Kusturica, în memorii:„Unde sunt eu în toată povestea asta?”
0
Volumul autobiografic, „Unde sunt eu în toată povestea asta?”, editat de Polirom, marchează debutul literar al regizorului sârb Emir Kusturica. Cartea reflectă, dintr-un unghi unic, povestea sa de viaţă şi creează o îmbinare puternică între scenele de familie, contextul istoric şi deciziile pe care le-a luat de-a lungul timpului.
Kusturica îşi deschide opera cu un intro care reflectă ideea că oamenii nu ar putea trăi fără uitare. El îşi leagă neîncetat ideile de contextul politic al ţării sale de origine. Vine chiar din primele rânduri cu o concluzie la ceea ce s-a petrecut în tările din fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia. Din 1992, au început războaiele iugoslave, care s-au terminat târziu, prin 2001, dar odată terminate, ele s-au şters complet din imaginarul colectiv. Astfel, a intervenit uitarea:
„(...) uitarea este o supapă prin care sunt evacuate gândurile stânjenitoare legate de trecut, dar şi cele care au legătură cu viitorul”.
Însă, mai presus de toate, motivul central pentru care această carte a fost scrisă este acela ca să rămână drept document despre viaţa lui Kusturica.
Republica şi dictatorul
Întreaga acţiune începe, încă din 1961, şi se continuă pe fondul unei instabilităţi politice, în timpul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia conduse de dictatorul Iosip Broz Tito.
Regizorul tocmai îşi începea şcoala în acea perioadă. Nu era atras de materiile învăţate, dar îi plăcea încă de pe atunci să se uite la filmele lui Charlie Chaplin sau chiar la „Titanic”.
Tatăl lui Emir, Murat, nu era un adept al politicii dictatoriale ale lui Tito, lucru pe care i l-a transmis şi fiului.
Imaginea dictatorului, în schimb, se bucura de renume, chiar şi printre băieţi: „Pe strada noastră, atunci când un băiat lăuda frumuseţea unei fete, spunea << Bă, frate, e frumoasă ca Tito!>>”.
„Primii paşi în lumea cinematografului”
În 1963, micul Emir vedea pentru prima dată un film la cinema. Era „Atlanta” în regia lui Jean Vigo. În general, băiatul asculta Beatles şi Stones şi şi-ar fi lăsat plete dacă nu i-ar fi interzis asta Senka, mama lui.
Începe apoi să se contureze viaţa sa de adolescent. A trecut de la fotbal la baschet si handbal, s-a mutat împreună cu părinţii într-o casă mai mare, a descoperit „plăcerile” băuturii.
În clasa a X-a, ajunge să îl cunoască pe regizorul care i-a marcat viitorul: Šiba Krvavac. Într-una dintre discuţiile cu mentorul său, l-a întrebat: „De ce, însă, la noi în ţară, nimeni nu face un film de dragoste adevărat?”, iar Krvavac i-a răspuns: „Păi, aşteptăm până când o să termini tu Academa de Film.”. Aşa a început Kusturica să cocheteze cu regia.
În 1973, regizează primul film, „O parte de adevăr”, un scurt-metraj despre viaţa sa. Cu această peliculă participă şi la admiterea Academiei de Arte Frumoase din Praga, unde o să şi studieze din 1974 până în 1978.
„Membrii comisiei de admitere semănau cu majoritatea cineaştilor pe care îi întâlnisem până atunci. Nişte indivizi îmbrăcaţi în sacouri de catifea cu petice de piele în coate.”
„Când te pişi, te pişi, iar când iubeşti, ce rost are să trăncăneşti pe tema asta?”
Tot în această perioadă, o întâlneşte pe Maja Mandi, femeia cu care se va şi căsători şi va avea doi copii. Îi era greu să converseze cu ea, de aceea a inventat şi o scuză „Când te pişi, te pişi, iar când iubeşti, ce rost are să trăncăneşti pe tema asta?”.
De la facultate la Palme d'Or
După terminarea şcolii, Kusturica s-a confruntat cu opoziţia statului pentru finanţarea filmelor sale, asta pentru că nu corespundeau cu interesele politice ale vremii.
Însă cu toată presiunea politică, pelicula semnată de sârb, „Ce mai ştii de Dolly Bell?”, primeşte în 1981, premiul Leul de Aur la Veneţia. Trei ani mai târziu, un alt film marca Kusturica, „Tata în călătorie de afaceri”, este premiat cu Palme d'Or la Cannes.
Despre Ceauşescu
Din cauza presiunilor politice, pleacă, în 1988, din ţara sa în Statele Unite, ca să predea la Columbia University.
Evenimentele româneşti din decembrie 1989 l-au suprins pe Kusturica, lucru menţionat chiar şi în carte: „Nu avusesem pic de simpatie pentru omul ăla, ba dimpotrivă, îi găseam respingători pe el şi pe nevastă-sa. Cu toate astea, atunci cînd <<revoluţionarii>> i-au pus la zid şi i-au împuşcat, Maja şi cu mine am fost înroşi pe dos.”
„Ne luaseră adio pentru totdeauna de la Sarajevo”
După moartea tatălui, în 1992, şi izbucnirea războiului în întreaga Iugoslavie, Erin hotărăşte să se mute împreună cu familia, în Normandia.
În aceeaşi perioadă începe prietenia sârbului cu Johnny Deep şi se naşte ideea filmului „Underground”, premiat cu cel de-al doilea Palme d'Or din cariera regizorului.
Ajuns la 56 de ani când a scris cartea, Emir Kusturica vine cu o versiune a vieţii într-un context politic instabil. În filmele sale, este prezentată realitatea trăită de Erin la Sarajevo. Idolul său din lumea cinematografică este Federico Fellini. A fost influenţat de filmul „Amarcord” al regizotului italian.
Cartea autobiografică a apărut pentru prima oară în 2010 la Belgrad. Pe rafturile din librăriile româneşti, ea se află din 2012, apărută la Editura Polirom. Volumul costă 29.95 lei.
Se încarcă comentariile...
