INTERVIU Ștefan von Korch, tenor: „După o perioadă de iluzii și deziluzii, mi-am dat seama că locul meu este pe scena Operei“
0Chiar dacă la început nu a vrut să cânte muzică clasică italiană, opera l-a cucerit odată cu dobândirea vocii de tenor.
Primele încercări în muzică au început la 3 ani, atunci când, cu un acordeon verde în brațe, Ștefan von Korch se plimba prin casa părintească și încerca să învețe să cânte. Urechea muzicală și talentul moștenite din familie au ieșit la scurt timp la iveală, iar de atunci parcursul până la operă l-a purtat pe tenor prin muzica populară slovacă și cea românească. „Weekend Adevărul“ a discutat cu tenorul despre cum s-a îndrăgostit iremediabil de operă, deși inițial nu îi plăcea absolut deloc, precum și despre cum a reușit să interpreteze rolul lui Arturo Talbo din opera „I Puritani“, de Vincenzo Bellini, unul dintre cele mai înalte și mai grele pentru un tenor. De asemenea, am aflat mai multe de la Ștefan von Korch despre personajul Camille de Jolidon, pe care îl interpretează în opereta „Văduva veselă 2.0“, în montarea lui Andrei Șerban, ce ajunge pe scena Operei Naționale din București pe 22 iunie, în cadrul Bucharest Opera Festival.
„Weekend Adevărul“: Știm că v-ați născut și ați copilărit în comuna Șinteu, județul Bihor, iar mai târziu ați studiat la Liceul de Muzică din Oradea. Dar cum ați intrat în fascinanta lume a muzicii?
Ștefan von Korch: La vârsta de 3 ani a început călătoria mea în lumea muzicii, atunci când tatăl meu, de profesie pădurar, mi-a dăruit un acordeon mic de culoare verde. Am început să mă joc cu el și tot îl zbârnâiam, spre disperarea mamei, căreia tata îi spunea: „Lasă-l, poate învață să cânte“. Așa s-a și întâmplat, iar după două săptămâni cântam melodii. Un an mai târziu, am primit un sintetizator cu care am început să mă joc și se pare că mă jucam cu folos, pentru că melodiile sunau destul de bine. Apoi, la grădiniță și la școală profesorii și-au dat seama că am talent muzical.
Moșteniți talentul din familie?
Pot spune că toți cei din familia mea au ureche muzicală: mama și bunica cântă foarte frumos, tatăl meu are o voce pe care sper că am moștenit-o măcar pe jumătate (râde). Niciunul dintre ei nu a urmat calea muzicii ca profesie, dar toți au ureche muzicală și ritmul în sânge. De asemenea, unchii din partea mamei cântă la acordeon, dar și vocal.
Mama dumneavoastră este de origine slovacă, iar tatăl, germană. Cum ați împăcat muzical cele două culturi?
Amândoi s-au născut în România, dar părinții lor au venit din acele zone. Am petrecut mai mult timp cu mama mea, pentru că tatăl meu era foarte ocupat cu serviciul. Stând mai mult pe lângă mama, am învățat foarte mult limba slovacă. În zona noastră, aproximativ 95% din populație este de naționalitate slovacă.
Operă, pe neștiute
Iar mai târziu, la liceu, ați studiat canto principal și pianul - secundar. Care dintre cele două vă atrăgea mai mult la acel moment?
Îmi plăcea mai mult să cânt cu vocea. La început, am fost cântăreț de muzică populară slovacă, iar la liceu am intrat la admitere cu muzică populară românească. Trecerea la muzica italiană s-a petrecut brusc și fără știrea mea. Profesoara mea de canto de la vremea respectivă, doamna Angela Popescu, m-a îndemnat să mă îndrept spre muzica populară italiană, iar eu am crezut că este un fel de muzică asemănătoare cu a noastră. I-am spus: „Eu nu mi-aș dori să fie operă, să țip...“. La momentul respectiv eu credeam că acei cântăreți de operă urlă. (râde) Trecerea s-a făcut de pe un semestru pe celălalt, iar la sfârșitul anului, colegii m-au întrebat: „Cum îți place opera?“ Iar eu am rămas surprins: „Care operă?“. Am început să plâng și să mă revolt, dar apoi am luat calea muzicii clasice. Acum, scena Operei este locul în care mă simt în siguranță.
Vă mai amintiți debutul pe scenă, ce sentimente vă încercau?
Primul meu rol fiind în clasa a X-a, a fost unul de bas, în contradicție cu ceea ce cânt acum. Neavând o cunoaştere vastă a operei și a greutății care vine odată cu un astfel de rol, nu cred că mi-am dat seama de complexitatea acelui rol de operă și l-am cântat dintr-o cursivitate cumva nativă, dar care de fapt am constatat că nu era a mea, ci era indusă.
Care a fost momentul în care v-ați simțit acasă pe scena operei?
Când am trecut de la bariton la tenor, în anul III spre IV de facultate. Atunci am debutat în rolul lui Tamino din „Flautul fermecat“, un erou care își salvează iubita. După multă muncă, mi-am dat seama că de fapt acolo este locul meu. Până la acel moment trecusem printr-o perioadă de încercări, iluzii și deziluzii.
Ați avut vreun rol la care ați visat să îl interpretați?
Am visat și am reușit să interpretez rolul Lordului Arturo Talbo din opera „I Puritani“, de Vincenzo Bellini. Este unul dintre cele mai înalte roluri scrise vreodată pentru vocea de tenor – trebuie să cânți mai sus decât soprana. Când ascultam această operă, visam la acest rol. Datorită lui Dumnezeu și muncii depuse, l-am interpretat la Opera Națională din Cluj-Napoca, într-o premieră națională. Este o muzică extraordinară, plină de patos, plăcere, suferință și trăiri pe care noi, oamenii, le avem în viața noastră de zi cu zi și fără de care nu am putea fi umani. De asemenea, mi-aș dori să fac rolul lui William Tell, din opera cu același nume scrisă de Gioachino Rossini. Este o piatră de referință în repertoriul înalt de tenor.
„Văduva veselă 2.0“, un spectacol intens
Cum abordați din punct de vedere psihologic un rol de care nu sunteți tocmai apropiat, care vă este mai degrabă contrar ca tipologie?
Dacă vrei să intri în pielea unui personaj mai complex psihologic sau diferit emoțional decât tine, trebuie să muncești mai mult. Dacă trebuie să cânți într-o limbă pe care nu o cunoști, ar fi de preferat să ai un mentor care o știe pentru a te învăța ce înseamnă fiecare cuvânt. Astfel poți pătrunde esența cuvintelor respective, dar și în adevăratele sentimente ale personajului atunci când le rostește.
În această perioadă, interpretați din nou rolul lui Camille de Jolidon în opereta „Văduva veselă 2.0“, în montarea lui Andrei Șerban, rol pe care l-ați jucat prima dată în 2016, într-o montare mai amplă.
La prima montare am lucrat timp de două luni intensiv, în medie șapte ore pe zi. În versiunea din acest an s-a păstrat cumva stilul de atunci, dar a suferit mici modificări, mai ales în ceea ce privește durata – este mai scurt. Cu toate acestea, este un spectacol intens. Camille din „Văduva veselă 2.0“ este un personaj foarte colorat, plin de sentimente pe care în viața de zi cu zi le cam uităm, inclusiv dragostea sinceră față de persoana pe care o îndrăgim și o dorim. El trece prin tot felul de situații neprevăzute pe care trebuie să le scoată la capăt în mod pozitiv.
Se încarcă comentariile...
