Exclusiv INTERVIU Mara Bugarin, actriță în „Moromeții 3“: „Bunicul meu a murit într-o închisoare pentru o piesă de teatru antisistem“
0Pentru Mara Bugarin, filmul „Moromeții 3“ este mai mult decât o experiență unică, e o legătură profundă cu trecutul propriei sale familii.
Povestea Moromeților continuă pe marile ecrane cu cel de-al treilea film din seria cu același nume regizată de Stere Gulea. Filmul, care poate fi văzut în cinematografe începând cu 22 noiembrie, surprinde nuanțe din relația lui Niculae (Alex Călin) cu tatăl lui, Ilie Moromete (Horațiu Mălăele), epoca de început a regimului comunist – de la trauma colectivizării la cenzura impusă scriitorilor –, precum și relațiile amoroase ale tânărului Niculae, ajuns în Bucureștiul stalinist.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Mara Bugarin (23 de ani), care interpretează rolul Aurorei Cornu, cea care avea să devină soția lui Marin Preda și fără de care povestea Moromeților ar fi putut rămâne doar un manuscris într-un sertar, pentru a afla mai multe despre universul familiei care a rămas în istoria literaturii și culturii române. Am discutat cu tânăra actriță despre procesul de documentare pentru rolul din „Moromeții 3“, colaborarea cu regizorul Stere Gulea, impactul poveștii asupra publicului și generațiilor mai tinere, precum și despre rezonanța pe care o au anumite aspecte din film în trecutul familiei sale.
„Weekend Adevărul“: Mai întâi, având în vedere că filmul „Moromeții 3“ este inspirat din fapte reale, cum ți se pare că a fost transpusă lumea aceea în film, mai ales cea a scriitorilor?
Mara Bugarin: Este o lume accesibilă, la care te poți raporta. Evident, dacă citești presa vremii sau memoriile scriitorilor care sunt sursele de inspirație pentru personaje, găsești tot felul de referințe. Nu știu dacă regula este să le redai exact așa cum sunt, dar sunt interesante pentru procesul de documentare. Totuși, nu cred că ar fi fost la fel de captivant să ne ducem într-o zonă foarte nișată. Chiar recent am vorbit cu domnul Gulea și mi-a plăcut foarte mult ce a spus. A menționat că operele de artă care sunt profund subiective sunt interesante și revoluționează pentru că e greu să fii atât de vulnerabil și să arăți exact cum arată realitatea ta. Însă el crede că poveștile construite cu un caracter general, în care nu simți atât de tare perspectiva regizorului sau a actorilor, sunt cele care supraviețuiesc. Poveștile acestea lasă mai mult spațiu publicului să interpreteze, să vadă ce dorește să vadă. Mi-am dat seama ce impact pot avea la una dintre vizionările filmului. Era o doamnă în sală care, cu multă vehemență, își povestea experiența. Nu am fost de acord cu tot ce a spus, dar părea copleșită de emoții. Ea trăise vremurile acelea și spunea că tot filmul a stat lipită de scaun, terifiată, amintindu-și cum a fost. Mă gândeam că, pentru unii oameni care chiar au trăit acea perioadă, filmul poate fi o experiență la limită, aproape cathartică. Și cred că genul acesta de experiențe poate fi intens din punct de vedere emoțional, poate chiar dureros.
Dar generațiile mai tinere, care nu au trăit acea epocă, cum crezi că se raportează la astfel de povești?
Este și o parte din munca mea să îmi imaginez ce gândesc și cum simt oamenii. Cred că, uneori, îți dorești să uiți că ai trăit așa ceva, măcar din punct de vedere emoțional. Îți dorești să uiți, chiar dacă, în realitate, nu cred că a uitat vreunul dintre noi. Noi, care facem parte dintr-o generație complet diferită, tot preluăm niște trăsături, niște comportamente care au rămas din frica aceea. Frica de un sistem opresiv, cum era cel la care au fost supuși părinții noștri, bunicii noștri. Cred că încă avem nevoie de timp pentru a procesa aceste lucruri și astfel de filme chiar ajută. Ele te fac să înțelegi mai multe despre tine, chiar dacă nu știi să pui în cuvinte exacte de ce simți asta. De exemplu, mă întreb: „De ce mă sperii și am grijă cum vorbesc când sunt în public, la o cafenea, de exemplu?“. Nu mi s-a întâmplat nimic concret – nu am fost trădată de vreun prieten sau membru al familiei. Dar undeva, în noi, cred că există o învățătură transmisă de foarte mici: „Vezi ce spui. Nu spune prea mult. Fii atent“. Când vezi filme precum „Moromeții“ sau „Metronom“, parcă începi să înțelegi de ce. Ele îți arată frânturi din trecutul acesta apăsător, pe care poate nu l-ai trăit direct, dar care încă ne influențează. Te ajută să realizezi niște lucruri.
Vindecare prin introspecție
Crezi că această mentalitate este mai înrădăcinată în noi decât am putea crede?
Da, exact. Și noi, cei care am avut noroc să creștem în capitalism după anii ’90, când am început să avem acces la tot felul de lucruri, am fost expuși unui soi de „hai să strângem tot“. Casele bunicilor, de exemplu, sunt pline de lucruri mici, de chinezării, de tot felul de lucruri adunate. Asta reflectă ceva – o generație care nu a avut ce și-a dorit. Toate aceste lucruri ne aparțin și nouă și cred că noi suntem generațiile care ar trebui să le vindece. Sau ar fi frumos să fie așa. Pentru a vindeca, trebuie să înțelegem că aceste lucruri fac parte din conștiința colectivă a țării și nu a trecut suficient timp pentru ca ele să dispară complet. Însă depinde foarte mult de ceea ce facem noi în prezent. Poate, cu puțin noroc, copiii noștri nu vor mai avea aceleași poveri, dar asta depinde de cât de conștienți suntem și de cât de mult alegem să ne schimbăm comportamentele. Eu sunt super pro-grupuri de suport, de exemplu. E important să vorbim despre aceste lucruri. Din păcate, încă aud oameni de vârsta noastră care spun că nu merg la terapie că nu au nevoie. Și asta e o mare piedică. Terapia e necesară pentru a rupe ciclurile acestea.
Într-adevăr...
Cred că orice formă de introspecție este valoroasă. Poate fi terapie, workshopuri, meditație – orice înseamnă pentru cineva o metodă de autocunoaștere. Pentru unii oameni, asta poate însemna să meargă la biserică, pentru alții, altceva. Ideea este să găsim acele unelte care ne ajută să ne traducem universul interior în ceva ce putem înțelege mai bine. E important să găsim niște cuvinte, niște repere care să ne facă viața puțin mai ușor de trăit. Totuși, mă miră că și generația noastră păstrează uneori un discurs de genul „n-am eu nevoie de asta“ sau „astea sunt doar probleme banale“. Dar, de fapt, nu sunt doar ale noastre. Poate că, dacă ne uităm la biografia noastră, am avut norocul să fi trăit într-un stat, cel puțin teoretic, democratic, cu multe drepturi. Doar că fricile și reminiscențele trecutului rămân. Ele trebuie curățate undeva. E important să vorbim despre asta, inclusiv în familie. Mi se pare frumos să ne ascultăm părinții și bunicii, să le oferim un spațiu sigur în care să poată spune: „M-am simțit așa, am trăit asta“.
Tu cum încerci să îți apropii acel univers al bunicilor mai ales?
Eu am norocul ca bunicii din partea mamei să fie încă în viață. Vara aceasta am simțit o nevoie profundă, nu știu exact de unde a venit – poate pentru că am mai crescut, m-am maturizat – să înțeleg mai bine trecutul familiei mele. Am vrut să știu cum era înainte de mine. Din păcate, bunicii din partea tatălui nu mai sunt printre noi, așa că nu-i pot întreba direct. Totuși, m-am dus la CNSAS și le-am cerut dosarele. Acum aștept să le primesc. Bunicul meu din partea tatălui a murit în închisoare pentru o piesă de teatru antisistem pe care a scris-o. Deci există o rezonanță puternică în trecutul familiei mele a ceea ce se întâmplă în „Moromeții 3“. Am fost foarte emoționată să vorbesc cu bunica mea și mi-am dat seama că atunci era mult mai complicat să rămâi un om drept, demn și vertical. Mi-a povestit despre acuzațiile care i s-au adus, despre lucruri grele prin care a trecut, iar acum înțeleg mai bine de cât de mult curaj aveai nevoie să trăiești cu demnitate în vremurile acelea. Este o lecție pe care încerc să o asimilez și să o aplic în viața mea.
Ce te-a inspirat cel mai mult din povestea bunicii tale?
Nu vreau să intru foarte mult în detalii, dar bunica a fost acuzată pe nedrept la un moment dat. Nu a vrut să-și asume vina pentru ceva ce nu făcuse, ceea ce era extrem de complicat în vremea regimului comunist. Până la urmă a reușit să răzbată, dar a fost foarte dificil. Nu i s-a întâmplat ceva extrem de rău, dar nici bine nu i-a fost. Mi-a spus că la un moment dat s-a gândit: „Poate că ar fi mai bine să mint, să spun ce vor ei, doar ca să mă lase în pace“. Dar apoi s-a întrebat: „Dacă mint, cum mai pot trăi cu mine însămi?“.
„Totul s-a așezat natural“
Cum a fost colaborarea cu regizorul Stere Gulea?
Domnul Gulea este o persoană extraordinară, iar colaborarea cu el a fost o experiență deosebită. Am observat cât de clar și de atent își alege cuvintele, nu spune niciodată mai mult decât este necesar și tot ceea ce exprimă este extrem de precis și la obiect. Are această abilitate de a povesti, de a te introduce în istorisirile sale într-un mod care te captivează. Pe mine m-a impresionat modul în care îmbina poveștile din viața lui, din perioadele despre care vorbim, cu ceea ce a citit sau a aflat despre alți oameni. Te lua cu el în acele povești, iar tu parcă îl vedeai pe Marin Preda în acțiune. Îl respect foarte mult pe domnul Gulea și, de când l-am cunoscut, l-am simțit aproape de mine, ca pe un membru al familiei. Este genul de persoană care îți oferă încredere și confort, ceea ce a făcut ca munca la film să fie o plăcere. Pe platou era foarte deschis și puteam să facem glume sau să discutăm deschis despre orice, dar în momentul în care începeam să lucrăm, eram toți foarte serioși. Nu din constrângere, ci din respect față de povestea Moromeților și ceea ce reprezintă ea. Am repetat împreună cu actorii principali – Alex Călin și Olimpia Melinte – și ne-am simțit toți implicați în poveste, indiferent de ce rol aveam – mai mare sau mai mic. Dinamica repetițiilor și procesul de imersiune în poveste au fost foarte firești și nu am simțit nicio clipă că trebuie să forțez lucrurile, ci totul s-a așezat natural. Domnul Gulea ne-a dat multe cărți pe care le citeau oamenii în perioada respectivă, ceea ce a fost extrem de util. Am avut acces la memoriile personajelor și am discutat mult despre ele.
Cum vezi contribuția domnului Gulea la această serie cinematografică?
Cred că prezența lui a adus o valoare imensă și a dat poveștii o emoție și o sensibilitate aparte. Nu știu cum ar fi fost dacă altcineva ar fi realizat „Moromeții“, domnul Gulea a făcut ceva extraordinar. Marin Preda a transformat „Moromeții“ într-o poveste nu doar despre sat sau comunism, ci despre oameni, iar domnul Gulea a transpus foarte bine asta în filme și cred că tocmai de aceea sunt relevante și emoționante chiar și astăzi. Recent m-am uitat din nou la ultimele secvențe din film și mi s-a făcut pielea de găină. Mi se pare că povestea este spusă atât de frumos, iar jocul actorilor din generațiile dinaintea mea este incredibil. M-am gândit mult la ce înseamnă să continui o astfel de poveste, mai ales că noi, ca actori, jucăm diferit față de ei pentru că venim din altă generație. Mi-am zis să nu raționez prea mult, ci pur și simplu să mă bucur de faptul că fac parte din continuarea acestei povești. Este o onoare uriașă să fiu în capitolul III al „Moromeților“, alături de nume precum Luminița Gheorghiu și Victor Rebengiuc, care joacă în primul film. Simt că aparțin acestei povești, iar asta înseamnă o responsabilitate și o bucurie imensă.
„Doar pentru că sunt femeie, nu ar trebui să...“
Ce te-a ajutat pe tine să o înțelegi mai bine pe Aurora Cornu?
Am aflat că Aurora a fost o persoană reală, ceea ce a făcut totul și mai interesant. Am avut ocazia să pun întrebări și să aflu detalii care m-au ajutat să o înțeleg mai bine, mai ales că domnul Stere Gulea chiar o cunoscuse. Mi-a spus că ea trebuie să fie „o apariție“ și că trebuie să lumineze povestea. Această idee mi-a oferit un punct de plecare extrem de clar, dar mi-a lăsat și spațiu să construiesc eu ce înseamnă asta, mi-a dat libertatea să croșetez detaliile, păstrând în minte funcția personajului în poveste și efectul pe care trebuia să-l aibă. În scena în care descoperă manuscrisul, a trebuit să fac o disociere totală între mine, Mara, care știe ce înseamnă „Moromeții“, și Aurora, care nu avea această perspectivă. Aurora nu citise „Moromeții“; ea ajunge să vadă primele pagini ale manuscrisului abia la final, când deja îl cunoaște pe Niculae și sunt împreună. Pentru a interpreta acest personaj, am încercat să uit tot ce știam despre roman. Aurora nu avea contextul nostru; nu știa ce va însemna „Moromeții“ în istoria literaturii române. A fost foarte greu, dar am încercat să citesc fiecare scenă prin ochii Aurorei. M-am gândit cum aș reacționa dacă cineva mi-ar da acum un manuscris necunoscut, spunându-mi să-mi exprim o opinie sinceră, brută, intuitivă și nu aș ști că e o capodoperă a literaturii române. Domnul Gulea mi-a spus un lucru foarte important: „Trăiește momentul. Bucură-te de lectura acelor pagini“. A fost o lecție valoroasă care m-a ajutat să intru în pielea personajului.
Un personaj inspirațional
Am observat că, în film, Aurora trece printr-un episod în care este obiectificată de șeful ei, un abuz prin care multe femei trec și astăzi. Cum te-ai raportat tu la acea scenă?
Din relatările existente, pare că Aurora Cornu a gestionat astfel de situații cu o demnitate remarcabilă. Era o femeie unsă cu toate alifiile, care știa să se protejeze și să nu se lase afectată de astfel de atacuri. Am fost foarte inspirată de reacția ei, de modul în care stătea ferm pe poziție, fără să pară inhibată, jenată sau vinovată pentru ceea ce primea. A primit comentarii și atacuri, dar le-a privit cu o anumită detașare, fără să le permită să-i influențeze drumul. Pentru mine, a fost inspirațional să pot să joc un astfel de personaj, care își păstrează direcția și demnitatea în fața unor comportamente nepotrivite.
Cum ai abordat această scenă ca actriță? Ai făcut o legătură cu experiențe personale sau te-ai bazat doar pe scenariu?
În cazul acelei scene nu a fost nevoie să fac un racord direct cu experiențe personale. Calitatea scenariului era atât de bună, iar situația atât de bine explicată, încât mi-a fost clar ce aveam de făcut. Asta m-a ajutat să joc situația așa cum era ea, fără să aduc prea mult din mine. Sigur, ca orice femeie, am trecut și eu prin experiențe similare – comentarii pe stradă, fluierături sau situații în care ceilalți erau mai atenți la ce port decât la ce spun. Dar nu cred că astfel de lucruri ar trebui să devină responsabilitatea noastră. Cred că fiecare își trăiește viața, iar cei care aleg să dedice timp unor astfel de comportamente... ei bine, acele alegeri îi definesc pe ei, nu pe noi.
Crezi că astfel de comportamente și mentalități se vor schimba?
Cred că avem nevoie de timp. Astfel de atitudini vin dintr-un context istoric, dintr-un sistem de gândire care s-a perpetuat de-a lungul timpului. Dar văd femei puternice care sunt constant modele pentru mine și care arată că este posibil să depășim aceste stereotipuri. Faptul că m-am născut femeie nu ar trebui să-mi atribuie automat un set de caracteristici prestabilite. Suntem mai complecși decât atât, un întreg univers. Cred că fiecare om este mult mai mult decât suma etichetelor exterioare pe care ceilalți i le atribuie. Tocmai asta încerc să descopăr și în meseria mea: straturile ascunse, lucrurile care definesc cu adevărat un individ, dincolo de ceea ce este evident, la suprafață. Cred că noi, ca oameni, suntem un proces. Nu cred că ajungem vreodată la o formă finală în viața asta. Și, sincer, cred că asta e frumusețea vieții: orice întâlnire – cu un om, un loc, o carte, un film, o culoare, natura sau chiar un câine pe stradă – poate schimba ceva din noi în mod profund, într-unul pe care nici nu îl înțelegem în momentul respectiv.
„Orice creație artistică poate genera mici epifanii”
„Weekend Adevărul“: Știm că una dintre pasiunile tale este în continuare cititul. Cum ai început să cunoști această lume a cărților?
Mara Bugarin: Părinții mei au avut un rol foarte important. De mici ne-au încurajat, pe mine și pe sora mea (n.r. – actrița Ioana Bugarin), să citim și ne-au lăsat foarte puțin să ne uităm la televizor. Mama îmi spunea mereu că televizorul, mai ales anumite emisiuni, îți ia din calități și nu-ți oferă ceva cu adevărat valoros. În schimb, cititul îți apropie alte tipuri de gândire, alte perspective. Citeam de la Jules Verne la „Jurnalul unui puști“. Mi se părea extraordinar să fii scriitor, ceva de pe altă planetă (zâmbește). Cititul a rămas pentru mine o formă de prezență absolută. Este o stare aproape meditativă și e o experiență imersivă. Când citesc, mă conectez profund la poveste, dar mă și detașez de problemele mele, de toate narativele pe care mi le construiesc zilnic. Trăiesc, temporar, viața altcuiva, iar asta îmi aduce un soi de liniște. Însă, într-adevăr, unele lecturi sunt tulburătoare. Am citit cărți care, după un capitol, m-au făcut să stau și să mă uit în tavan, gândindu-mă: „Cum de nu știam asta până acum?“. Este o experiență transformatoare.
Conexiune dincolo de limbaj
Lectura ca experiență transformatoare ne amintește de relațiile și poveștile care lasă o amprentă profundă asupra noastră – inclusiv relația dintre Ilie Moromete și Niculae, care este mult mai profundă decât pare. Cum ți se pare că a fost transpusă în film?
Relația dintre ei este fascinantă pentru că există un soi de susținere tacită. Asta mi se pare extrem de frumos, atât în „Moromeții 3“, cât și în carte. Ilie nu îi spune lui Niculae de la început: „Du-te, băiatul meu, fă ce trebuie să faci“. Dar simți undeva că îl sprijină, chiar dacă nu verbalizează. Pentru mine, această susținere este surprinsă foarte frumos în ultimul tablou din „Moromeții 3“. Gestul făcut de Ilie Moromete, iar mai apoi reacția lui Niculae, care se întoarce spre el, spun totul despre relația lor. Este o acțiune non-verbală care reușește să le concentreze întreaga legătură.
Exact, este ca și cum spun totul dintr-o privire și dintr-un gest. Ce nu pot verbaliza este concentrat în aceste mici acțiuni...
Da, exact! Asta este frumusețea. Și faptul că nu pot verbaliza este foarte semnificativ. Cred că, mai ales în contextul în care au crescut și trăit, ca bărbat sau ca persoană născută în acea perioadă, era foarte greu să-ți găsești cuvintele pentru a exprima ce simți. Totuși, Marin Preda a fost un om care a reușit să scrie foarte mult despre ceea ce simțea și ne-a lăsat niște cărți extraordinare. Dar înțelepciunea și iubirea absolută dintre Ilie și Niculae nu au nevoie întotdeauna de cuvinte. De aceea, acele gesturi – mâna pusă pe genunchi și privirea întoarsă – transmit totul. E de parcă Ilie Moromete i-ar spune „sunt aici, am fost aici întotdeauna“, iar Niculae i-ar răspunde „o să-ți spun povestea“.
În vremurile în care trăiesc cei doi, oamenii sunt mai conectați unii cu ceilalți, își vorbesc și fără cuvinte, se înțeleg uneori doar din gesturi. Însă, în prezent, lucrurile acestea au început să se piardă din cauza vitezei în care trăim...
Cred că trăim într-o avalanșă de informații și stimuli, în mare parte din cauza rețelelor sociale. Din păcate, asta diminuează importanța unui mesaj. Totul pare să conteze la fel de mult – fie că e vorba de preferința ta pentru un tip de pizza, fie că e o problemă socială majoră. Uniformizarea valorii informațiilor face ca lucrurile importante să treacă la fel de repede ca cele neimportante. Sigur, înainte poate se pierdeau anumite voci, pentru că nu aveau platforme, dar mesajele mari, ideile puternice nu se pierdeau în marea de meme-uri, like-uri sau stories cum se întâmplă acum. Cred că individualismul pe care îl trăim astăzi nu este întotdeauna o alegere conștientă, ci mai degrabă un mijloc de supraviețuire. În acest val de informații, avem senzația că trebuie să strigăm: „Contez și eu, uitați-vă la mine!“. Pe de altă parte, discursul public – mai ales al generațiilor tinere – pare mult mai orientat spre drepturi, empatie și grijă față de ceilalți. La un nivel macro, politic, suntem mult mai conștienți de inegalitățile din lume, dar, la nivelul interacțiunii unu la unu, mă întreb dacă punem în practică ceea ce spunem.
Uneori parcă uităm să fim în momentul prezent, să ne bucurăm cu adevărat de ceilalți sau pur și simplu de clipa respectivă.
Mama mea este psiholog și discut cu ea des despre asta – cât de mult trăim în trecut sau ne proiectăm în viitor. Amintirile noastre nu sunt niciodată complet obiective, ci le rescriem în funcție de cine suntem și ce vrem să fim în prezent. De aceea, este atât de important să ne întoarcem la corp, să fim aici și acum, să ne spunem: „Așa arată viața mea în momentul ăsta“. Observ că există foarte multă anxietate legată de „ce va fi“ sau „cum voi fi“. Avem acces la atâtea povești și perspective despre cum ar putea arăta viața, încât ne proiectăm constant în ele, iar din această cauză uităm să trăim momentul. Cred că este esențial să ne întoarcem măcar pentru câteva secunde la momentul prezent și să ne spunem: „Viața se întâmplă acum. Așa arată viața mea acum“. Este un exercițiu simplu, dar cred că ne poate ajuta să ne bucurăm mai mult de ceea ce avem.
Lectură, răbdare și empatie
Crezi că literatura, teatrul sau filmul au puterea de a schimba percepțiile oamenilor?
Da, absolut. Orice creație artistică – fie ea literatură, teatru sau film – are această capacitate. Poate genera mici epifanii, momente în care îți dai seama că vezi lucrurile diferit. Poți ajunge să îți deschizi mintea, să îți pui tot felul de întrebări despre pozițiile personajelor, credințele sau declarațiile lor de tipul „poate asta ar trebui să se schimbe în lume. Poate n-ar mai trebui să judec atât. Poate ar trebui să am mai multă empatie“. Astfel de experiențe îți stimulează empatia, iar la teatru, unde oamenii sunt acolo fizic, se creează o conexiune profundă. Chiar și după un film, dacă există un dialog între actori și public, se simte nevoia oamenilor de conexiune. Cred că vom avea mereu această nevoie, atât timp cât vom exista. Este o formă de a simți omenirea aproape de tine. Inclusiv literatura are această capacitate, dar, din păcate, nu știu cât mai citesc oamenii în ziua de azi.
Nu mai avem răbdare și poate că ne-am obișnuit cu filmele în care totul se petrece foarte rapid.
Chiar și în filmele foarte comerciale, există un tipar – fiecare cadru trebuie să dureze doar câteva secunde, altfel se pierde atenția publicului. Este ca o alergare continuă după dopamină, un „vreau acum și vreau repede“. Totul este despre recompense instantanee. Problema este că această viteză menține oamenii într-o stare de superficialitate continuă, iar informația ajunge doar la suprafață, fără să aibă timp să se sedimenteze. Orice ai vrea să înveți sau să înțelegi mai profund, ai nevoie de timp, de răbdare. Din păcate, această răbdare este din ce în ce mai rară, dar cred că este important să ne-o cultivăm, să facem un efort conștient de a încetini, de a ne da voie să fim prezenți, chiar dacă asta nu vine cu o recompensă imediată. Cititul, de exemplu, este o modalitate excelentă de a exersa răbdarea – nu primești instant o recompensă, dar, pe termen lung, îți oferă mult mai multă satisfacție. Este o provocare, dar cred că se poate.
Se încarcă comentariile...
