună cu oamenii din jur şi, în general, sprijinul social sunt cruciale pentru sănătatea mintală a unei persoane. S-a adeverit şi-n cazul meu. Fără soţia mea aş fi pierdut. Fiind căsătorită cu mine, a trebuit să ducă poveri excesive. Dar presupun că ea crede că am nişte calităţi compensatorii, calităţi care fac ca acele poveri să merite efortul.

Copiii v-au moştenit anxietatea. Puteţi să-mi descrieţi cum îi ajutaţi să se descurce cu ea?

Încerc să le vorbesc deschis despre anxietate, atât despre a mea, cât şi despre a lor. Încerc să-i ajut să înţeleagă că anxietatea lor nu e un lucru ruşinos. Am avut mai mult noroc să-i conving pe ei decât pe mine în legătură cu asta.

Au fost la terapie. Cum se descurcă? 

Amândoi au fost la terapie în diverse momente. Sunt mult mai buni în gestionarea anxietăţii decât sunt eu. 

Străbunicul, Chester Hanford, unul dintre decanii Universităţii Harvard, a fost spitalizat la sfârşitul anilor ’40 din cauza anxietăţii acute. Să aflaţi detalii despre viaţa lui v-a ajutat în gestionarea propriei anxietăţi? 

Mi-am dat seama că a fost consolator să citesc despre zbaterile lui – să văd că şi el a reuşit să aibă succes profesional şi statut în timp ce era devastat de anxietate şi depresie. Chiar dacă abia l-am cunoscut – a murit când eu aveam vreo 6 ani – am simţit o apropiere faţă de el, un lucru care, cumva, este liniştitor.

Dacă poţi, dă dovadă de empatie, fii înţelegător şi nu judeca. Dacă observi că prietenul tău anxios se retrage din viaţă, încearcă să-l ajuţi să nu se izoleze, asta în timp ce-i respecţi spaţiul personal.

De unde vine speranţa

Citindu-vă cartea, m-a uimit să văd cât de mult încercaţi să aveţi un trai normal. Cum se face că n-aţi renunţat, aţi tot căutat asistenţă specializată? 

Au fost zile în care am vrut să renunţ – de fapt, în care renunţasem. Dar apoi reveneam şi continuam să încerc – pentru că ce altceva poţi face? Avusesem suficient succes pe alocuri, cu diverse terapii, ca să găsesc speranţa că poate următorul lucru mă va ajuta puţin mai mult sau, că dacă persist, pot să mă fac puţin mai bine.

E evidentă documentarea amplă din spatele cărţii. Care a fost cel mai surprinzător lucru pe care l-aţi aflat în acest proces? 

Nu cred că am avut nicio revelaţie orbitoare, dar, în cercetarea mea, m-a consolat să descopăr un număr foarte mare de oameni de succes, eminenţi, semnificativi la scară istorică, din diverse domenii, care s-au chinuit cu anxietatea – în unele cazuri, într-o manieră teribilă. Se pare că mulţi dintre cititorii cărţii mele au găsit o consolare similară în acele materiale.

carte anxietate scott stossel foto humanitas

Ce i-aţi spune cuiva care are un prieten anxios? La ce să fie atent? 

Dacă poţi, dă dovadă de empatie, fii înţelegător şi nu judeca. Dacă observi că prietenul tău anxios se retrage din viaţă, încearcă să-l ajuţi să nu se izoleze, asta în timp ce-i respecţi spaţiul personal. Dacă anxietatea lui e foarte gravă, spune-i că există ajutor – psihoterapia poate fi foarte eficientă pentru unele tipuri de anxietate, la fel şi medicaţia, şi meditaţia.

Credeţi că o persoană anxioasă poate să se simtă mai bine înfruntându-şi temerile? 

Există un corp mare de cercetări clinice care sugerează că a-ţi înfrunta fricile – „terapia prin expunere“ – poate fi foarte eficace pentru toate tipurile de anxietate, dar în special pentru fobii şi pentru anxietatea socială. Dar partea cea mai dificilă este că trebuie să te tot expui, altfel tinzi să te resetezi la nivelul de bază al anxietăţii. De pildă, mie aşa mi s-a întâmplat.

Uneori simt că, odată cu vârsta, mă înmoi, că unele dintre anxietăţile mele se retrag. Apoi mă loveşte un atac de panică şi simt că sunt la fel de rău ca întotdeauna. 

„A-i ajuta pe alţii cu anxietatea lor o reduce pe a mea“

Dacă dăm o căutare pe Google după cuvântul „anxietate“, una dintre primele întrebări care apare e dacă devine mai uşor odată cu înaintarea în vârstă.Dumneavoastră aţi observat vreo îmbunătăţire de-a lungul anilor? 

Uneori simt că, odată cu vârsta, mă înmoi, că unele dintre anxietăţile mele se retrag. Apoi mă loveşte un atac de panică şi simt că sunt la fel de rău ca întotdeauna. Dar având mai multe cunoştinţe despre anxietate, îmi oferă, de regulă, o perspectivă folositoare. A-i ajuta pe alţii cu anxietatea lor o reduce uneori pe a mea.

Slujba de jurnalist şi publicarea cărţilor vă aduc, de regulă, în faţa unor mulţimi de oameni. Cum reuşiţi să ţineţi discursuri, cum acordaţi interviuri ca şi cum n-aveţi nicio problemă? 

Mulţi ani am luat medicamente – benzodiazepine, precum Xanax – şi am băut alcool ca să pot să am apariţii publice. Şi am făcut-o cu succes în majoritatea timpului. Dar apoi, această combinaţie a început să ia ce e mai bun din mine, aşa că am încetat s-o folosesc într-o asemenea măsură.

Care a fost consecinţa? 

Să las medicamentele şi alcoolul a însemnat că a trebuit să renunţ la apariţiile mele publice. Unele lucruri, pur şi simplu, nu pot să le fac. 

„Anumite aspecte ale acestei pandemii mi-au redus anxietatea“

Vorbiţi în volum şi despre medicamentele pe care le-aţi încercat de-a lungul anilor. Există această veche dezbatere cu privire la vârsta de la care putem începe să luăm medicamente antipsihotice. Care e părerea dumneavoastră cu privire la acest aspect? 

Perspectiva mea asupra medicamentelor e… complicată. Cred că medicamentele ar trebui evitate în totalitate dacă e posibil. Dacă nu, ar trebui luate în cel mai mic dozaj posibil. Dar şi eu am avut medicaţie timp de 30 sau 40 de ani şi cred că pot, literalmente, să-ţi salveze viaţa. Dacă nu intervin alţi factori, i-aş sfătui pe oameni să evite să le administreze copiilor medicamente până când orice altă opţiune a fost epuizată.

Deşi le-aţi luat decenii întregi, n-aţi devenit dependent de medicamente. Cum poate fi evitat acest lucru? 

Dacă e posibil, e bine să eviţi anumite clase de medicamente, cum ar fi benzodiazepinele. Alte medicamente – antidepresivele SSRI (n.r. – inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei), precum Prozac sau Zoloft –, strict vorbind, nu creează dependenţă, dar pot fi formatoare de dependenţă. Nu te fac high, dar, când încetezi să le mai iei, poţi experimenta simptome de sevraj neplăcute.

Aţi combinat alcool şi medicamente, un amestec periculos. Puteţi să ne explicaţi această alegere? 

Da, nu faceţi ce-am făcut eu. E periculos, poţi să mori. Eu am făcut-o pentru că era singurul lucru care funcţiona pentru mine – şi a mers incredibil de bine mulţi ani. Apoi, a încetat să mai funcţioneze şi a devenit periculos.

Anxietatea îmi oferă antene sociale fine. Mă ajută să-mi fac planuri pentru viitor şi să evit rezultatele proaste. Când nu sunt învăluit în frica mea, îmi place să cred că experienţa mea cu anxietatea îmi aprofundează simţul empatiei.

În calitate de anxios, să construiţi tot soiul de scenarii în minte e ceva obişnuit. Cum v-aţi simţit când Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat pandemie de coronavirus? 

I-am spus terapeutului meu: „Vezi că aveam dreptate? Vine catastrofa“.

Cum v-aţi adaptat la noile realităţi ale acestei perioade? 

Anumite aspecte ale acestei pandemii mi-au redus, de fapt, anxietatea. N-am mai făcut nicio călătorie cu avionul, n-a trebuit să fiu departe de casă, am vorbit mult mai puţin în public – doar prin teleconferinţe. Şi mă bucur de timpul alături de familia mea, care mi-a fost impus odată cu autoizolarea. Dar sunt toate astea versus un zgomot de fundal de temere existenţială moderată, presărat cu momente de frică acută faţă de virus.

Dar o parte bună a anxietăţii există? În toată această suferinţă există ceva care vă oferă un avantaj? 

Da, îmi oferă antene sociale fine. Mă ajută să-mi fac planuri pentru viitor şi să evit rezultatele proaste. Când nu sunt învăluit în frica mea, îmi place să cred că experienţa mea cu anxietatea îmi aprofundează simţul empatiei. Şi cred că, într-un fel psihologic înrădăcinat, este aliată cu sensibilitatea morală.

Adică? 

Uneori, când contemplez dacă ar trebui să fac sau nu ceva, experimentez o anxie-tate viscerală, fapt care mă ţine să nu fac lucrul pe care n-ar trebui să-l fac. 

Imagine indisponibilă

CV Premiat pentru cercetarea asupra anxietăţii

Numele: Scott Stossel (foto: Profimedia)

Data şi locul naşterii: 7 august 1969, Boston, SUA

Studiile şi cariera: 

  • În 1992, a absolvit Universitatea Harvard, iar la scurt timp s-a alăturat redacţiei „The Atlantic“, care făcea primii paşi în online.
  • În 1996, a plecat la revista „The American Prospect“, unde, vreme de şapte ani, a fost managing editor, director editorial şi editor cultural. În 2002, a revenit în redacţia „The Atlantic“ ca editor.
  • Publicată în 2014, „Anxietatea. O poveste personală despre frică, speranţă şi căutarea liniştii interioare“ (Humanitas, 2019) a devenit bestseller „New York Times“ la o săptămână de la apariţie. Volumul a fost considerat de publicaţiile „The Washington Post“, „The Seattle Times“ şi „The Boston Globe“ drept una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2014.
  • În 2014, a fost recompensat cu Voices of Mental Health Award, de către Jed Foundation, respectiv cu Erikson Institute Prize for Excellence in Mental  Health Media.

Locuieşte în: Washington DC, SUA

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite