INTERVIU Tiberiu Soare, dirijor: „Opera ne aduce aminte că omul mai are şi o latură nobilă“

0
0
Tiberiu Soare
Tiberiu Soare

Tiberiu Soare, care dirijează sâmbătă „Promenada Operei“ (un eveniment în aer liber cu mare afluenţă de public), este îndrăgostit de muzica de operă şi clasică, dar şi de Pink Floyd.

Este tânăr (are 35 de ani), dar e unul dintre cei mai talentaţi şi, prin urmare, apreciaţi dirijori ai noştri. Tinereţea i se vede în atitudine şi în felul deschis, neîncorsetat, în care-şi gândeşte meseria; talentul - atunci când se află la pupitru, în faţa orchestrei, la concerte.

M-am întâlnit cu Tiberiu Soare, în sala de spectacole ale Operei Române, unde el se mişca cu foarte mare agilitate. La propriu. La cerinţele fotografului nostru, el a trebuit să se caţere pe scenă sau în loje, iar acestea erau încuiate. Nicio problemă pentru atleticul Tiberiu Soare... Odată şedinţa foto încheiată, ne-am aşezat în sală să discutăm. După cum veţi vedea în cele ce urmează, ideile aduse în discuţie de el au fost la fel de sprinţare.

„Weekend Adevărul": Sâmbătă, 1 septembrie, are loc primul eveniment al Operei Române din această toamnă - „Promenada" -, o manifestare de succes în fiecare an, la care vine public numeros.

Tiberiu Soare: „Promenada Operei" e un indicator foarte bun. E o ocazie pentru noi, artiştii Operei, să vedem cât de popular este genul pe care-l
reprezentăm în cultura românească. Şi se pare că se bucură de o popularitate foarte mare. De la an la an, afluenţa a fost din ce în ce mai mare. Ţin minte că anul trecut, când am dirijat „Promenada", mă întorceam pentru aplauze şi vedeam o mare de oameni, din faţa Operei până la cheiul Dâmboviţei. Iar noi am putut să ne rafinăm oferta, în functie de preferinţele publicului larg şi de răspunsul lui la ce am cântat. (Vorbesc de public larg, pentru că intrarea e liberă.) În consecinţă, am ajuns la lucrări de foarte mare popularitate şi care reprezintă cu succes acest stil elevat - muzica de operă: coruri celebre din opere, arii pe care le recunoşti instantaneu, folosite şi în reclame, teme celebre etc.

Cum îţi explici acest succes al „Promenadei Operei"?

Oamenii au nevoie de frumos şi, în momentul în care te confrunţi cu o avalanşă de kitsch, e imposibil să nu simţi nevoia şi de ceva mai curat. Muzica de operă exprimă nişte lucruri care nu pot fi exprimate în alt gen muzical. Are ceva complet specific şi acest ceva vorbeşte despre nobleţea din noi, pe care, din păcate, în vârtejul vieţii cotidiene, o mai uităm din când în când. Când ascultăm muzică de operă, ne aducem aminte că omul mai are şi o latură nobilă. E vorba de nobleţe, e vorba de eleganţă, e vorba şi de gestica celor care se află pe scenă, care transmite un alt tip de civilizaţie şi fel de a trăi.

Caragiale, la Operă

Care sunt premierele pe care le va propune Opera în acestă stagiune?

Unul dintre aceste spectacole îl voi dirija chiar eu - este vorba de „O scrisoare pierdută", de Dan Dediu, o operă-cabaret politic în două acte, prilejuită de manifestările din „Anul Caragiale", dar care va fi păstrată şi în stagiunile viitoare. Spiritul lui Caragiale mi se pare definitoriu pentru ceea ce se întâmplă la noi în ziua de azi şi cred că acest spectacol este binevenit pe scena Operei. Va fi în primă audiţie mondială, iar la ora la care vorbim, Dan Dediu încă mai lucreză la orchestraţia acestei opere. Alte titluri care vor fi prezentate în premieră pe scena bucureşteană a Operei vor fi „Don Giovanni" de Mozart, „Tannhäuser" de Wagner şi „Othello" de Verdi - toate sunt titluri serioase şi care fac cinste oricărui teatru de operă.

Paraziţii, Mozart şi manelele

Ai declarat că eşti de părere că nu ar trebui să existe graniţe între genurile muzicale şi că un om care ascultă Paraziţii poate să asculte foarte bine şi Mozart.

Sunt perfect de acord cu ceea ce am spus. Nu există graniţe în muzică. De exemplu, Mozart nici măcar nu ştia că scrie muzică clasică. El scria muzică şi cu asta, basta! Eu am un criteriu foarte simplu, când vine vorba de artă şi de cultură. Există experienţe, avute în faţa unei opere de artă, pe care doreşti să le repeţi şi altele pe care nu doreşti să le repeţi. Cele pe care doreşti să le repeţi reprezintă arta de calitate. Pentru tine. Arta este un lucru care se adaptează la fiecare persoană în parte. Apoi, eu nu văd nici o contradicţie între a asculta Paraziţii şi a asculta Mozart. Sectarismul nu are ce căuta în gustarea operelor de artă. Omul nu e făcut să fie cantonat într-o singură experienţă. Ar însemna că omul respectiv şi-a amputat sau şi-a reprimat pornirea spre alte tipuri de muzică.

Ai dat exemplul cu Paraziţii, dar eu l-aş împinge ceva mai departe: un om ar putea asculta şi manele, şi Mozart?

Oamenii care ascultă Mozart, care au acces la stările acelea pe care le deschide muzica mozartiană, pot foarte simplu să asculte şi manele, fie şi ca experiment. E mai greu invers, adică oameni care ascultă de obicei manele să se ducă şi spre muzica lui Mozart. Deşi - nu se ştie! - pot exista şi cazuri de convertire, un fel de parafrază la ceea i s-a întâmplat lui Saul din Tars: să apară aşa, pe drumul Damascului, o bucată muzicală pe care să o fi auzit pe coloana sonoră a unui film sau cine ştie unde şi omul să-şi dea seama că acolo e un întreg univers şi astfel să aibă revelaţia înaltei arte. Acum, ca muzician profesionist, sunt obligat să spun că termenul „manele" a fost deturnat. Iniţial, prin secolele 18-19, maneaua era un cântec mai degrabă lent şi cu versuri de dragoste. Şi care nu conţinea nimic vulgar, explicit. „Manelele" de astăzi sunt foarte departe de ceea ce însemna la origine acest termen. Acum, noi asociem cuvântul „manele" cu un anumit tip de sonoritate care nu are nimic de-a face cu muzica adevărată făcută de muzicienii turci şi de cei din zona de influenţă otomană. În primul rând, avem acest sunet de plastic, produs de sintetizatoare, care te calcă pe nervi şi care te-ar enerva şi dacă ar face alt tip de muzică. Îl asociem cu un anumit ritm şi care nu e nimic altceva decât o rumbă mai rapidă. Pe mine nu ritmul, ci mai degrabă timbrul mă enervează la manelele de azi. Şi, de fapt, cel mai tare mă enervează textul - care nu spune nimic sau spune nişte prostii de care oricum nu am nevoie.

Muzicile din torpedou

Ce alte feluri de muzică asculţi în afară de cea cultă?

De exemplu, Pink Floyd, pentru care am o adevărată fixaţie. E un test foarte bun să vezi ce muzică are omul la maşină, în torpedou.

Şi tu ce muzică ai?

Pink Floyd, Dire Straits, Jordi Savall cu muzica de la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, Rolling Stones, Queen, Deep Purple şi rockăreală - Metallica, evident.

Ce Metallica ai?

Mie albumul lor care-mi place cel mai mult e „Black". Dar am şi „St. Anger", am şi „Garage Inc" şi am şi vechiul „Master of Puppets", din perioada lor romantică.

Tu, de altfel, ai dirijat şi rock simfonic - „Mozart Rocks".

Da, este un concept care îi aparţine lui Constantin Teodorescu - un concept care-şi propune să realizeze întâlnirea muzicii clasice cu rock-ul de calitate. Întâlnirea asta e ca un fel de Ianus cu două feţe: pe de o parte, avem lucrări clasice interpretate cu o chitară electrică şi care improvizează pe marginea a ceea ce cânt eu cu orchestra şi, pe de altă parte, versiuni orchestrate ale unor piese rock - cum ar fi „Comfortably Numb", de pe „The Wall", al lui Pink Floyd, sau „Last Horizon", al lui Brian May.

E fain că nu eşti un fundamentalist muzical.

Dacă mă sperie ceva pe lumea asta e fundamentalismul, fanatismul. Dacă vrei, sunt un fanatic al anti-fanatismului. Fanatismul înseamnă refuzul de a gândi cu propriul tău creier - şi asta întotdeauna e grav. Apoi, e o amputare a celei mai importante părţi din noi, adică a sufletului. Cred că cele mai bune antidoturi împotriva acestei boli fatale pentru suflet rămân cultura şi arta.

"Oamenii au nevoie de frumos şi, în momentul în care te confrunţi cu o avalanşă de kitsch, e imposibil să nu simţi nevoia şi de ceva mai curat.''

"Pe mine nu ritmul, ci mai degrabă timbrul mă enervează la manelele de azi. Şi, de fapt, cel mai tare mă enervează textul.''

"Fanatismul înseamnă refuzul de a gândi cu propriul tău creier - şi asta întotdeauna e grav.''

„Nu-mi place deloc ideea de carieră în muzică"

Când ţi-ai descoperit pasiunea pentru muzică?

Foarte devreme, pe la cinci ani. De fapt, nu mi-am descoperit-o eu, ci bunicul meu. Bunicul mi-a povestit că şi-a dat seama din faptul că imitam cu foarte mare acurateţe melodiile pe care le auzeam la radio şi aveam un bun simţ ritmic. La cinci ani şi jumătate m-au dat la un curs de preşcolari, la vioară.

Cum ţi se pare şcoala pe care ai făcut-o tu faţă de cea de acum?

Ştiu că e un refren plicticos ăsta - fiecare generaţie vine şi spune că nu mai e ca pe vremuri. Da, adevărul e că nu mai e ca pe vremuri! Trăiam într-un univers mai închis, accesul la informaţie era mult mai limitat şi puţinele lucruri care ajungeau la noi din ceea ce se întâmpla în domeniul artistic afară erau cântărite în aur. De exemplu, cine punea mâna pe un tratat de dirijat apărut în Germania şi care umbla pe la noi în copii xerox - se putea socoti fericit! Deşi aveam 13 ani când a căzut comunismul, am amintiri destul de clare din perioada de dinainte de '89. Vedeam şi eu că stau la cozi în frig, că se ia curentul - la un moment dat, chiar s-a intâmplat să rămân în lift când s-a oprit lumina... Da, nu au fost nişte experienţe foarte plăcute. Copilăria în comunism a avut părţile ei urâte, dar în acelaşi timp nu te poţi desprinde de amintirile acelea care rămân cu tine toată viaţa şi care sunt frumoase. De exemplu, cum mă jucam cu ceilalţi copii în faţa blocului. Acum nici nu mă gândesc că aş putea să-mi las băieţelul să se joace în faţa blocului! Circulaţia maşinilor e mult mai mare, posibilitatea să se întâmple ceva rău - la fel.

Dirijatul, un fel de meserie vectorială

Poziţia de dirijor implică şi o poziţie de putere - eşti şef. Te încântă chestia asta?

Detest postura de şef. Detest să le spun altora ce să facă.

Şi, atunci, tu cum lucrezi cu oamenii?

Încerc în primul rând ca eu să mă pregătesc foarte bine, fiindcă, după vorba unui bătrân muzician, cel mai important lucru pe care-l are de făcut un dirijor în faţa unei orcheste e să nu o încurce. Din respect pentru oamenii pe care-i am în faţa mea, mă pregătesc foarte bine cu partitura, să-mi fie foarte clar de unde vreau să plec şi unde vreau să ajung. Nu-mi place să bâjbâi, am oroare de aşa ceva. Ceea ce încerc eu este să-i inspir pe instrumentiştii aflaţi în faţa mea. Când un dirijor se prezintă la o repetiţie în faţa orchestrei, el întâlneşte o multitudine de viziuni asupra piesei care trebuie interpretată (viziuni care aparţin instrumentiştilor). Ceea ce are de făcut un dirijor este să unifice aceste viziuni şi să le dea un sens. E un fel de meserie vectorială. La final, trebuie să rezulte un vector din toată această multitudine a curenţilor de forţă.

Eşti unul dintre cei mai apreciaţi dirijori din România. Dacă ai fi fost unul dintre cei mai apreciaţi dirijori din Germania, de exemplu, ai fi avut un alt statut. Nu ţi se pare nedrept?

Tot acest statut, care se traduce în termeni de notorietate sau în termeni materiali, are de-a face cu un ceva pe care eu îl disociez foarte clar de acestă stare privilegiată care înseamnă muzică. Este vorba de ideea de carieră. Nu-mi place absolut deloc ideea de carieră în muzică şi nu-mi doresc asta. Termenul implică mentalitatea că te serveşti de muzică, încercând s-o faci la un nivel cât mai performant, e adevărat, dar o faci pentru ca ţie să-ţi fie bine.

Şi e rău să-ţi fie bine?

Nu, nu e rău să-ţi fie bine, dar e rău să te foloseşti de muzică. Pentru mine, muzica nu trebuie să fie un business sau o trambulină pentru a mă afirma pe mine însumi. De fapt, acest atât de preţios „eu", de care foarte multă lume nu se poate dezbăra, este chiar el o piedică serioasă în atingerea acelei stări privilegiate care înseamnă starea de muzică. Un muzician nu face nimic altceva decât să vâneze nişte stări. Artiştii, în general, sunt nişte vânători de stări privilegiate. Cu cât găsesc mai des aceste stări privilegiate, cu atât ei se simt mai împliniţi. În acest algoritm, ideea de carieră nu are ce căuta.

"Ceea ce încerc eu este să-i inspir pe instrumentiştii aflaţi în faţa mea.''

"Încerc în primul rând ca eu să mă pregătesc foarte bine, fiindcă, după vorba unui bătrân muzician, cel mai important lucru pe care-l are de făcut un dirijor în faţa unei orcheste e să nu o încurce.''

"Artiştii, în general, sunt nişte vânători de stări privilegiate.''

CV

- De la tubă, la bagheta de dirijor
- Numele: Tiberiu Soare
- Anul şi locul naşterii:1977, Bucureşti
- Starea civilă: căsătorit, un copil (Alexandru, 5 ani)
- Studiile şi cariera:
-A urmat cursurile Liceului Militar de Muzică „Iacob Mureşianu", din Bucureşti, pe care le-a absolvit în anul 1995 ca şef de promoţie
- Este absolvent a două dintre Facultăţile Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti: cea de dirijat - clasa profesorilor Ludovic Bács şi Petru Andriesei, precum si cea de interpretare muzicală - la tubă - clasa profesorului Ion Popescu
- A făcut Masterul la secţia dirijat de orchestră, cu Horia Andreescu
- A început să dirijeze din 1999 şi a condus orchestrele Filarmonicilor din Târgu-Mureş, Braşov, Craiova, Satu- Mare, Ploieşti, Constanţa, Bacău, Botoşani, Orchestra de Cameră Radio şi Orchestra Naţională Radio. Este, de asemenea, dirijorul ansamblului de muzică contemporană „Profil"
- Din 2005 este dirijor la Opera Naţională Română şi, din această toamnă, este şi dirijor permanent al Orchestrelor Radio
- Locuieşte în: Bucureşti

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite