INTERVIU Scriitoarea franceză Catherine Cusset: „Pe vremea lui Ceauşescu, soţul meu a fost nevoit să mintă şi să nu creadă în oameni“

Prezentă în România pentru lansarea romanului „Celălalt pe care-l adoram”, inspirat de drama unui prieten bipolar, Catherine Cusset vorbeşte despre cât de important este să fii aproape de cei care se confruntă cu o astfel de afecţiune. România nu îi este străină autoarei franceze, soţul ei copilărind în regimul ceauşist, pentru ca mai târziu să emigreze în Israel, apoi în Statele Unite, unde s-au şi întâlnit.

„Celălalt pe care-l adoram”, romanul scriitoarei franceze Catherine Cusset (54 de ani), prezintă povestea tânărului Thomas Bulot, un tânăr care iubeşte viaţa cu toată forţa de care este capabil, lucru dovedit de pasiunea sa arzătoare pentru femei, vin, literatură - în special Proust- şi cinematografie. Romanul lui Cusset se deschide cu imaginea lui Thomas care tocmai s-a sinucis, pentru ca pe parcursul întregii cărţi să-i dezvăluie cititorului un om care ar putea fi bănuit de multe, dar în niciun caz de dorinţa de a muri.  Cusset reuşeşte să radiografieze şi să interpreteze viaţa unui personaj real, un prieten apropiat care, suferind de bipolaritate, a murit în 2008, trăgând astfel un semnal de alarmă pentru ca oamenii să fie mai atenţi cu cei din jurul lor şi mai înţelegători.  În spatele unui om plin de viaţă, transmite prin intermediul romanului scriitoarea, s-ar putea să fie un om care duce o luptă în plus faţă de ceilalţi. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”, Catherine Cusset a explicat ce e real şi ce e ficţiune în romanul său, cât de importanţi sunt cei apropiaţi pentru oamenii care se confruntă cu ce se confruntă Thomas, precum şi despre legăturile autoarei cu România.   

„Weekend Adevărul”:  În romanul „Celălalt pe care-l adoram”, naraţiunea este la persoana a II-a care are un efect foarte puternic.  De ce aţi ales acest tip de naraţiune? Facilitează ea o relaţie mai intimă cu cititorul?

Catherine Cusset: În naraţiunea la persoana a II-a se regăsesc atât intimitatea, cât şi absenţa, pentru că el nu mai e printre noi. Deci, avem prezenţa şi absenţa lui în acelaşi timp şi da, e mai aproape astfel.  Nu am ales-o,  pur şi simplu s-a întâmplat. Când am început să scriu romanul,  avea să fie un roman dificil de scris, fiind bazat pe viaţa şi esenţa cuiva real, un prieten de-al meu. A murit în 2008 şi nu am reuşit să scriu un roman decât după mulţi ani. Am început să-l scriu  abia în 2014 şi adresarea  a venit, pur şi simplu, cu un „tu”. În mintea mea care, bineînţeles, nu e cea cu care oamenii citesc cartea, este un „tu” adresat de Thomas către Thomas, către el însuşi. Aşa auzeam eu naraţiunea.  Scopul meu era acela de a fi cât mai aproape posibil de Thomas- am vrut să pătrund în interiorul lui. Efectul lui „tu” asupra cititorului este apariţia unei apropieri, după un timp, cititorul are senzaţia că mă adresez lui. Dar nu am încercat să obţin efectul în mod intenţionat, pur şi simplu s-a întâmplat.  

A venit dintr-o intuiţie cu privire la suferinţa lui, a singurătăţii sale. De aici a apărut şi romanul, din această intuiţie. Era un „tu” al singurătăţii, ca atunci când eşti singur şi te adresezi ţie însuţi.

Cum este personajul Thomas din roman, diferit de Thomas cel real? Unde este ficţiunea şi unde este realitatea?

E foarte diferit pentru că nu cred că poţi să recreezi pe hârtie o persoană reală. E ca o pictură. Când pictezi pe cineva este, în primul rând, o interpretare a pictorului înainte de a fi o persoană. Deci, bineînţeles, este o interpretare şi o proiecţie a mea. De aceea am şi motto-ul din Proust la început, pentru că nu-l poţi şti niciodată pe celălalt. Celălalt e o umbră şi îţi poţi imagina şi proiecta fricile, dorinţele şi bucuriile, dar mereu eşti mai întâi tu. 

Dar încerc să îl descriu pe Thomas.Numele său nu era Thomas şi, ca să-ţi spun ce anume vine din realitate şi ce anume din ficţiune...Din realitate, tot ce am ştiut, am folosit. Orice am ştiu despre viaţa lui, despre locul unde a crescut, despre ce anume nu i-a plăcut, ce a studiat... Toate chestiunile factuale le-am păstrat. 

Mottoul cărţii ales din Proust afirmă că „ o fiinţă  este o umbră în care nu putem niciodată pătrunde (...),o umbră unde ne putem rând pe rând închipui, în mod la fel de verosimil, că strălucesc ura şi iubirea”. De ce aţi ales ca romanul dumneavoastră să fie sub semnul lui Proust?

Thomas era un specialist în Proust, aşa că nu am schimbat acest lucru. Proust nu e orice autor, e un autor mare, important, aşa că nu l-am schimbat. Ceea ce am făcut, în timp ce scriam la acest roman, a fost să citesc din nou Proust, integral, şi am încercat să îmi imaginez lectura lui Proust din perspectiva lui Thomas.  Am încercat să mă gândesc ce anume avea Proust atât de important pentru el mai mult decât pentru mine. 

Când Proust vorbeşte despre incapacitatea sa de a scrie, despre faptul că nu a putut scrie multă vreme, că era dezamăgit pentru că nu scria, despre boala sa, despre procrastinare, nu am putut să nu mi-l imaginez pe Thomas că spune „Ăsta sunt eu!”...

 Întregul roman este încercarea mea de a imagina, de a interepta şi de a da o viaţă interioară,  încercând să îmi imaginez ce gândea şi ce simţea.

Scriitorul francez Marcel Proust, adorat de protagonistul romanului lui Catherine Cusset 

Dar titlul? Este versul dintr-un cântec de Léo Ferré. Cum e legat acest vers de personalitatea lui Thomas?

Una dintre iubitele lui, prima, Eliza, era prietenă bună cu mine, după cum menţionez şi în carte. Am contactat-o când încercam să aflu mai multe lucruri despre el, dar povestea lor de dragoste s-a întâmplat acum mult timp, acum cam 25 de ani. Ea şi-a amintit povestea, dar nu şi-a putut aminti detalii. Nu are o memorie foarte bună. Totuşi, şi-a amintit că, spre finalul relaţiei lor, au mers la un concert.Erau în Paris, unde era o cântăreaţă de jazz americană care cânta „Avec le temps“/ „Cu timpul“ şi Thomas a început să plângă. Şi m-am întrebat: „Despre ce vorbeşte? „Avec le temps” e un cântec de Léo Ferré, nu e al unei cântăreţe de jazz americane.” Făcuse totul şi mai confuz.

Am verificat pe internet şi am descoperit că o cântăreaţă americană avusese un concert în Paris şi cântase în franceză „Avec le temps”. Pentru că mi-a spus că Thomas a început să plângă la acest cântec, am realizat că ştia deja cântecul probabil foarte bine, pe dinafară, din adolescenţă, şi mi-am imaginat că era un cântec foarte important pentru el...Era cântat cu accent american de o cântăreaţă americană, l-a mişcat. Iar pentru mine a fost foarte interesant pentru că  mi-am dat seama că viaţa lui americană şi viaţa lui franceză se regăseau astfel, amândouă, în acest cântec, interpretat de un cântăreţ american şi de unul francez. Era cântectul perfect.

Iniţial, voiam să numesc romanul  „Avec le temps”, dar trimitea prea mult la Léo Ferré şi m-am gândit să aleg ceva mai indirect, iar cuvintele „celălalt pe care-l adoram” erau perfecte pentru că refereau la „celălalt”, Thomas fiind diferit, şi „adorat”, la trecut, indica faptul că nu mai e printre noi, pentru că a murit, fiind totodată şi sentimentul pe care l-a lăsat prietenilor, unul de iubire.

În roman, prietenii par uneori superficiali pentru că Thomas vorbeşte mult despre el. Par superficiali cumva la nivelul reacţiilor. E din cauză că lumina reflectorului cade pe Thomas mai degrabă?

Da, probabil. De fapt, prietenii lui joacă un rol minor în roman pentru că nu sunt una dintre problemele lui Thomas. Sunt o parte bună a vieţii lui...Are mulţi prieteni şi e în relaţii foarte bune cu ei. Acesta ar fi unul dintre motivele pentru care nu joacă un rol mai mare: pentru că nu sunt unul dintre motivele anxietăţii lui Thomas. 

Nu ştiu dacă sunt superificiali, dar mi-am numit o parte a romanului, „Prietenului a cărui viaţă nu am salvat-o“...Şi pare că acuz acest „noi”, noi, prietenii, eu fiind de asemenea parte dintre aceştia. Dar nu e o acuză, e un fapt.  Nu i-am salvat viaţa, e pur şi simplu un fapt. 

Nu încerc să fac pe cineva să se simtă vinovat. Încerc să arăt că nu am ştiut...  că nu am înţeles, pentru că nu am ştiut.  De fiecare dată când era cu prietenii era într-o stare bună, era plin de energie şi amuzant, aşa că era greu să te gândeşti că acest om, atât de jovial, s-ar sinucide.

Ceea ce încerc să spun prin intermediul romanului este că trebuie să fim foarte atenţi, trebuie să ştim mai bine, să îi facem pe oameni să înţeleagă cât de serioasă este această boală.

Thomas era adesea singur, dar după ce a aflat diagnosticul, singurătatea lui pare că s-a modificat. Provoacă conştientizarea bolii un fel diferit de singurătate?

E important pentru că e riscant să spui: e mai conştient de starea lui după diagnostic. Nu, când e în Paris, în dormitorul lui, nu vede pe nimeni timp de trei luni! E absolut singur şi complet conştient de această singurătate. Deci, mai întâi, e singur. Şi apoi merge, vede un doctor şi află că e bipolar. 

Deci nu e singur pentru că află că e bipolar, e bipolar pentru că are crize atât de oribile. Şi după, lucrurile nu merg mai bine, nu pentru că a fost diagnosticat, ci pentru că nu primeşte tratamentul potrivit. I se prescrie un tratament bun, dar nu îl ia. Prea târziu şi nu are circumstanţele potrivite pentru că nu e acasă, nu are nimeni grijă nimeni de el, nu îşi ia tratamentul cum trebuie. Într-un fel, atunci începe să se îndrepte către moarte, dar nu e din cauza diagnosticului, începuse de dinainte. 

Încearcă mereu să facă altceva, se gândeşte: „Ok, acum ştiu ce am, o să iau tratamentul , o să fie mai bine.” Dar nu merge, ia tratamentul, dar se îngraşă, nu mai are nicio dorinţă, aşa că se opreşte. Bea, asta afectează tratamentul... Totul se leagă. Cred că e prea târziu. Cred că, dacă ar fi aflat mai devreme, ar fi avut o şansă mai bună pentru tratament şi recuperare. Deci, diagnosticul e esenţial. Fără diagnostic, oricum s-ar fi sinucis. Ar fi fost mai rău pentru că ar fi avut depresii din ce în ce mai severe. Nu s-ar fi vindecat de la sine, nu e o condiţie care se vindecă de la sine.

Are un nume pentru condiţia în care e, pe care la început, nu îl avea... Înainte avea cuvântul „eşec”, acum are cuvântul „bipolar”. Nu e acelaşi cuvânt şi cred că „bipolar” e mai bun decât „eşec”, pentru că îi permite să înţeleagă că era un inamic înăuntrul său şi că nu a luptat cu el, ci împotriva lui.

Într-un alt interviu spuneaţi că singura câştigătoare e viaţa pentru că Thomas, până la final, caută o soluţie. Dar totuşi, se sinucide. Cum câştigă viaţa?

E tot acea serie de circumstanţe. Da, e un final foarte trist, dar cartea în sine nu e despre cineva despresiv, povestea unui om foarte depresiv care, în cele din urmă, se sinucide. Nu, e despre cineva care chiar iubeşte viaţa, care chiar încearcă să trăiască şi care iubeşte atât de multe la viaţă. Are atât de multă iubire pentru femei, sex, vin, literatură, cinema, muzică, artă...Şi are atâtea pasiuni care sunt viaţă.

În cele din urmă, ai dreptate, viaţa nu câştigă, dar nu e spiritul cărţii mele. E din cauza circumstanţelor. Thomas, pentru mine, e un erou, pentru că e cineva care încearcă din răsputeri să trăiască, să lupte.

Şi nu luptă doar cu societatea- iar lupta cu societatea nu e uşoară, nu e uşor să-ţi găseşti locul în ea, e super competitivă, e plină de norme care trebuie respectate- ci, pe lângă dificultăţile pe care noi toţi le înfruntăm, Thomas are şi acest dezechilibru chimic. Asta face să îi fie mai dificil să se adapteze la normele societăţii. De aceea cred că e un erou, pentru că se luptă mai mult decât toţi ceilalţi.

Da, în general oamenii ar spune că e un ratat, dar nu aş putea fi mai în dezacord. Nu e povestea unu ratat, ci a unui luptator.

E un semnal de alarmă, un apel către oameni să fie mai deschişi şi mai înţelegători la astfel de condiţii?

Da, exact. Thomas e fatalist. Dacă te sinucizi, e clar că nu vezi alte soluţii, alte posibilităţi... Când te sinucizi, nu mai e nicio uşă deschisă, nicio fereastră... 

Deci, Thomas e fatalist, dar eu nu sunt. Încerc să spun că moartea lui e cauzată de circumstanţe. Iar circumstanţele sunt lanţuri de evenimente, lucruri care se întâmplă unul după altul. 

Unul dintre aceste evenimente ar fi putut conduce la viaţă: când merge să vadă un doctor, când psihiatrul îi spune că poate să îi schimbe tratamentul  cu unul care să nu taie libidoul, că  poate să aibă o prietenă şi să ia tratamentul... Să te sinucizi e un act, trebuie să fii capabil să îl faci. Acesta e un lucru legat de tratament, dar din nou, e o cauză circumstanţială. Deci da, cartea mea încearcă să sensibilizeze, să trezească conştiinţe, absolut.

Cu care dintre femeile pe care le-a iubit, l-aţi fi văzut pe Thomas, care credeţi că ar fi fost mai potrivită pentru el?

Interesant. Cred că fiecare dintre ele..Cred că problema e legată de boală, căci îl făcea extrem  de paranoic. E frica lui de a fi abandonat care îl face mereu să se simtă trădat. Se simte trădat şi abadonat de Eliza, de Ana, de Olga- când merge în Rusia...

Nora e o altă poveste, pentru că e atât de tânără, şi ea are trauma cauzată de sinuciderea prietenului ei...Cred că e mai capabil cu Nora să uite de el pentru puţin, dar cumva pare imposibil pentru că şi ea şi el sunt extrem de fragili.

Ceea ce e foarte trist este că niciuna dintre aceste femei nu puteau înţelege de unde venea toată această susceptibilitate extremă şi toată violenţa. Pentru că e violent. De două ori în roman, plesneşte o femeie. O plesneşte pe Eliza şi se termină relaţia şi o plezneşte pe Olga şi se termină relaţia. Cred că era un om, un iubit încântător şi minunat şi toate aceste femei erau cu adevărat îndrăgostite de el. Nu le-am cunoscut pe toate aceste femei.

Am cunoscut-o pe Eliza care îmi era prietenă, pe Ana am cunoscut-o puţin şi nu am ştiut multe despre relaţia lor pentru că nu îl prea vedeam pe Thomas în acea perioadă, aşa că detaliile relaţiei lor sunt puţin vagi.

 Pe Olga nu am cunoscut-o deloc, aşa că am încercat să o contactez. I-am găsit adresa de mail pe internet, i-am scris, mi-a răspuns şi mi-a spus într-un mail că încă e iubirea vieţii ei. E foarte trist, doi oameni care au experimentat iubirea  şi într-un fel se potriveau cel mai bine pentru că aveau aceeiaşi vârstă, aveau cam aceleaşi joburi.

Apoi, i-am explicat că scriu un roman şi m-a întrebat dacă am jurnalul lui. Şi era stupid, căci dacă eram un jurnalist şi voiam să aflu lucruri despre el, aş fi răspuns imediat: „sigur, am jurnalul lui”. Poţi face oamenii să vorbească doar dacă le spui că ştii deja. Dar nu m-am gândit la asta pentru că nu sunt un jurnalist şi am răspuns: „oh, nu, ce jurnal?”  Şi apoi, a dispărut, nu mi-a răspuns la nimic, pentru că voia să ştie dacă ştiam. Când a aflat că nu ştiu, a dispărut.

Deci, ştiam câteva lucruri şi am extrapolat. A fost ca o ghicitoare.

Acel schimb de e-mailuri a fost foarte informativ de fapt, pentru că mi-a dat o imagine asupra Olgăi, asupra femeii pe care o numesc Olga. Am putut vedea cât de radicală e şi am putut vedea şi cum iubeşte într-un fel, după atâţia ani să spună că e iubirea vieţii ei... Mi-a permis să-mi imaginez o relaţie despre care nu ştiam nimic. 

Aveţi anumite conexiuni cu România, câteva personaje din roman sunt româneşti. Puteţi să îmi spuneţi câte ceva despre acestea?

Da, e ceva foarte personal. Soţul meu s-a născut în Bucureşti, unde a trăit până la vârsta de 12 ani, când a emigrat în Israel cu părinţii lui, iar apoi în Statele Unite ale Americii, în 1975, când avea 13 ani. Am scris o poveste şi despre părinţii lui, „Viitor strălucit”. 

Este o parte importantă a poveştii noastre. Nu e o parte a istoriei mele particulare, dar fiind a soţului meu a devenit şi a mea. 

Romanul e bazat pe fapte reale şi pentru că Thomas îmi era apropiat şi îmi ştia familia, care îl plăcea foarte mult, când a întâlnit-o pe această româncă, Ana, s-a simţit bucuros pentru că avea un sentiment de familiaritate: eu eram cu un român, ea era româncă şi i se părea extraordinar. Avea deja o opinie foarte bună despre români, când a întâlnit-o pe Ana.

Aveţi cumva în minte un portret al românului, în general?

E interesant pentru că nu ştiu dacă e ceva inerent lor sau ceva ce am imaginat eu. Soţul meu e român.

A crescut în România lui Ceauşescu şi a crescut, fiind nevoit să mintă de mic copil, a fost nevoit să îşi mintă colegii pentru că nimeni trebuia să ştie că bunicii săi erau din Israel. Dacă ar fi ştiut, nu ar fi putut să fie pionier, ar fi fost compromiţător pentru viitorul lui. 

Aşa că a fost un mic copil care a trebuit să ascundă părţi ale vieţii sale, a învăţat să mintă, să se ascundă, să se controleze, să nu se încreadă în oameni...A simţit mereu că riscă să fie trădat, iar acest lucru vine ca urmare a regimului dictator. Dacă creşti într-o dictatură, asta experimentezi.

Iar eu am crescut în Franţa, într-o ţară foarte liberă şi nu am avut idee ce înseamnă. Am crescut foarte fericită, foarte privilegiată, liberă şi cu credinţa că toţi din lume sunt la fel de liberi.

E o diferenţă foarte mare între mine şi soţul meu pentru că eu sunt plină de încredere şi viaţa m-a învăţat că încrederea poate fi periculoasă. Soţul meu nu are încredere şi, de multe ori în viaţă, i s-a dovedit că are dreptate. E un fel diferit de a privi viaţa.

Sunteţi pentru a treia oară în România, după ce l-aţi mai vizitat de două ori, în anii 90. Cum vi se pare Bucureştiul astăzi?

Da, am mai venit în în 1997 şi în 1999. Toată lumea mă întreabă asta şi e teribil pentru că am sosit abia acum două zile şi tot ce am făcut a fost să acord interviuri şi să mănânc, în nişte locuri foarte drăguţe, ce-i drept. Pare drăguţ, dar abia aştept să mă plimb, e bine că o să am o zi liberă. O să mă plimb peste tot, sunt foarte curioasă să descopăr Bucureştiul.

Spuneţi-mi, vă rog, şi ceva despre viitoare proiecte pe care le aveţi, despre ce scrieţi acum.

Am deja un proiect care e gata. Se numeşte „Life of David Hockney”/ „Viaţa lui David Hockney, o lucrare despre un pictor contemporan. Cred că această nouă  carte a venit din „Celălalt pe care-l adoram”. Este exact reversul imaginii lui Thomas. E greu să scrii un roman despre cineva care are succes,care reuşeşte, dar este un roman despre creativitate, creaţie, despre ce înseamnă să fii creator. E gay, lucru care nu era încă ilegal în Anglia anilor 60-70, aşa că era cineva care se lupta pentru cauza lui, pentru arta sa. Ca Thomas, un adevărat luptător... 

Numele: Catherine Cusset

Data şi locul naşterii: 1963, Paris

Stare civilă: căsătorită

Studiile şi cariera: L-a studiat pe Sade, a predat la Yale University 

 A absolvit École normale supérieure şi a devenit profesor agregat de filologie clasică. Şi-a obţinut doctoratul cu o teză despre Sade.

Între 1991 şi 2002 a predat literatura franceză a secolului al XVIII-lea la Yale Uni­ver­sity, apoi s-a mutat la New York, dedicându-se scrisului.

A publicat 12 romane, apărute la Editura Gallimard:  „La blouse roumaine” (1990), „En toute innocence” (1995), ”À vous” (1996), „Jouir” (1997), „Le problème avec Jane” (1999), „La haine de la famille” (2001), ”Con­fessions d’une radine” (2003), „Amours trans­ver­sales” (2004), „Un brillant avenir” (2008), „Indigo” (2013),  „Une éducation catholique” (2014).

A obţinut Grand Prix des lectrices ELLE în 2000 pentru Le problème avec Jane şi Prix Goncourt des lycéens în 2008 pentru „Un brillant avenir”

Locuieşte în:  New York