INTERVIU Mihaela Noroc, creatoarea „Atlasului frumuseții“: „Îmi place că văd femeia reală, nu o construcție utopică“
0Jucându-se doar cu lumini și umbre, Mihaela Noroc descoperă cu ajutorul aparatului de fotografiat unicitatea femeilor din toate colțurile lumii.
Cu strângere de inimă, Mihaela Noroc (38 de ani) își pusese în cui aparatul de fotografiat când încă nici nu terminase facultatea – profesorii își doreau ca studenții să creeze după chipul și asemănarea lor, lucru de neînțeles pentru cea care, mai târziu, avea să își ia diploma de licență cu un 10 dat deja din partea întregii lumi. La 27 de ani, cu susținerea soțului, Mihaela Noroc și-a „luat de mână frica“ și s-a urcat în „ultimul tren al fotografiei“: a mers din România până în Japonia și a arătat tuturor ce înseamnă femeia. Oamenii au crezut în ea, iar Mihaela Noroc a oferit înapoi mii de povești ale femeilor de pe întreg Globul, 500 dintre ele deja concretizate în primul volum al „Atlasului frumuseții“, cu care a cucerit întreaga lume. Acum, printre toate proiectele la care lucrează, artista a lansat „Lumea fetelor. Portrete și povești din jurul pământului“, ediția în limba română fiind publicată la Editura Humanitas – o carte pentru toate fetele, ca o încurajare de a-și găsi superputerea.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Mihaela Noroc a vorbit cu un optimism molipsitor și cu o deschidere mai rar întâlnită despre fricile interioare, dar și cele exterioare – harta călătoriilor sale, de pe toate continentele, incluzând și țări aflate în stare de război sau locuri mai puțin căutate de turiști. Ea spune că „Atlasul frumuseții“ este moștenirea la care va lucra, probabil, toată viața – și ne poartă în povestea ei pe drumul din atelierul tatălui ei, pictor, până în Afganistan, India, SUA sau Berlin și înapoi acasă, la Sibiu.
„Weekend Adevărul“: Ai primit primul aparat foto la 16 ani de la părinții tăi. De ce s-au gândit să îți ofere cadoul acesta?
Mihaela Noroc: Când ne-am mutat din Republica Moldova, în prima perioadă a fost mai dificil, neavând casa noastră, însă tata, care era pictor, oriunde ne mutam, își făcea un colț al lui în care picta. Am avut bafta ca el să fie un om deschis și să mă lase să mă joc cu orice avea el – pensule, culori, pânze. Acum, fiind și eu părinte, și văzând-o pe fiica mea, Natalia, că vrea să se joace cu aparatul meu, îmi dau seama că tata, în anii ’90, chiar dacă tot ce folosea pentru pictură era foarte scump – culorile le comanda din Rusia că erau foarte bune –, tot mă lăsa să le folosesc și să mă joc cu ce avea el. Așa că am prins curaj și drag de zona asta artistică. Le spuneam lui și mamei că spre artă vreau să merg, dar nu știam exact în ce domeniu, dar până la urmă, când eram în liceu, am ales fotografia. Și la 16 ani am primit primul meu aparat foto, foarte bun, cu care mi-am făcut și portofoliul de intrare la facultate.
La început a fost Femeia
Cine ți-au fost primele muze?
Sunt fotografii de atunci care îmi plac la nebunie și astăzi. Primele pe care le-am fotografiat au fost mama și sora mea. Aproape tot portofoliul pentru admitere a fost cu sora mea.
Așadar, de la început au fost femeile...
Da, fără nicio îndoială. Când mai mergeam cu prietenii pe la munte, mai încercam eu să fac niște peisaje, dar nu înțelegeam, nu mi-era drag... Însă când vedeam chipul feminin, deja știam cum ar trebui să stea, cum ar trebui să încadrez. Era ceva instinctual, foarte interesant.
Îți propuneai să surprinzi ceva anume?
Erau doar niște căutări. Era o chestie interioară. Mă jucam foarte mult cu lumini și umbre, urmăream ce se întâmplă în casă cu sora mea – ea era mică, avea 10 ani, dar avea o expresie foarte matură.
Mona Lisa, în fiecare dintre noi
Cum ți-ai educat simțul artistic în direcția fotografiei?
Cât am stat cu părinții mei, mă uitam mereu pe albume foto – permanent am avut plăcerea de a le răsfoi. Acum, îi cumpăr fetei mele albume foto vechi, este important să aibă un mic exemplu de ce au făcut înainte oamenii. Acum, de când a luat amploare social media, urmăresc foarte mulți fotografi și mă inspiră munca lor. Inclusiv pe Steve McCurry, cu toate bubele lui (râde).
În afara albumelor, sunt și reviste care promovează fotografia de autor. Te-ai gândit vreodată să fii fotograf în domeniul modei, al celebrităților?
Am vrut să fiu fashion photographer acum foarte mult timp – însă doar când voiam să pronunț cuvintele, mi-era rușine de faptul că nu mă regăsesc acolo. Plus că este nevoie de o întreagă echipă. Am doar un aparat foto și nicio lumină. Doar un aparat pe care vreau să îl fac cât mai mic pentru că mă doare spatele. Când mă uit la fotografiile mele – și o spun cu mândrie –, îmi place că văd femeia reală, așa cum este ea, așa cum este lumea ei. Nu este ceva făcut de o echipă de oameni, o construcție utopică, un produs. Femeia aia este pentru mine Mona Lisa. Așa le și spun: „Gândește-te că aceasta este o fotografie în care o să te vezi tu când o să ai 90 de ani“. În fotografii, vreau să spun realitatea văzută prin ochii mei... și prin ai luminii.
„Trenul acesta-l iubesc“
Cât de mult te-a ajutat facultatea?
Mi-a fost foarte greu atunci. La facultate, am renunțat la fotografie. Nu am avut deloc sprijinul profesorilor. Am avut mereu sentimentul că nu sunt făcută pentru fotografie, că sunt alții mai buni decât mine. Ei predau fotografie avangardistă, iar eu sunt un pic mai clasică, după cum se poate vedea în fotografiile mele, și nu mă potriveam acolo absolut deloc. Eram pe lungimi diferite și nu ne înțelegeam. Nici eu nu am fost studentul model, mai ales că în timpul facultății și lucram. A fost o istorie foarte lungă. Mi-am dat licența când am lansat „Atlasul frumuseții“ – le-am pus cartea pe masă și aia a fost. Am luat 7. Erau două examene: cel teoretic și cel practic. La practică mi-au dat 10, iar la teorie, 4. Mi-au pus niște întrebări legate de istoria fotografiei avangardiste, așa că le-am zis: „Dragilor, nu știu, puteți să îmi puneți cât vreți. Sănătate!“.
După ce ți s-a spus atât de mult timp că nu ești făcută pentru fotografie, cum ai prins curaj să îți urmezi pasiunea?
Mereu povestesc experiența din facultate pentru că dacă nu îl aveam pe soțul meu care să îmi spună mereu că sunt făcută pentru fotografie și să nu mă dau bătută, renunțam. Nu m-aș fi ridicat de unde eram. Curaj, însă, am prins călătorind. Mult timp, am pus în cui aparatul de fotografiat, zicându-mi că nu mă mai ating de el, că a fost doar un vis frumos. Dar când plecam la drum, tot făceam câte o poză – era strigător la cer să nu fi făcut (râde). Era viața care îmi dădea câte-o palmă și îmi zicea „ia aparatul și fă o poză“, lucru care s-a și întâmplat. Mă felicit că am urcat în ultimul tren al fotografiei – așa am simțit la 27 de ani.
Chip schimbat, de la meridian la meridian
Cum a fost prima ta călătorie? Cum a fost să observi de la țară la țară cum se transformă trăsăturile femeilor?
Exact așa s-a întâmplat. Fabulos! În prima călătorie am plecat cu soțul meu, în 2013, și fotografiam femei care pur și simplu mi se păreau interesante. Din România până în Japonia nu am luat avion, așa am putut să văd cum se transformă chipurile femeilor pe măsură ce te apropii de Orient. Acea primă călătorie a fost pentru mine cea mai puternică. Au fost mulți factori: am avut multe experiențe cu oameni interesanți, eram foarte tânără.
Cum ai început, practic, proiectul „Atlasul frumuseții“?
Când opream femei pe stradă nu puneam nicio întrebare – nici cum le cheamă, nici care le e viața. Nu prea știam eu exact ce fac. Îmi spuneam doar cât de interesantă este, ce accesorii frumoase poartă. Însă, după ce m-am întors în țară, aveam vreo 30 de poze, iar proiectul s-a viralizat. A scris cineva un articol online, pe boredpanda. Primeam mesaje peste mesaje, oamenii credeau că a fost o echipă de cercetători care au studiat frumusețea în jurul Pământului și ce înseamnă asta.
Ai primit și mesaje negative?
Da, mai ales că nu li se părea că sunt reprezentative pentru țara lor. Însă nu mai contează – în anii aceștia am învățat să nu îmi pese de multe lucruri decât de ce simt eu în interior. Am primit mai multe mesaje de susținere, mulți oameni care au început să mă urmărească pe social media. Problema a fost că eu rămăsesem fără bani. Așa că am făcut o campanie de strângere de fonduri. Am strâns aproape 50.000 de dolari – o sumă enormă. M-a încurajat asta: mi-am luat un aparat nou și am pornit la drum să fac treabă serioasă. Dacă nu credeau în mine atât de mulți oameni, nu mai continuam, mai ales că nu mai aveam banii necesari.
De unde ai avut bani să pleci în această primă călătorie? Pare scump un simplu city-break, dar o călătorie până în Japonia...
Am lucrat în televiziune și am strâns bani suficienți cât puteam pe atunci să cumpăr o mașină bună. Dar mi-am zis că este mult mai interesant să văd lumea. Nici nu aveam copil atunci. Banii vin, banii pleacă. Plus că niciodată nu o să fiu bogată și, sincer, nici nu mi-ar plăcea să fiu. Să am mulți bani și să nu știu dacă relația cu persoana de lângă mine este una sinceră sau doar datorită banilor. Nu știu cum oamenii bogați au legături sincere.
La mâna inspirației
Cum ai continuat? A fost o trecere la un alt nivel?
Astăzi pot să spun că nici atunci nu făceam încă treabă serioasă pentru că tot nu căutam poveștile pe care le caut astăzi, ci pur și simplu mergeam pe stradă. Era foarte greu, eram la mâna norocului. Stăteam ore întregi – mă așezam în mijlocul Parisului și stăteam de dimineață până se făcea seară și așteptam pur și simplu să mă impresioneze cineva într-un anumit fel.
Nu aveai un plan făcut de acasă, măcar să știi cât vei sta în fiecare oraș?
Nu. Depinde cum simțeam, dacă mi-am consumat inspirația pentru locul respectiv. Îmi era totuși greu să stau și să nu se întâmple nimic. Și, uneori, când ești epuizat, ai și o energie anume, iar oamenii te simt și te refuză. La un moment dat, intrasem așa, într-un cerc vicios, din care mi-a fost greu să ies.
Acum cum este?
Am alt mijloc de a lucra. Combin două metode. Una: caut locuri dinainte de a pleca. Spre exemplu, în cea mai recentă călătorie, din Pakistan şi India, mi-am ales niște comunități greu accesibile, unde știam că se întâmplă niște lucruri interesante – în satele alea, oriunde pui aparatul de fotografiat se întâmplă ceva interesant. A doua: caut femeile dinainte pe social media, întreb localnici, mă uit în diferite publicații locale și caut femei care fac chestii interesante. În prezent am o listă cu locuri în care vreau să merg pentru că știu că acolo voi găsi chestii absolut fantastice. Așa s-a întâmplat cu India: știam eu că undeva în Munții Himalaya există un trib anume care este interesant – nu știam clar ce, mai mult bâjbâiam. Odată ajunsă acolo – foarte greu drumul –, cum mă plimbam seara prin sat, văd o femeie – acolo femeile poartă șase codițe lungi, pe care le împletesc la spate, dacă sunt căsătorite, și așa le țin toată viața – care muncea în câmp, împreună cu cele trei fete ale ei. Am început să comunicăm – bineînțeles, ea nu știa engleză, așa că foloseam gesturile, mimica. Nu le-am fotografiat – uneori, îmi place să mă bucur de moment, mi se pare urât să scot aparatul, este intruziv.
Dar apoi nu îți pare rău?
Ba da, dar mă gândesc că e mai frumos să fii om. Plus că am așa de multe fotografii, nu trebuie să fiu disperată. Vreau să mă și bucur de viață. Când m-am întors acolo unde eram cazată și am povestit despre femeie și fetele ei, am aflat că ea este poliandră și are doi soți. În satul respectiv exista acest obicei ca femeia să își poată alege mai mulți soți, și invers. A doua zi am vorbit cu ea și am fotografiat-o.
„Frica nu ți-o învingi, ci te ții de mână cu ea“
Așadar, înainte de a pleca într-o nouă călătorie, îți faci o documentare temeinică legată de tradițiile din locul respectiv?
Documentarea o fac singură, de pe internet mai mult. În cazul de față, nu știam că în satul respectiv există poliandrie, cea mai interesantă parte pe care aș fi putut-o ști despre loc – iată, că nu sunt un cercetător atât de iscusit (râde).
Te-ai gândit ca vreodată să colaborezi cu un antropolog pentru partea aceasta a proiectelor tale?
M-am gândit la un moment dat să fac un curs, dar cum experiența mea cu facultatea nu a fost prea bună, am renunțat. Să știi că ajută foarte mult internetul. Oricum, merg și pe mâna norocului – te duci într-un loc și te lovește destinul.
Când încerci, și viața te răsplătește...
Exact. Eu sunt un om cu un milion de frici – spre exemplu, sunt terifiată să zbor. Nu eram așa, dar de când s-a născut fata mea, am prins o frică de moarte. Probabil că are legătură și cu gândurile mele, că eu plec și dacă mi se întâmplă ceva, cum va crește ea... Însă, așa înfricoșată, mă duc. Cât ține zborul, 5-10 ore, stau și mi-e frică. Frica însă nu ți-o învingi, ci o iei cu tine, te ții de mână cu ea.
Am văzut fotografii din alte țări cu tine și fiica ta. Deci o iei și pe ea cu tine...
Am fost toți trei foarte mult până când a împlinit Natalia 2 ani, adică până nu a trebuit să plătim bilet și pentru ea. Acum are aproape 6 ani și stă acasă, cu soțul meu. Eu încerc să-mi comasez excursiile, să stau maximum o lună plecată – atât pot, apoi mi se pare că mi-am abandonat copilul.
Femeia, dincolo de limbă și de reguli
Cum te descurci să comunici cu oamenii, mai ales acolo unde nu se vorbește engleză?
Pot să zic că mă descurc în cinci limbi. Vorbesc rusă, care te ajută în țări precum Azerbaidjan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, în toată fosta URSS mă duc ca la mine acasă. Apoi, mă descurc și în franceză – bunica mea a fost profesoară de franceză. La fel și engleză, spaniolă – care mă ajută și acolo unde se vorbește portugheză. Nu pot să zic că sunt expertă în aceste limbi, dar știu cât să pot comunica cu oameni din diferite colțuri ale lumii.
Cum a fost în țările care au o situație politică mai deosebită, precum cele unde este stare de război?
În multe a fost greu. În Afganistan am fost de două ori – prima oară am fost cu soțul meu, apoi singură. A doua oară am fost chiar înainte să vină talibanii la conducere. Am înțeles că acum este mai accesibil să te duci acolo și să vizitezi – vor și talibanii turism. Dar înainte, cu o lună înainte să plece americanii, am întâlnit niște fetițe care sunt chiar în albumul „Lumea fetelor“. Acolo este o filială a organizației Skateistan, deschisă de un australian în mai multe țări în care există război sau sărăcie. Acolo, fetițele au voie să facă skateboard. Aceste trei fetițe pe care le-am întâlnit sunt fantastice. Au papuci și niște șoșete amărâte în picioare, dar sunt atât de bucuroase că au acel skate. Doar în acel perimetru au voie fetele să practice skateboardingul. În rest, fetele nu au voie nici să se ducă la școală, trăiesc într-o societate absolut oribilă pentru femei, și nu are legătură cu religia, cât cu sistemul tribal care este foarte puternic atât în Afganistan, cât și în Pakistan. Acolo a fost foarte dificil pentru că din Kabul până în Bamyan, unde era acest ONG, trebuia să trec prin mai multe check-points de talibani, am purtat o burkă și dacă mă opreau talibanii trebuia să mă prefac că sunt mută. Atunci mi-a fost frică.
„Am purces în acest periplu al frumuseții ca o autovindecare“
Cât de greu este să faci un album foto?
Foarte greu. Am avut foarte mare noroc cu proiectul acesta care s-a viralizat. Mă uit la prieteni de-ai mei care scot albume foto și abia reușesc să vândă puțin peste 200 de exemplare. Pur și simplu, piața de fotografie nu este foarte mare. În general, în lume, editurile se feresc de albumele foto, sunt foarte scump de produs. Eu am avut mare noroc, altfel ar fi rămas doar un proiect în online.
Pozele pentru albumul „Lumea fetelor“ sunt făcute în același timp cu cele făcute pentru „Atlasul frumuseții“?
Da, am lucrat în paralel, însă pentru cel despre fete am lucrat mai puțin. Baza este „Atlasul“, acolo îmi las moștenirea. Apare anul viitor și volum doi, la Editura Penguin din Marea Britanie. Sunt foarte fericită. Iese aproape cum vreau eu, simt că am făcut tot ce a trebuit ca să iasă bine. Am povești care mă inspiră. Este o carte mai matură, mai interesantă, plus că și fotografic arată mult mai bine.
Cu ce gând ai făcut „Lumea fetelor“?
„Lumea fetelor“ am făcut-o pentru copii. Am pornit cu ideea aceasta când am rămas însărcinată, mi-am dat seama că am fată și că trebuie să îi arăt și ei ceva relevant pentru ea și pentru preadolescență și adolescență, pentru că atunci avem poate cea mai mare nevoie. Mă gândesc la mine, care am trecut prin bulimie, anorexie și câte și mai câte. Cred că în adolescență mi-ar fi plăcut să am și eu o carte așa, unde să văd cum arată alte fete. Cele din Africa nu au părul lung, însă fiică-mea, la grădiniță, trebuie neapărat să îl aibă lung, dacă nu, nu e fetiță. Au tot soiul de probleme de genul acesta.
Dintre toate fetele fotografiate, cum ai făcut selecția finală pentru album?
Am ales povești cu o energie pozitivă, care să le motiveze pe fetele noastre. După ce treci prin cartea „Lumea fetelor“, vreau să ai zâmbetul pe buze. Mi se întâmplă ca după expoziții să îmi scrie oamenii că au ieșit plângând.
Și pentru că vorbim de minori, ai reușit să obții consimțământul tuturor părinților?
Da, a fost o colaborare. Unora dintre părinți le-am scris pe social media, apoi, altora le-am scris că vin în orașul lor și dacă vor să le fotografiez fetele.
„Fetele, din ce în ce mai vocale“
În carte vorbeai despre superputerea fiecărei fete. Este fotografia superputerea ta?
Absolut. Chiar mă și gândeam ce aș fi putut să fac eu mai bine, dacă mi-ai lua aparatul de fotografiat. Cred că singura chestie ar fi să fiu chelner într-o cafenea. Acolo m-aș simți ok. Dacă mi-ai da un job de birou, n-aș putea să îl fac.
Cum crezi că fetele, adolescentele, ar putea să își găsească și ele superputerea, în condițiile în care sunt atâtea preconcepții?
Cred că noi, fetele, suntem oricum din ce în ce mai vocale. Eu când am pornit din Republica Moldova nu am simțit că sunt atât de jos față de bărbați. Fiind dintr-o țară comunistă, ne-au rupt comuniștii din sânul familiei – femeile și-au lăsat bebelușii și s-au dus să muncească în fabrici, lângă bărbați. Totuși, în societatea în care trăim, chiar dacă în multe aspecte a fost nedreaptă, noi am fost mai ok cu bărbații. Mă uit la mine în familie: femeile câștigă mai mult decât bărbații, și în multe familii din România se întâmplă treaba asta. Sunt țări în care femeia trebuia să se îngrijească doar de casă, dar noi am fost nevoite să lucrăm de la egal la egal. Așa că atunci când am pornit în viață nu am avut opreliștea mentală că eu n-am voie să fac ceva. Mă uit la foarte multe persoane tinere care vorbesc despre problema asta, însă eu nu am simțit-o așa de mult. Poate a fost educația din familie. Eu mereu am fost încurajată de ai mei să fac alte chestii, spre exemplu, să fiu avocat. Și eu, la rândul meu, știu foarte multe femei super-puternice.
România, un loc sigur
Dar nu te-ai lovit de astfel de discriminări în altă parte, poate în instituții ale statului?
Nu pe criteriul că sunt fată. Am simțit că sunt femeie și că am un dezavantaj abia în momentul în care am devenit mamă. Eram vulnerabilă, însărcinată fiind nu puteam face anumite lucruri. Am născut și nu mai puteam să plec unde vreau eu. În schimb, un tată, a doua zi după ce i s-a născut copilul, poate pleca să fotografieze în Afganistan. Și eu puteam să plec, dar am vrut să am un copil conectat cu mine, nu m-a lăsat inima să fac așa ceva. Așa că, atunci am simțit că e mai bine să fii bărbat. Pe de altă parte, eu am puterea magică de a crește un copil în mine, ceea ce este uluitor.
Dar în călătorii, nu ai simțit că ți-ar fi fost mai bine dacă erai bărbat?
Ba da, sigur. Stai mereu cu teama să nu fii violată, jefuită. Ești clar o pradă mai ușoară. Însă eu mi-am făcut un stil mai modest: mă îmbrac mai băiețește, mai confortabil pentru drumeții, iar în felul acesta sunt și mai în siguranță.
Aici este una dintre problemele femeilor: de ce nu s-ar simți în siguranță și pe stradă, dar purtând, spre exemplu, o fustă mini?
În unele locuri chiar nu se poate. Însă chiar nu știu care este situația aici, nivelul de violență de orice fel împotriva femeilor. Eu îmi amintesc că atunci când aveam 17-18 ani și mă întorceam din club la 3 dimineața, singură, pe stradă, că nu aveam bani de taxi, nu mi se întâmpla nimic. Dar acum nu știu ce înseamnă să fii tânără adolescentă pe străzile Bucureștiului.
Dar în străinătate te-ai lovit de abuzurile acestea?
Mi-este mai frică să merg seara pe stradă în străinătate decât în București. De asta m-am și întors să locuiesc în România. Imediat după ce am lansat cartea, am stat o perioadă în Berlin pentru că îmi plăcea foarte mult viața culturală de acolo, mai ales pe partea de fotografie, dar nu m-am simțit în siguranță. Era plin de oameni care se drogau. Și în America mi-este foarte frică. În cea mai recentă călătorie în Los Angeles am fost și cu Natalia. Acolo, nici localnicii nu merg cu metroul; este locul unde stau cel mai mult oamenii fără adăpost și consumatorii de droguri.
Unicitatea fiecărui chip
Te-au interesat vreodată trendurile de frumusețe?
Da, bineînțeles, mai ales când eram adolescentă. Din cauza asta am fost anorexică și bulimică. De asta am și purces în tot periplul acesta al frumuseții, cumva ca o autovindecare – nu s-a întâmplat că și acum am probleme legate de a mă simți bine în corpul meu. Câteodată mă și gândeam că poate nu am în album femei destul de diverse, care poate să mă motiveze și pe mine să mă simt bine în pielea mea.
Când ai fost în comunități unde drepturile femeilor sunt inexistente, ai avut vreodată dorința de a le povesti cum este în Europa de Vest, spre exemplu?
Nu, nu este treaba mea. Uneori, nu peste tot – în Afganistan nu ai ce să faci –, pe stradă le vezi respectând regulile, acoperite din cap până în picioare, dar, de fapt, este o chestie de suprafață, în casă este o altă lume. În unele țări din Golf în care am fost nu puteam să le fotografiez pentru că erau mult prea machiate. Erau îmbrăcate cu hainele lungi și acoperite, voiam să le fotografiez că erau interesante, dar când să le văd fața, aveau toată tencuiala. Nu le pozam că nu îmi place să pozez cu atât de mult machiaj.
Încrederea într-o bifă albastră
Cum faci toate aceste femei, din atâtea culturi diferite, să se încreadă în tine și să-ți povestească despre viața lor?
Am avut foarte multe refuzuri. Abia în ultima vreme mi-este mai ușor, mai ales datorită telefonului și internetului accesibil. Toată lumea te putea căuta imediat. Spre exemplu, în India conta foarte mult că am bifa albastră. Dar când am început proiectul nu era așa, era mai greu. Dar depinde și de țară – în Europa de Vest și în America este foarte ușor să fotografiez, sunt mai deschiși oamenii.
Trăind în epoca deepfake-ului, nu au teama că ai putea face alte lucruri cu pozele lor?
Teama asta am întâlnit-o în Egipt. Fetele de acolo îmi spuneau că nu le pot fotografia că cineva poate lua capul din poză, să îl atașeze, prin Photoshop, unui corp gol, și cu poza aia se vor duce la părinții lor și îi vor șantaja. Și cred că așa se putea întâmpla. Sunt multe societăți în care este greu să fii femeie.
Povestea fetiței cu bunătate-n zâmbet
Te-a impresionat vreo poveste anume, cu care ai rămas în suflet și pe care poate nu ai pus-o nici măcar într-una dintre cărțile tale?
Eram în India, în Mumbai. Și pe la 5 dimineața mă duceam la o piață de flori unde trebuia să fiu foarte devreme. Trotuarele care duceau către piața aceasta erau pline de corturi în care locuiau oameni. Așa că mergeam, practic, pe lângă oameni care dormeau. La un moment dat am văzut o fetiță întinsă pe jos, pe spate, învelită cu o pătură gri, semiruptă. Și cum ajung lângă ea, deschide ochii, mă vede și îmi zâmbește atât de frumos – dar atât de frumos, ea, de acolo de jos, peste care au trecut toată noaptea șobolanii, căci așa este acolo. Asta a fost povestea care m-a impresionat cel mai mult: bunătatea pe care o avea în zâmbet. Eu nu aș fi putut să fiu ca ea: să văd pe cineva altfel decât mine, care pare că are bani, și să îi zâmbesc cu drag. M-aș fi uitat cu invidie. Eu pot să îmi dau seama de ce simte un om doar din ochii lui. Mai târziu, i-am aflat povestea. Ea plătea chirie ca să doarmă acolo. Părinții ei lucrau la piața de flori, erau dintr-un sat îndepărtat și, ca să poate vinde, trebuiau să plătească chirie pentru o bucată de asfalt. Sunt multe povești, multe femei interesante în jurul lumii, dar asta mi-a rămas mie în suflet.
De-a lungul călătoriilor tale și a poveștilor spuse și nespuse, poți crede că femeile sunt mai neascultate, mai ignorate?
Da, nu cred că mai mult decât bărbații. Totuși, cred că ce noi avem în plus este deschiderea față de alte femei. Suntem mai oneste între noi și ne plângem mai mult, ne spunem mai mult oful. Poate și de asta mi-a fost mai ușor să fac proiectul acesta. Mi se pare că două femei își povestesc altfel viața una alteia decât doi bărbați între ei. Cred că sunt mai multe măști la un bărbat decât la o femeie.
Acasă, la Sibiu, de unde visurile pleacă la cutreierat
După atât timp de cutreierat, ai și casa ta, la Sibiu. De ce ai ales Sibiul?
Vreau să îmi cresc copilul într-un mediu mai sănătos. Comunitatea de acolo îmi place foarte mult, am găsit mulți oameni buni, liniștiți. Chiar stau într-un apartament, dar într-o curte cu alte șase familii, așa cum este modelul caselor acolo. Este în centrul țării și mă pot mișca ușor peste tot. Plus că vreau să lucrez la o carte care se numește „Femeile României“ și de acolo pot să merg în multe zone. Este Mărginimea Sibiului care este absolut genială. Vezi niște băbuțe, vorbești cu un cioban pe munte – este o stare foarte faină pe care nu o găsești altundeva sau, cel puțin, până acum, nu am găsit-o.
La Sibiu vrei să deschizi și Muzeul Femeii, la care visezi?
Nu știu sigur. Momentan vreau să public al doilea volum din „Atlasul frumuseții“, să fac cartea cu femeile României – abia acolo o să văd exact statutul femeii la noi, discriminările lor, fricile. Aș mai vrea să fac o carte strict cu comunitățile la care visez eu să ajung de mult timp – tuaregii din Africa, tibetanii, inuiții, niște triburi anume din Brazilia. Am eu niște puncte în mintea mea la care visez de mulți ani și poate o să reușesc la un moment dat să le fac. În schimb, mi-am făcut acum casa pe roți, la care visez de mulți ani. Este o dubă mică, pe care o transform într-o expoziție pe roți – atât pe interiorul, cât și pe exteriorul ei vor fi fotografiile mele. Chiar acum, în aprilie, plec cu ea spre Vest, către Italia. Mă bucur tare mult că o am și chiar visez să călătoresc mult cu ea; chiar îmi spun: din Milan până-n Teheran. Iar când nu am expoziția, o folosesc cu familia, am în ea tot ce ne trebuie.
În afară de fotografiile pentru proiectele tale din jurul femeii, mai lucrezi și altceva pentru a câștiga bani?
De vreo doi ani lucrez pentru un brand de ochelari din Italia. Le fac fotografii în stilul proiectului meu. Nu fotografie de produs, ci am căutat femei cu povești interesante, care poartă ochelari, și le-am fotografiat cu ochelarii brandului. Am una, două colaborări de acest fel pe an, în străinătate, și așa îmi iau banii necesari să continui. Câteodată mai primesc sponsorizări și de la diferite branduri care se potrivesc cu fotografia mea. Dar eu nu prea sunt genul care să caute astfel de sponsorizări, am avut mereu norocul să vină cineva ok.
Se încarcă comentariile...
