INTERVIU Octavian Ursulescu, prezentator şi jurnalist: Concurentele erau obligate să poarte sutien pe scenă

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Octavian Ursulescu a prezentat mai multe ediţii ale Festivalului de la Mamaia în perioada comunistă, dar şi după căderea regimului. FOTO: Arhiva personală
Octavian Ursulescu a prezentat mai multe ediţii ale Festivalului de la Mamaia în perioada comunistă, dar şi după căderea regimului. FOTO: Arhiva personală

De la detalii din culise, la prietenii cu artişti celebri care au ajuns pe scena festivalurilor din România, renumitul prezentator Octavian Ursulescu povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ ce însemna Festivalul Naţional de Muzică Uşoară de la Mamaia în perioada comunistă

„Weekend Adevărul“: Se spune că Festivalul de la Mamaia ar fi fost suspendat în perioada 1976-1982 la ordinul lui Nicolae Ceauşescu, inspirat fiind de Adrian Păunescu. Este adevărat?  

Octavian Ursulescu: Cu siguranţă, nimic important nu se putea petrece în acele vremuri fără ştirea soţilor Ceauşescu, dar eu mă bazez pe certitudini şi cred că, în domeniul cultural cel puţin, deciziile veneau în principal de la Cabinetul 2. M-am convins de asta atunci când a fost întreruptă brusc pe post, la TVR, emisiunea „Meridianele cântecului“, prezentată de mine – 30 de minute, joia seara, când erau doar două ore de program. În acea seară am aflat de la Titus Munteanu că „Tovarăşa“ dăduse personal telefon, deranjată de unele vestimentaţii mai sumare ale unor dansatoare! Probabil aşa s-au petrecut lucrurile şi în 1971, cu „Cerbul de Aur“, dar acela, fiind internaţional, avea vizibilitate mare şi era şi costisitor. În ce priveşte Mamaia, e sigur că festivalul şi-a datorat interzicerea atacurilor din revista „Flacăra“, condusă de Adrian Păunescu, care agrea doar „muzica tânără“ – înţelegând prin asta muzica folk – şi deloc cea uşoară. Ceauşescu n-ar fi avut, altminteri, motive, fiindcă la ediţia 1976 au fost numeroase piese „tematice“ laureate. 

GALERIE FOTO

Sutienul, accesoriu obligatoriu 

Cât de mult intervenea partidul? Cum influenţau, de exemplu, ţinutele artiştilor prezenţi la festival şi interpretările lor?  

Am prezentat de şapte ori Mamaia până în 1989, deci aş fi observat dacă ar fi fost intervenţii directe ale „partidului“. Mie, de pildă, nu mi s-a cerut niciodată textul „la viză“, secretarul de stat Ladislau Hegheduş, de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES), care răspundea practic de festival, îmi reamintea doar să nu uit să subliniez în introducere că manifestarea „face parte din arcul generos al Festivalului naţional «Cântarea României»“. Dacă revedeţi filmările, puteţi vedea că au fost destule vestimentaţii moderne, curajoase. Desigur, să nu uităm că festivalul se transmitea la TV, iar artiştii ştiau unde şi cât să-şi ajusteze ţinutele. O singură dată, îmi amintesc amuzat, au apărut două tinere fără sutien, ceea ce permitea bustului o mişcare voluptuoasă, ca să zic aşa. Hegheduş i-a dat sarcină regizorului Biţu Fălticineanu să fie vigilent, drept care din a doua seară acesta îşi plimba afectuos mâna pe spatele solistelor, ca să verifice prezenţa accesoriului obligatoriu! În ce mă priveşte, n-am primit niciodată de la organizatori sau de la TVR nici măcar un papion, procurându-mi totul, încălţăminte, costume, cravate, cămăşi, accesorii, de la numeroasele fabrici româneşti care în acei ani lucrau pentru Occident şi unde am găsit – le mulţumesc şi acum! – înţelegere. 

Dar în ceea ce priveşte textele, compoziţiile şi interpreţii? 

În secţiunea de Creaţie, compozitorii îşi alegeau textele şi interpreţii, organizatorii având un cuvânt de spus, se înţelege, doar în ce priveşte selecţia titlurilor, sugerând, cu siguranţă, introducerea câtorva texte „tematice“. Nu ştiu exact cine era în juriile de selecţie, dar celebra „De-ai fi tu salcie“, de Horia Moculescu, a fost respinsă de două ori – aşadar, în faza iniţială se puteau face multe, fiindcă odată intrată în concurs o melodie valoroasă nu-şi permitea nimeni gafe mari. Iar la Interpretare veneau sute de tineri concurenţi din toată ţara – preselecţia era riguroasă, dovadă că până prin 1998-1999, când festivalul şi-a început decăderea, s-au lansat voci importante ale genului, aflate în actualitate şi azi. 

A existat un moment cumplit, când puteam să-mi pierd un ochi. - Octavian Ursulescu, prezentator şi jurnalist

„Tehnica infailibilă“ a cântecului patriotic 

Care era atmosfera atunci când erau interpretate cântece patriotice, care rupeau cumva ritmul festivalului?    

Mi-e greu să înţeleg de ce astăzi sunt privite peiorativ, ca şi cum ar fi ceva ruşinos – la urma urmei, vorbeau despre ţară, despre oameni, despre frumuseţea României. Sigur, au fost şi melodii „tematice“ neinspirate în muzica uşoară românească, dar la Mamaia organizatorii aveau o „tehnică“ infailibilă: deschideau şi închideau serile de festival cu asemenea piese, adesea în afară de concurs, ceea ce permitea ca în rest să poată fi abordate, fără probleme, melodii de dragoste. Iar în ce priveşte cântecele „tematice“, nu se făceau întotdeauna concesii – superba melodie „Copacul“, de Jolt Kerestely, a primit în 1975 doar premiul III... 

De la festival de creaţie la unul şi de interpretare. Cum şi de ce s-a făcut această trecere? 

Festivalul de la Mamaia a fost lansat cu scopul de a promova muzica uşoară românească, unul dintre iniţiatori fiind Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR). Nu întâmplător degradarea manifestării a început atunci când aceasta a dispărut dintre organizatori. La primele trei ediţii, când era doar concurs de creaţie, melodiile erau interpretate în două versiuni, după modelul Sanremo.  

Au fost şi persoane care ar fi vrut să concureze, dar partidul le-a refuzat? De ce?  

Nu vreau să fiu înţeles greşit, n-am fost nicidecum omul regimului. Dovadă că mi s-a refuzat mereu viza pentru Occident şi că, la un moment dat, am fost total interzis în mass-media şi apariţii publice, timp de aproape trei ani. Dar nu văd cum ar fi putut interveni direct „partidul“ pentru a bloca apariţia în festival a cuiva valoros – eu, cel puţin, n-am cunoştinţă de asta. 

Mamaia, în loc de discursul dictatorului 

Ursulescu

În perioada 1983-1989, festivalul nu a mai fost transmis în integralitate la televiziunea publică, ci doar Gala, iar unul dintre momentele tensionate a fost atunci când la televizor erau transmise imagini de la festival în loc de discursul lui Ceauşescu. Povestiţi-ne puţin cum v-a făcut asta să vă simţiţi, aţi fost îngrijorat?  

Festivalul era înregistrat şi transmis ulterior integral pe micul ecran, probabil pentru a putea fi vizionat înainte la un anume nivel de decizie. Transmisia la studiourile centrale din Capitală se făcea din releu în releu – să nu uităm că au trecut 35 de ani de atunci. Într-una din seri, pe când Ceauşescu ţinea unul dintre acele discursuri ideologice de la Neptun, evident în direct, între două dintre aceste relee s-a produs o interferenţă şi pentru câteva zeci de secunde am apărut eu, voios nevoie-mare pe scena de la Mamaia, în loc de Nea Nicu! Am aflat abia seara, la hotel – organizatorii şi cei de la TVR erau panicaţi rău. Din fericire, respectiva interferenţă s-a produs doar pe o zonă din Dobrogea, iar la „Propagandă“, la Bucureşti, a fost cineva cu capul pe umeri, mai ales că n-avea niciun rost să se dea amploare. Aşa că am respirat toţi uşuraţi. 

Cum v-ar fi plăcut să organizaţi festivalul pe vremea când lucrurile trebuiau aprobate de partid? Ce artişti v-ar fi plăcut să participe?  

Făceam „organizare“ în culise, mi-era de ajuns. Era nebunie mare, scena mică, cabine insuficiente, grupuri sanitare jenante – eu mă schimbam în camera administratorului teatrului. La hotel veneam cu maşina mea de scris cehoslovacă – un Consul portabil, care mi s-a furat la Măcin, când mi s-a spart maşina după un concert. Nu trebuia schimbat nimic, era un festival de muzică uşoară românească tradiţională şi aşa trebuia să rămână.  Declinul lui a început prin ʼ98-ʼ99, când au fost introduse, de către aşa-zişi „producători“, tot felul de secţiuni – rock, dance – ce au distrus identitatea evenimentului, transformându-l într-o „struţo-cămilă“ care nu se mai adresa nimănui. 

Cu ochiul vânăt pe scenă 

Au fost momente când v-a fost teamă pentru siguranţa dumneavoastră în cadrul festivalului?  

A existat un moment cumplit, când puteam să-mi pierd un ochi. După concert m-am dus cu câţiva prieteni la Hotelul Internaţional (Rex). Am alergat printre maşinile parcate, era întuneric, iar un inconştient îşi montase în chip de antenă radio, în spatele maşinii, o sârmă lungă ce depăşea în lateral, aşa că am intrat cu ochiul direct în ea! Bineînţeles, ochiul s-a umplut de sânge, iar a doua zi dimineaţă o doamnă inimoasă de la Cultura judeţeană m-a dus la medicul nr. 1 din Constanţa, Boeraş, în grija căruia am stat toată perioada respectivă. Cum în fiecare seară trebuia să prezint festivalul, adoptasem o poziţie cu umărul drept în faţă, ca să se observe cât mai puţin ochiul vătămat, cu care oricum încă nu vedeam. Într-un alt an, tot la Mamaia, mă durea capul, iar actorul Radu Gheorghe a zis că-mi dă un algocalmin, dar a încurcat probabil pastilele şi mi-a dat un biseptol. N-ar fi fost nimic, dar atunci am aflat că sunt alergic la sulfamide – la degete, la tălpile picioarelor, la genunchi mi-au apărut nişte băşici pline cu lichid. Am fost un erou tot festivalul. Mi-au făcut o injecţie la medic, dar până să se vindece..., nu vă spun ce însemna fiecare pas, fiecare flexare a tălpii şi totul cu zâmbetul pe buze!  

Oricum făceam des glume nevinovate, mai ales că n-aveau ce să-mi facă, nefiind angajatul TVR sau al Radioului.  - Octavian Ursulescu, prezentator şi jurnalist

Aţi acoperit artişti care făceau lucruri ce le-ar fi creat probleme cu regimul?  

Dacă aş fi avut o asemenea putere şi influenţă m-aş fi... acoperit pe mine, în primul rând, căci deveneam pe zi ce trece o „oaie neagră“ din cauza relaţiilor mele cu străinătatea şi activităţilor legate de genuri muzicale rău văzute de autorităţi, rock şi folk. Eram corespondent al revistelor „Billboard“ (SUA), „Music Week“, „Jazz Journal International“ (Marea Britanie), „Melodie“ (Cehoslovacia), „Jazz Forum“ (oficiosul Federaţiei Internaţionale de Jazz), ceea ce mi-a atras multe „convocări“ la tovarăşul Nicolae Călinoiu, la CCES. Împreună cu regretatul meu frate, Florin-Silviu Ursulescu, am organizat în 1971, la pop-clubul nostru de la „303“, primul festival naţional de muzică folk. De „acoperit“ am făcut-o adesea cu bunul meu prieten Nicu Covaci, liderul formaţiei Phoenix, care, când venea în Bucureşti, dormea la mine. Curtam pe atunci două surori frumoase care stăteau pe la Bariera Vergului şi când ne întorceam noaptea de la ele, pe jos până la Lizeanu, ne furişam pe străzi lăturalnice – eram pletoşi amândoi, deci în vizor –,pentru a nu da ochi cu faimoasele patrule mixte miliţie-UTC, care vânau tinerii care trebuiau reeducaţi. De altfel, în 1989 am fost înlocuit de către cei de la CC al UTC – e clar, nu mai „corespundeam“ – de la microfonul de prezentare a celor două competiţii de tradiţie pe care le animam la Costineşti, „Concursul de muzică de dans pentru tineret“ şi „Muncă, tinereţe, frumuseţe“. 

