Ion Piso, tenor: „Foamea mi-a descoperit talentul. Când am dat audiție la Operă, s-au uitat în gura mea să nu am vreun aparat“ INTERVIU
0În timpul studiilor la Filosofie, când îi avea profesori pe Lucian Blaga și D.D. Roșca, Ion Piso și-a descoperit vocea, care avea să îi contureze o carieră de aproape 60 de ani pe scena operei.
Maestrul Ion Piso (94 de ani), tenor de talie internațională, cu o carieră de aproape 60 de ani, a interpretat roluri pe trei continente, în 27 de țări și pe 150 de scene de operă. A cunoscut încă din copilărie mari personalități ale intelectualității românești precum Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu și alții, a îndurat prigoana comunistă în timpul facultății, când era considerat fiu al unui dușman al poporului, a încercat tot timpul să se autodepășească, iar după întoarcerea în țară, la vârsta de 70 de ani, și-a continuat studiile muzicale dându-și doctoratul.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu maestrul Ion Piso despre copilăria lui în Zărnești, anii de liceu în Brașov, atunci când a dansat vals cu Principesa Ileana, studenția grea, foamea – marea revelatoare a talentului –, precum și despre anii petrecuți în străinătate, atunci când a organizat Centenarul nașterii lui George Enescu la Paris, la cererea lui Yehudi Menuhin.
„Weekend Adevărul“: Știm că dumneavoastră ați copilărit în Zărnești. Cum a fost copilăria dumneavoastră acolo?
Ion Piso: Am umblat mai mult pe cal decât pe jos și am căzut de pe el de foarte multe ori. Aveam și oi, dădeam în strungă. Am trăit mult în natură: mergeam la sapă, la coasă, la strânsul fânului, la toate activitățile legate de gospodărie și agricultură. Uneori mergeam pentru mai multe zile departe de sat și trebuia să dormim acolo, așa că ne construiam o colibă. Dimineața, când ne trezeam, ne lingeam buzele de rouă.
Iar la școală ce fel de elev erați?
Am fost elev al Liceului „Andrei Șaguna“. Liceul avea, în privința organizării vieții extrașcolare a elevilor, tradiții care ne duc cu gândul la obiceiuri din vremea cavalerismului, de exemplu cel al învestirii în trecerea la o etapă superioară. Este un liceu cu o tradiție nemaipomenită, care a dat 49 de academicieni. La acest liceu, elevii din cursul superior erau organizați în coetus – o organizare în care profesorii nu se implicau direct, pentru că ea, această organizare, avea o anumită autonomie. În felul acesta, în drum spre maturizare, se crea un grad de responsabilitate necesară vieții în societate. Apoi, ca să vedeți importanța acestui coetus, dacă un elev era eliminat mai mult de șapte zile, consiliul profesoral nu putea să ia această decizie până când în comisie nu era prezent și iudexul, un elev din clasa a VIII-a trimis de mine, care eram la momentul respectiv prefectul promoției mele. Trecerea de la cursul inferior la cel superior era o „ruptură de nivel“ pusă în evidență de un ceremonial de inițiere. Când treceam în clasa a V-a trebuia să fim consacrați, să trecem printr-o procesiune pentru a fi demni de noul statut. Elevul de clasa a VIII-a, ca nivel de conștiință și responsabilitate, era aproape un student. Liceul „Șaguna“ era un liceu serios care te pregătea pentru viață, exceptând cunoștințele ce le primeai prin programa analitică.
Vals cu Principesa Ileana
Ați cântat în cor?
În clasa a III-a, profesorul de muzică, după anumite probe, m-a pus să cânt. Liceul făcea niște serbări cu ecou în societate, manifestări la care aproape întreg orașul participa. La un moment dat, pentru a procura bani ca să ne putem face tabloul de final (n.r. – poza de absolvire), împreună cu niște colegi am făcut un program artistic pe care l-am ținut apoi în satele din apropierea Brașovului unde locuiau mai mulți colegi care puteau aduce public. Astfel am reușit să facem rost de ceva bani. Așa am ajuns să ținem acest program și la Bran, unde se afla, la castel, Principesa Ileana, împreună cu familia ei. Atunci, după concert urmând o serată dansantă, am avut prilejul să o invit la un vals.
Iar după terminarea liceului, ce a urmat?
Tata mi-a scris din închisoare, de la Gherla – el, fiind preot, a fost arestat –, că dorește să fac Medicina. Am dat examenul de admitere, dar m-au admis nu prea ușor pentru că eram fiul unui dușman al poporului. După un an și jumătate am renunțat și am rămas student la Facultatea de Filosofie.
„Mâncam doar supă, nu mă mai țineam pe picioare“
Cum v-ați descoperit talentul muzical?
Foamea mi-a descoperit talentul. Eram student la Cluj, la Medicină și la Filosofie, dar în cele din urmă am rămas doar la Filosofie, unde am studiat trei ani. După un timp, nu mai aveam mijloace de subzistență, tata era, și el, la „studii“ (n.r. – închisoare), mama era exploatată la sânge și i se lua tot de prin casă, nu putea să mă mai susțină la facultate. Fiind copil al „dușmanului de clasă“, aveam niște taxe universitare maxime, pe care nu reușeam să le plătesc. Cumnatul meu, sculptorul Ladea, care mă auzise cântând, a vorbit cu Gogu Simionescu, prim-bariton al Operei din Cluj şi profesor de canto, şi aşa am ajuns, cu ajutorul lui, în 1949, corist la Operă. Când am dat audiție, dirijorul E. Lazăr, care era conducătorul comisiei, a vrut să se uite în gura mea pentru a vedea dacă am vreun aparat acolo. O mare pacoste pentru cultură un asemenea nivel intelectual! Dacă mă gândesc prin ce am trecut, aproape că leșin de fiecare dată! Însă toate aceste greutăți m-au ajutat.
Deci din nevoie ați devenit angajat al Operei din Cluj...
Da! Știți, și în natură, în general, nevoia este motorul evoluției. Ajunsesem „supist“ la Căminul studențesc „Avram Iancu“ din Cluj. Supiștii erau cei care primeau la cantină doar supa, pentru care nu se cerea bonul de masă. Pentru felul doi era nevoie de cartelă. Primeai cartela doar dacă erai agreat, dar cum eram fiul unui dușman de clasă, eu nu primeam. Mâncam numai supă, ceea ce a funcționat câteva luni, dar la un moment dat nu mai puteam; nu mă mai țineam pe picioare. Gogu Simionescu m-a îndrumat pe linia bună. El a fost elevul marelui bas George Folescu, iar acesta fusese elevul lui Dimitrie Popovici-Bayreuth, faimosul bas, interpret wagnerian.
Apoi ce a urmat?
Am ajuns solist al Operei din Cluj. Mai întâi am avut roluri mici, ceea ce m-a ajutat, dar m-a și plafonat în evoluția și tehnica artei vocale. După vreo cinci ani am vrut să plec de la Cluj, pentru că dirijorul mă ținea într-o stare de „iobăgie“, ceea ce nu mi se întâmpla doar mie. M-am străduit să ajung la Opera din București, care mă invita să cânt doar în operele de care fugeau tenorii lor: „Faust“ și „Lakmé“, care erau dificile și lungi. Când ministerul, la cererea dirijorului Massini, care era directorul artistic al Operei bucureștene, dorea a mă transfera la București, directorul Operei din Cluj, regizorul Cotescu, s-a opus, obiectând că plecarea mea de la Cluj ar dezechilibra repertoriul. S-a întâmplat să am turnee în străinătate, despre care ziarele publicau scurte știri în legătură cu teatrele în care cânt, și că am un deosebit succes, bisând, chiar trisând multe arii. La aceasta adăugându-se și faptul că am imprimat un disc cu arii din opere, acompaniat de orchestra Teatrului Balșoi, situația a început să nu mai poată fi ținută „sub preș“ de către directorul Operei din București.
De la Cluj la București via Teatrul Balșoi
Cum ați ajuns să înregistrați cu orchestra Teatrului Balșoi?
Avusesem o serie de spectacole în Caucaz, la Erevan, Baku și Tbilisi, în Gruzia. La unul dintre aceste spectacole asistase, întâmplător, viceministra Culturii de la Moscova. A fost, pesemne, impresionată. Destul că, pe când mă întorceam acasă la București, la încheierea turneului, când am coborât din avion la Moscova, pentru a-l lua pe cel către București, pe scara avionului m-a întâmpinat directorul adjunct de la Gosconcert, agenția de impresariat a URSS, spunându-mi: „Tovarășe Piso, programul dumneavoastră s-a schimbat. Nu mai plecați la București, pentru că mâine ați fost programat să imprimați, cu orchestra Bolshoi Theatre la studiourile unionale, un disc cu arii din opere“. În seara următoare am imprimat discul cu 8 arii, până pe la 2-3 noaptea, sub bagheta primului dirijor al operei moscovite, Boris Khaikin. După apariția discului pe piață, anul următor am fost invitat să cânt „Rigoletto“ la Bolshoi Theatre, iar în anul următor „Traviata“.
Apoi ce a mai urmat?
În toamna ce a urmat am fost invitat la minister de viceministrul Popescu Dumitru, care făcea și desfăcea totul, sub conducerea Constanței Crăciun (n.r. – ministru al Culturii și ulterior vicepreședinte al Consiliului de Stat în perioada comunistă). Cu acest prilej, tovorașul vice mă întreabă de ce nu sunt angajat la Opera din București. I-am replicat: „Asta trebuia să vă întreb eu pe dumneavoastră“. Așa s-a spart gheața. La finalul întâlnirii mi-a spus că mă va chema directorul Operei, să discut cu el situația mea profesională. Între timp, se întâmplase altceva. La presiunea publicului și a opiniei publice, Opera din București m-a programat cu un spectacol „Rigoletto“. În seara respectivă, directorul Mihai Brediceanu era în lojă, iar dirijorul spectacolului era Emanuel Elenescu, un perfect muzician. În tabloul IV, spectacolul s-a întrerupt câteva bune minute, pentru că publicul a cerut cu insistență bis. Regizorul de culise l-a sunat pe dirijor (Elenescu) spunându-i că nu se poate face bisul pentru că directorul îl interzice. Închipuiți-vă cum s-a distrat publicul când dirijorul, în loc să țină bagheta în mână, ținea telefonul, parlamentând cu conducerea teatrului. Enervat la culme de încăpățânarea lui Brediceanu, Elenescu i-a oferit bagheta directorului, care era și dirijor, spunându-i: „Atunci veniți și dirijați dumneavoastră!“. Eu pe scenă râdeam făcând semne lui Elenescu. La un moment dat, am lăsat capul în jos și m-am apropiat de scaun să mă așez, abia atunci publicul s-a mai potolit. La câteva zile după spectacol, directorul Operei, care avea o jumătate de normă și la Filarmonica „George Enescu“ unde eram angajat, întâlnindu-mă, îmi spune: „Te rog să-ți potolești galeria! M-au agresat admiratorii dumitale“. Imediat, după spectacol, câțiva spectatori, strânși în jurul său, l-au luat la întrebări! O doamnă care și-a scos pantoful, care o jena, și a început să gesticuleze foarte viu cu pantoful în mână.
Apoi ați ajuns la Opera din București?
Da, Popescu Dumitru, zis și „Dumnezeu“, vorbise cu directorul operei, care mi-a oferit la alegere, unde voiam să am normă întreagă: la Operă sau la Filarmonică. Așa am ajuns să fiu angajat la Operă.
„Noi nu putem periclita independența României pentru cariera lui Piso“
În perioada în care ați fost angajatul Operei, ați făcut numeroase turnee în străinătate. Știm că în acea perioadă regimul încerca să îi racoleze pe cei care ieșeau din țară și să îi facă agenți. V-au abordat și pe dumneavoastră?
Au încercat. Nu știu cum de am scăpat. Când am ieșit prima dată în străinătate, în Apus, au încercat să mă racoleze și să le dau fișe detaliate cu ce am făcut acolo, cu cine m-am întâlnit etc., însă eu n-am marșat. Au tot încercat, dar m-am făcut de fiecare dată că nu înțeleg despre ce este vorba. Până ce, plictisiți, pesemne, m-au lăsat în plata Domnului.
„Plecai din țară fără strop de energie“
Ați avut șansa să vedeți cum sunt și alte societăți. Ce impresie v-au lăsat?
Când m-am întors în România, după prima vizită de la New York, în 1965 sau 1966 (când am cântat la Metropolitan Opera), i-am spus scumpei mele neprihănite (n.r. – soției sale): „Să știi că am constatat că între regimul de la Moscova și cel de la New York este o diferență nu de conținut, ci de mijloace“. Mi-am dat seama despre faptul că aceste două mari forțe au ceva foarte asemănător. Totul se rezumă la stăpânirea miliardelor de oameni. La Moscova se stăpânea cu forța, ciocanul și teroare, iar în partea cealaltă, mult mai rafinat, mai sigur, mai plin de tact – cu ispita vieții îmbelșugate.
Ce însemna pentru un artist să iasă din țară? De ce greutăți se lovea din partea statului?
Tata a făcut multe „studii“ la Canal, la Gherla, Aiud și alte închisori, în total 10 ani. Fiind copilul unui dușman al poporului, nu am putut să am acces la Occident decât mult mai târziu, în 1964. Când trebuia să pleci din țară, în baza unui contract, te frecau autoritățile până când nu mai aveai în tine strop de energie. Până în 1968, de câte ori mergeam în asemenea turnee, nu ajungeam niciodată sănătos acolo unde aveam de cântat, ci aproape întotdeauna răcit și sleit de puteri. În ultimele două zile trebuia să fac toate demersurile pe la ambasade etc. Dacă aveam peste trei-patru zile concerte sau spectacole în străinătate, cei de la Ministerul Culturii îmi spuneau: „Tovarășe Piso, mergeți liniștit acasă, când va fi cazul, vă anunțăm“. Cu două zile înainte de a pleca din țară, cum spuneam, trebuia să alerg pe la toate instituțiile, să iau vizele de tranzit. Biletul de avion, dacă mai prindeam loc, era eliberat numai după ce arătai că ai toate vizele parcursului. Așa era regimul nostru!
Și ați fost angajat până în 1968. Ce v-a determinat să plecați?
Întotdeauna când am simțit că mă plafonez într-un loc, am plecat. Inclusiv în Occident; când am simțit asta, am ales să mă întorc acasă.
„Am plecat pe trei sferturi ilegal“
Cum ați reușit să plecați din România comunistă?
De știut: când ți se dădea pașaportul, ți se lua buletinul de identitate; în socialism nu le puteai avea pe amândouă la tine! Am plecat chiar în timpul puciului din Cehoslovacia, în perioada în care Ceaușescu refuzase să intervină și România la această agresiune, în cadrul Pactului de la Varșovia. Atunci a ținut un mare discurs, dar lucrurile s-au precipitat, schimbând macazul. Pe vremea aceea, România era o închisoare fără gratii. Abia mă întorsesem din străinătate și aveam pașaportul la mine, însă fără viză de ieșire. Soția mea a mers la agenția națională de impresariat (OSTA) pentru a face procedurile pentru viză pentru că aveam un contract de înregistrare pentru un disc cu arii din opere cu Philips Records. Directorul agenției i-a spus că nu mai poate pleca nimeni din România în Germania, Israel, America și alte două state, nu-mi mai amintesc bine. Contractul nu conta în fața lor. La insistențele soției mele, i s-a răspuns: „Tovarășa Piso, noi nu putem periclita independența României pentru cariera lui Piso“.
Și ce ați făcut?
Întâmplător, a venit la noi acasă, noi fiind colecționari de mobilă de epocă, un tip care era și în Comitetul Central, soția lui fiind mare amatoare de antichități. I-am povestit ce s-a întâmplat. Mi-a spus că dacă el ar fi în locul meu, ar pleca și ar rămâne „ceva mai mult timp afară“. Înaintea mea plecase Emilia Petrescu, undeva în Iugoslavia. În acea seară am avut un concert la Filarmonică. La Ateneul Român, securiștii aveau camera lor de unde supravegheau centrul orașului. Astfel am aflat că rușii trăseseră în niște vagoane la Ungheni. Am plecat repede acasă, mi-am echipat mașina, iar la 2 noaptea am pornit la drum. Când am ajuns la Stamora-Moravița, nu ne-au mai verificat vizele. Cred că fuseseră anunțați să ne lase să mai și plecăm. Le-am povestit și celor de la vamă de episodul cu vagoanele și au fost șocați. Așa am plecat din România – pe trei sferturi ilegal, am scăpat ca prin urechile acului. La München, unde am poposit, agenții din țară încercau să mă contacteze și să mă convingă să mă întorc în țară, dar le-am spus ce îmi ziseseră, la timpul său, ei mie: Când va fi cazul, îi anunț eu, din vreme!
Unde v-ați stabilit?
În Germania, pentru că și eu și soția mea eram amândoi de formație culturală germană. Apoi am mai locuit și în Paris, în Italia, lângă Roma... Nu am stat numai într-un singur loc.
„Când îl întâlneam pe Eliade, îmi făcea impresia că am de-a face cu un sacerdot“
„Weekend Adevărul“: Știm că ați cunoscut mai multe personalități, atât în casa părintească, cât și mai târziu, când locuiați în străinătate.
Ion Piso: Personalitățile, pe care am avut posibilitatea să le întâlnesc, și să mă las influențat și format de ele, le-am cunoscut încă de pe când eram mic, la noi acasă, care devenise un gen de „han cultural“. Veneau foarte multe personalități, printre ele îmi amintesc de Cincinat Pavelescu, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu... și alții. Mai târziu, la Paris, i-am cunoscut pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionesco. Scriu despre aceștia în următoarea mea carte ce va ieși peste câteva săptămâni, intitulată „Din vremea urieșilor – Portrete“, vol. I, în care apar oameni de cultură, nu muzicieni, cu excepția unei singure personalități din lumea muzicii – Marcel Mihailovici, un mare compozitor, care a fost prietenul și executorul testamentar al creației muzicale, încă nepublicată la acea vreme, a lui Enescu. Pe Cincinat Pavelescu, regele epigramei, l-am cunoscut cu doi ani înainte să moară (n.r. – 30 noiembrie 1934). În acea perioadă, tocmai se logodise, la 60 de ani, cu o fată de 18 ani. Era extraordinar, o personalitate care a stăpânit viața literară dinte cele două războaie. L-am cunoscut pentru că venea des la noi acasă.
Deci pe Blaga l-ați cunoscut în casa părintească. Ce fel de relație aveați cu el?
Pe Blaga l-am cunoscut în casă la noi, când, la începutul războiului, venea și ținea conferințe la Brașov. Aici avea o muză – „o domniță din Țara Bârsană“. Apoi l-am reîntâlnit, doar câteva luni, la Cluj, la Universitate, unde ținea un curs de Estetică. Întâmplarea a făcut să luăm prânzul împreună la pensiunea doamnei Bolchiș (n.r. – soția directorului CEC București atunci). La vremea respectivă, Blaga, fiind „avansat“ în serviciu, lucra ca bibliotecar, făcând fișe, la biblioteca ce azi îi poartă numele. Amândoi eram supravegheați de Securitate. În dosarul lui, prima convorbire telefonică redată este cea cu mine. Însă cel mai important și fecund contact pe care l-am avut cu el a fost citindu-l și recitindu-l. Purtam discuții cu el, deși era foarte taciturn – mai mult gândea decât vorbea. Sâmbăta, când plecam de la pensiune și mergeam împreună spre cartierul în care locuiam amândoi, tăcerea era foarte apăsătoare pentru mine, dar el se simțea bine când tăcea, pentru că era adâncit în preocupările sale filosofice. Câteodată îi mai puneam diferite întrebări și îl ascultam.
Era taciturn și în contextul unor reuniuni?
Era tăcut, într-adevăr. Aceasta era natura lui. Era conștient ce bogăție este în el și ce a realizat în domeniul culturii și suferea mult pentru că regimul comunist l-a izolat complet din viața publică. Astfel că, atunci când cineva îl agrea, era abordabil. Însă elementul precumpănitor la Blaga era că gândea foarte intens și adânc, fapt ce se răsfrângea în scrisul său, fie poetic, fie filosofic. Conferințele și cursurile pe care le ținea erau mai reci pentru că le citea, nu vorbea liber, viu, ca de pildă D.D. Roșca. Partea extraordinară a filosofiei lui Blaga este că a fost îmbrăcată de talentul deosebit pe care-l avea în marea poezie – cu multă metaforă genială.
Blaga, în lacrimi
Ce amintiri vă mai leagă de marele filosof?
Când și-a serbat 60 de ani, l-am celebrat la o masă, la doamna Bolchiș, iar compozitorul Sigismund Toduță a compus un lied pe versurile „Sat al meu ce porți în nume sunetele lacrimii...“, pe care l-am imprimat cu Cornel Țăranu, pe atunci elevul preferat al lui Toduță, astăzi academician. Blaga a fost impresionat de darul nostru și, ascultându-l în timpul acestei „ceremonii“, i-au dat lacrimile. Eu locuiam la câteva case de marele meu profesor D.D. Roșca, unul dintre cei trei mari filosofi care m-au format. Uneori mergeam la el acasă, unde venea și Blaga, iar toată seara era întreținută de verva extraordinară a lui D.D. Roșca, care era o minune de om. Ca student la Filosofie, mergeam la toate cursurile lui De.De., cum îi spuneam noi, studenții ce-l adorau.
În perioada petrecută în străinătate, ați păstrat legătura cu intelectualii români de acolo?
Sigur că da. Diaspora românească se întâlnea în special la Paris, unde era centrul. La Viena era mai puțin, dar se infiltrau și cei de la Securitate. Viena era punctul în care Securitatea și informatorii erau mai prezenți. Un „coleg de cadavru“, cu care făcusem disecție, când am studiat Medicina la Cluj, Paul Barbăneagră, un mare cineast, a fost liantul diasporei. S-a străduit să ne țină uniți și ne întâlneam la el acasă. Casa lui era un fel de centru neoficial al întâlnirilor, unde veneau Eugen Ionesco, Emil Cioran, Ștefan Lupașcu, Alexandru Ciorănescu, Mircea Eliade. Aici am asistat la niște meciuri dintre Ionesco și Cioran.
Deci la Paris i-ați cunoscut...
La Paris l-am cunoscut mai întâi pe Yehudi Menuhin. El m-a însărcinat cu organizarea la Paris a Centenarului nașterii lui Enescu. Atunci m-am gândit că cea mai populară personalitate pentru Europa este Eugen Ionesco, iar pentru America, Mircea Eliade; i-am contactat și așa i-am cunoscut. Alături de ei și de alte personalități române am întreprins acțiunile pentru acest Centenar Enescu.
„Evangheliștii“ culturii noastre
Ați întâlnit și cunoscut mari personalități de-a lungul vieții dumneavoastră...
Am ajuns la concluzia că „Evangheliștii“ culturii noastre actuale sunt Blaga, Eliade, Noica și Ionesco. Nu au făcut decât să atragă atenția contemporaneității, mai ales acesteia occidentale atât de materialist dezvoltate, că nu este bine să renunți la religie și la Dumnezeu, tu declarându-te autonom. Că nu poți să te limitezi tu, omule, doar la forțele tale, trebuie să te susțină o forță care există deasupra. La timpul său, Mircea Eliade nu s-a dus la Paris să studieze, ci în India, să își refacă substanța și baza spirituală. Când îl întâlneam, îmi făcea impresia că am de-a face cu un sacerdot care oficiază – exista în făptura și în comportamentul lui atâta cuvioșie! Strădania lui a fost de a nu lăsa omul să se reducă la profan, să trăiască fără perspectivă, cauza atâtor crize existențialiste. El dovedește contemporanului că trebuie să caute dincolo de suprafață, de materia extensivă, prin intermediul conștiinței, misterul vieții. Eliade și Blaga spun că nu putem asalta sacrul sau să îl forțăm, nu putem ajunge la el, putem să ne pregătim astfel încât sacrul să se deschidă asupra noastră și să întrevedem misterul vieții. Când îl întâlneai pe Eliade, îți făcea impresia că intri într-un templu.
La câțiva ani distanță a venit Revoluția, iar apoi v-ați întors în România. Ce v-a determinat să reveniți în țara natală?
Eram la curent cu ce se întâmplă în țară. Chiar la începutul lui 1990, o delegație oficială de la București, condusă de Andrei Pleșu, a venit la Adunarea Națională de la Paris. Atunci l-am cunoscut pe Andrei Pleșu și m-a invitat acasă.
Odată revenit în țară, v-ați continuat studiile în muzică. Ce v-a determinat să faceți acest pas după atâția ani?
Un coleg, critic muzical, Constantinescu, profesor la Conservator, m-a întrebat de ce nu îmi dau doctoratul. Aveam 70 de ani atunci, astfel că m-a determinat să-mi dau doctoratul. La o vreme după aceea, am făcut un studiu, „Criza operei?“ (n.r. – publicat în limba română la Editura Eikon, 2015). Având în vedere că am trăit în operă, mi-am dat seama că opera este într-o imensă criză. Am încercat să îl public, dar nu a catadicsit nimeni la noi să o facă. Întâmplător, a fost publicat, însă, la Cambridge Scholars Publishing în 2013. A ajuns în biblioteci din întreaga lume – peste 400, de universități, colegii, biblioteci de stat etc. au achziționat acest studiu – „The Crisis of the Opera“, făcând o bună promoție pentru el.
Se încarcă comentariile...