Ierarhia nu defineşte cariera 

Care sunt artiştii pe care i-aţi întâlnit în cadrul festivalului şi aţi crezut în ei că vor ajunge celebri?  

Mi-e foarte greu s-o spun acum, după ce i-am văzut lansaţi, confirmând şi aprecierile mele de atunci, dar şi verdictul juriilor. Cert este că am constatat, nu o dată, că nu poziţia în ierarhia finală este decisivă, exemple fiind în ambele sensuri, de laureaţi importanţi care s-au „stins“, dispărând din peisaj, dar şi de solişti minimalizaţi de juriu şi care apoi, prin talent, perseverenţă, seriozitate, studii au devenit vedete. Un exemplu ar fi Gabriel Dorobanţu – doar o Menţiune de interpretare în 1983.  

Au existat ediţii în care aţi considerat că premiile nu s-au acordat pe merit? De ce?  

Ceea ce m-a făcut oarecum indezirabil, sigur nesimpatizat şi în cele din urmă aproape „persona non grata“ atât la postul public TV, cât şi pentru organizatorii festivalului – care din 1997 m-au pus pe lista neagră – a fost faptul că am fost mereu obiectiv în articolele mele chiar şi atunci când prezentam, am criticat ceea ce era în neregulă, inclusiv în palmares, evitând „perierea“ şi laudele exagerate. Cronicile mele din anii ’80, din cotidianul „Scânteia Tineretului“ şi din săptămânalul „Contemporanul“ stau mărturie, iar după ’90 cele din revista „Actualitatea  Muzicală“. Am dat exemple cu melodiile „Salcia“ a lui Moculescu şi „Copacul“ a lui Kerestely, dar îmi vin acum în minte şi alte cântece pe care juriile de la Mamaia nu le-au apreciat la valoarea reală: la ediţia din 1969, „Of, inimioară“ de Edmond Deda a primit doar premiul III, iar „Trecea fanfara militară“ de Temistocle Popa numai o menţiune. Excepţionalul compozitor Florin Bogardo n-a fost niciodată în graţiile juriului pe litoral: premiul II în 1969 pentru „Să nu uităm să iubim trandafirii“, premiul III în 1972 pentru „Un fluture, o pasăre“ şi doar o menţiune în 1973 pentru „Tu eşti primăvara mea“! Dar toate aceste cântece au devenit ulterior mari şlagăre, datorită marelui public, care le fredonează şi astăzi – asta e cel mai important. Cât priveşte pe tinerii candidaţi la glorie, cum am mai spus, nu distincţiile mai mult sau mai puţin strălucitoare i-au impus, iar pe cei foarte buni îi reîntâlnesc şi azi în spectacole. 

„Corina Chiriac la culesul recoltei!“ 

Care sunt momentele memorabile de atunci pe care vi le amintiţi cu drag? 

În fiecare an veneam la Mamaia cu Dacia mea încărcată cu haine şi alte cele. Într-o vară am rămas într-o mică pană de motor după Cernavodă, m-a ajutat un şofer şi m-am bucurat să-l pot invita la festival. În 1991 am avut o surpriză neplăcută. Nefiind contactat nici de organizatori, nici de TVR, deşi prezentasem prima ediţie liberă, în anul precedent, am mers la Mamaia ca jurnalist, pentru ca la Teatrul de Vară să rămân şocat: afiş mare al festivalului, prezentatori Ramona Bădescu, Anca Ţurcaşiu, Şerban Ionescu, Octavian Ursulescu! Compozitorul Aurel Manolache şi Saşa Georgescu, pe care-i cunoşteam bine, au dat vina unul pe altul, pe TVR, implorându-mă să fug acasă şi să-mi iau haine de scenă. Acum, mai înţelept, n-aş mai fi aşa de inflexibil, dar atunci m-am ambiţionat. În final, m-au rugat să le recomand pe cineva şi aşa am fost „naşul“ lui Gabriel Cotabiţă care, evident, s-a descurcat de minune. Actorul Şerban Ionescu, aflând că renunţ şi frunzărind textul, a tras concluzia că nu e locul lui acolo şi a plecat, aşa încât Cotabiţă a fost încadrat de două doamne frumoase şi inteligente. Una dintre amintirile simpatice este legată de Corina Chiriac. Festivalul fiind filmat, nu se permitea urcarea spectatorilor cu flori pe scenă, drept care aceştia fie le înmânau direct protagoniştilor, fie, de cele mai multe ori, le aruncau pe scenă. Corina, meticuloasă, s-a apucat să strângă zecile de buchete de pe scenă, popularitatea ei fiind bine cunoscută. Concursul fiind transmis în direct la Radio, trebuia să umplu cumva pauza aceea când nu se întâmpla nimic, şi ce-mi vine mie să zic: „Corina Chiriac la culesul recoltei!“. Delir în sală, fulgere în culise la şefii de la TVR, fiindcă, se ştie, toamna, toţi elevii, studenţii, militarii erau scoşi la câmp, la muncă! Oricum făceam des glume nevinovate, mai ales că n-aveau ce să-mi facă, nefiind angajatul TVR sau al Radioului. 

Cum era atmosfera în cadrul Festivalului de la Mamaia?  

Destinsă, amicală, compozitorii erau buni prieteni între ei, petreceau serile la restaurant împreună, mai încingeau şi câte-o partidă de poker, erau „boieri“, cum se spune. După ce la început acceptam cazarea stabilită de organizatori, în ultimii ani înainte de ʼ89 am trecut la o „aroganţă“, cum s-ar spune azi, ţinând să stau şi eu la hotelul de lux Internaţional (astăzi Rex). Oricum, nu-mi acopeream cheltuielile din ce eram remunerat, aşa încât m-am decis să mă respect. Problema nu era preţul, pe atunci nu erau tarifele exorbitante şi diferenţiate de azi, ci să obţii aprobarea de a sta acolo, pe care mi-o dădea o doamnă minunată de la centrala ONT Litoral. Aveam un amic care lucra la telefoane, în Constanţa, îmi instalase fir direct, să nu mai apelez la centrală, iar asta mi-a prins bine în seara când un cutremur serios a zguduit şi Mamaia, tocmai atunci juriul delibera, era într-o sâmbătă. Centrala a „căzut“, aşa încât toţi responsabilii festivalului au venit la mine în cameră pentru a suna acasă. Cred că m-au bănuit toţi că sunt securist (râde). Şi un amănunt demn de a fi reţinut: pentru fiecare apariţie, soliştii, inclusiv tinerii de la Interpretare, erau plătiţi, conform normelor în vigoare, dar plătiţi, nu ca la ediţiile de după ʼ90... 

În camera de hotel cu Kylie Minogue 

„Weekend Adevărul“: Prezenţa dumneavoastră pe scenele româneşti v-a ajutat să legaţi prietenii cu oameni pe care unii doar visează să îi vadă, printre care şi Julio Iglesias. 

Octavian Ursulescu: Cu Julio Iglesias (ca şi cu Frida Boccara, care în acel an avea să triumfe la Eurovision, deşi juriul de la noi n-a apreciat-o corespunzător) m-am împrietenit când eram foarte tineri amândoi, la „Cerbul de Aur“, la Braşov, în 1969 – faptul că n-a luat nici măcar o menţiune, ca şi Christina Aguilera mai târziu, spune totul despre „viziunea“ juraţilor respectivi. Am corespondat un timp, apoi anii au trecut şi ne-am revăzut cu mare bucurie când a venit în România. M-a invitat să-i prezint concertele, am petrecut seri frumoase, îmi trimite în fiecare an de Crăciun, de la Miami, felicitări în care apar toţi copiii lui, precum şi animalele casei. Dintre cei pe care i-am cunoscut şi am corespondat se numără Jacques Hustin, Amalia Rodrigues, Rika Zarai, Caterina Caselli, Helena Vondrackova, Gigliola Cinquetti, Georgette Lemaire, Middle of the Road, Guy Mardel, Bobby Solo, Raphael, Dova, Eliane Dambre. De asemenea, aşa cum mă leagă o trainică prietenie de Toto Cutugno, Ricchi e Poveri, BZN, pe care i-am prezentat de multe ori. Cu Kylie Minogue s-a instalat de la bun început o caldă simpatie reciprocă, drept care care m-a invitat la un interviu exclusiv în camera ei de la hotelul Aro din Braşov – merita să vedeţi privirile ucigătoare ale colegilor din mass-media! 

Tavi si Kyle

Octavian Ursulescu, alături de Kyle Minogue. FOTO: Arhiva personală

Mamaia - Braşov, ruta imposibilă 

Dar la „Cerbul de Aur“?  

Cei de la TVR au considerat probabil că nu sunt destul de bun pentru a prezenta „Cerbul de Aur“. În orice caz, au făcut experimente jenante, cu manechine, actori necunoscuţi, crainici de ştiri politice sau sportive, chiar şi un VJ străin, mai toţi fără experienţă în domeniu, fiindcă un spectacol muzical presupune rodaj serios. În fine, am ajuns la Braşov de câteva ori ca jurnalist – la una dintre ediţii am făcut antecameră ore întregi, deoarece, „necunoscut“ fiind, nu aş fi fost acreditat, deşi reprezentam revista Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România –, dar bucuria mi-a făcut-o cunoscuta realizatoare de la TVR Ioana Bogdan, atunci când m-a invitat să moderez „Clubul sentimental“ la Teatrul Dramatic, locul unde fuseseră găzduite primele ediţii, cele din 1968-1971. Emisiunea se transmitea în direct pe TVR 2 după-amiaza, festivalul propriu-zis fiind seara pe TVR 1, în Piaţa Sfatului, dar sala plină de spectatori nostalgici şi emoţionaţi mi-a demonstrat că acolo era, de fapt, adevăratul spirit al festivalului. Am avut-o alături pe Mădălina Manole, debutantă în această postură. Istoria şi legenda adevăratului „Cerb de Aur“ – ceea ce se petrece în piaţă este pus sub semnul marketingului, comercialului, şi este lipsit de orice fior – s-au regăsit în relatările eroilor „Cerbului“, de la Valeriu Lazarov, George Sbârcea, Stela Popescu, Iurie Darie, Andrei Magheru, Valeria Gagealov la Ion Cristinoiu, Cornel Fugaru, Marius Ţeicu, Jacques Hustin, Therese Steinmetz, Edmond Deda, Armand Crintea. Ştiam pe dinafară toate poveştile „Cerbului“, ajunsesem să le retrăiesc alături de aceşti corifei… 

Cum ar putea reveni Festivalul de la Mamaia? 

Ca să mai fie festivalul trebuie înainte de toate ca Primăria din Constanţa să renoveze, inclusiv să-l acopere, Teatrul de Vară din Mamaia, lăsat deliberat (de ce, oare?) să se degradeze, astăzi fiind o ruină insalubră. Ultima ediţie a avut loc în 2012, la grădina Soveja din Constanţa, dar festivalul se cuvine să revină la el acasă. Apoi trebuie reluată obligatoriu colaborarea cu Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor şi mai ales să se înţeleagă exact rolul gazdelor, care nu trebuie să se erijeze şi în specialiste în domeniu, sarcina lor fiind aceea de a organiza perfect totul. Ştiţi că la ultimele ediţii ale festivalului, premiul, un autoturism, era stabilit nu de membrii juriului, ci de... consilierii judeţeni?! Şi mai ales să se revină la caracterul originar al manifestării, acela de festival de muzică uşoară românească tradiţională. Dacă tot am pornit în 1963 având ca model Festivalul de la Sanremo, e aşa greu să tragem cu ochiul la ce fac atât de frumos, cu respect pentru muzica lor, peninsularii? 

Cu Julio Iglesias m-am împrietenit când eram foarte tineri amândoi, la „Cerbul de Aur“, la Braşov, în 1969 – faptul că n-a luat nici măcar o menţiune, ca şi Christina Aguilera mai târziu, spune totul despre „viziunea“ juraţilor respectivi - Octavian Ursulescu, prezentator şi jurnalist 
Tavi si Julio

Octavian Ursulescu alături de Julio Iglesias. FOTO: Arhivă personală 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite