INTERVIU Carmen Tănase, actriță: „După ’90 eram fericiți că putem striga «Jos Iliescu! » și nu ne ia poliția“ FOTO
1Gustul libertății după căderea regimului comunist a fost unul atât de profund, încât s-a resimțit dincolo de piețele publice și a intrat până în sălile de teatru, unde a descătușat arta scoțând-o din ghearele cenzurii. Camen Tănase este unul dintre primii actori care a îndrăznit să joace cum nu o mai făcuse până atunci, provocând conștiința publicului și chemându-l să îmbrățișeze schimbarea.
Fire rebelă, vulcanică, moștenită în mare parte de la tatăl ei, Carmen Tănase (63 de ani) a ieșit pe străzile Capitalei în plină Revoluție și printr-un noroc a scăpat cu viață chiar și atunci când un om căzuse lângă ea străpuns de glonț. Mai târziu avea să își canalizeze toată această energie într-un rol ce i-a marcat atât cariera, cât și viața – Flacăra Potcovaru. „Weekend Adevărul“ a discutat cu actrița Carmen Tănase despre perioada copilăriei, când i se iviseră mugurii rebeliunii, iubirea pentru teatru, dar și despre cum a purtat-o viața către cel care avea să îi devină soț, criticul de teatru Victor Parhon. De asemenea, actrița ne-a povestit și despre emoția de a fi formată de către Olga Tudorache, primii ani de teatru la Suceava, marcați de frig și mucegai, dar și despre momentele prețioase, amuzante și cele dureroase pe care le-a trăit pe platourile de filmare în perioada în care a jucat-o pe Flacăra. În prezent, actrița poate fi văzută jucând în numeroase spectacole la Teatrul Luceafărul, Teatrul Național din București, Teatrul Odeon, dar și în țară, unde pleacă deseori în turnee.
„Weekend Adevărul“: Mai întâi, ce sentimente vă încearcă în această perioadă?
Carmen Tănase: Este o perioadă foarte agitată, nu prea am timp de sentimente. (zâmbește) Am multe lucruri de rezolvat, nu neapărat profesionale, cât mai mult casnice și de familie, părinții încep să aibă niște vârste... Sunt tot timpul în gardă să nu se întâmple ceva. Nu am timp să mă așez într-un sentiment anume.
Să facem o întoarcere în timp, când poate lucrurile erau mai tihnite. Ce gust sau ce miros vă poartă în copilărie?
Gustul și mirosul laptelui de pasăre făcut de mătușa mea care era artistă în ale prăjiturilor și tot felul de nebunii dulci. Cred că sunt zece ani de când nu am mai mâncat, dar îmi este dor de gustul și mirosul acela. Bineînțeles, și alte lucruri mă poartă în copilărie. Noi eram mulți în casă, iar bunica maternă, fiind grecoaică, adusese în familie această tradiție prin care totul se hotăra în clan – se făceau consilii de familie pentru a se lua o hotărâre. Bineînțeles că pentru asta se puneau mese și se făceau tot felul de mâncăruri și cozonaci. Însă în familia noastră „mică“, capul era tata, el lua toate deciziile.
Nefăcutele lui Carmen
Pare că în copilărie ați avut acel sentiment de apartenență. Dacă ar fi să scrieți o carte despre acea perioadă, ce titlu i-ați pune încât să încapsuleze esența ei și de ce?
„Ce nefăcute a mai făcut Carmen“ (râde). Noi am avut o copilărie plină de joacă: ne duceam la școală, ne făceam lecțiile când le făceam, iar apoi, toată ziua ne jucam pe stradă. În vacanță mergeam la bunici, la țară, unde iar mă jucam tot timpul. Bunicii din partea tatălui erau divorțați și stăteam uneori la bunicul, alteori la bunica, dar la țară, unde mă trimiteau și cu vaca... Eu așa știu copilăria, în natură. Ce se întâmplă acum mi se pare ceva atât de plastic, artificial, care îi privează pe copii de bucuria de a face cunoștință cu pământul, palpabilul... Virtualul este groaznic. Le răpește copiilor inclusiv șansa la o imunitate bună. Făcând schimb cu natura înconjurătoare, primești și asta, însă ei sunt cumva într-un bol de sticlă.
Dincolo de viața la țară, știm că aveați și o viață culturală bogată – mergeați la teatru, aveați o pasiune pentru lectură. Însă școala cum era?
Era un mijloc de distracție, căci m-am simțit foarte bine cu colegii mei din toate școlile în care am fost. Nu mi-a plăcut niciodată sistemul care te pune să stai în rând și să răspunzi organizat. Mie dacă îmi venea să zic ceva, ziceam, apoi mă dădeau afară că vorbesc neîntrebată (râde). Nu am fost un elev model, ci unul indisciplinat. Mie îmi plăcea să râd, să mă distrez cu colegii și nu înțelegeam de ce trebuie să fim atât de serioși când se predă, de ce nu putem să și glumim în timpul lecțiilor, de ce nu îmbinăm matematica, pe care am urât-o toată viața mea, cu ceva plăcut, astfel încât să atragă și un elev mai recalcitrant ca mine (râde). Mi-a plăcut la școală că am avut colegi și profesori extraordinari. Noi am făcut școală bună, dar eram eu mai zurlie.
Resimțeați influența regimului comunism la școală sau atunci poate că nu era ceva definit pentru dumneavoastră, copil fiind?
Nu știu dacă ne puneam astfel problema, aveam alte preocupări. Îmi amintesc că în clase erau tablourile cu cabinetul de miniștri, care erau cam aceiași mereu. Știam că nu trebuie să vorbească gura fără tine, dar nu puneam preț pe lucrurile acestea, nu ne ocupam de politică deloc. Noi aveam un conducător și atât, nu ne puneam problema altfel pentru că nici nu știam cum este altfel. Știam că tata ascultă Europa Liberă și că nu am voie să spun asta. Nu îți spuneau părinții neapărat să nu zici ceva, dar te prindeai și singur. Cum eram toți cam în aceeași situație, nu era cine știe ce. Sau poate nu îmi amintesc eu bine, au trecut mulți ani de atunci (zâmbește).
O dragoste nesfârșită
Știm că ați avut o relație foarte bună cu părinții, iar despre tatăl dumneavoastră mărturiseați că „l-ați căutat în fiecare bărbat“. De-a lungul timpului, ce calități și ce defecte ați moștenit de la părinți?
De la tata am luat temperamentul vulcanic – odată îmi sare țandăra, chiar dacă pare că din nimic, eu știu de ce îmi sare. Dar, în același timp, el m-a învățat niște principii de viață care nu m-au părăsit niciodată. Tata nu prea avea defecte, exceptând faptul că și lui îi sărea țandăra, era un tip formidabil. De la mama am luat puterea de muncă, respectiv faptul de a trage ca un bou de tine până simți că nu mai poți, dar tot nu te oprești. Mama era extrem de încăpățânată în munca ei, se ducea până în pânzele albe. Nu este neapărat o calitate, deși poate părea, ci mai degrabă un defect, pentru că te epuizezi aiurea uneori. Când am o treabă de făcut, chiar dacă nu îmi place, o fac până la capăt cât pot eu de bine, iar la sfârșit mă întreb: La ce am pierdut timpul cu asta că nici nu-mi trebuia... De la părinți mi-a rămas și obiceiul de a nu arunca mâncarea, căci îmi spuneau că e și păcat să facem asta când sunt pe lume atâtea suflete care nu au. Eu tot ce adun dau la anumiți oameni de prin sat, la căței...
Știm că tocmai din dragostea pentru animale ați dorit să deveniți medic veterinar sau inginer zootehnist, dar ați fost „deturnată“. Ce s-a întâmplat?
Cred că nici nu puteam să intru, căci trebuia să dai examen la fizică, chimie, care erau cam greușoare pentru mine. Tata a venit cu ideea a ceea ce fac eu acum, actorie. Îmi plăcea mult, eram pasionată, eram vrăjită când mă duceau părinții la teatru, intram cumva în lumea mea, nu mai auzeam și nu vedeam nimic. Când mă întorceam acasă, imitam și eu ce am văzut, mă imaginam actriță, dar nu ca meserie neapărat, ci pur și simplu așa cum visează un copil. Eram mare fan teatru TV, care se dădea luni, și nu pierdeam nicio piesă de teatru difuzată. Când tata mi-a zis de actorie aveam deja 16-17 ani. Mi-a sunat acel clopoțel: Dar de ce să nu fac asta dacă mie îmi place? Apoi mi-am făcut mustrări de conștiință că ce vor face animalele lumii fără mine (râde). A încolțit repede ideea de a deveni actriță.
Mugurii unei idei
Până la acest moment, mai cochetaserăți cu actoria?
Da, am fost într-o trupă de la Școala Populară de Artă. Venise un regizor de la București să facă o selecție pentru un cerc de teatru. Am și jucat pe scena teatrului din Ploiești spectacolul „Moartea lui Ipu“. În rest, mă mai puneau să recit la școală cu diverse ocazii.
Dar ce fel de zvonuri circulau despre această meserie?
Zvonul era că nu ai cum să intri la Actorie dacă nu ai pile. Erau foarte puține locuri. Noi am fost patru fete și patru băieți în an. La admitere, într-adevăr, era concurență. Erau două etape eliminatorii, iar după prima, 80% se duceau acasă, deci veneau și băgători de seamă. Părinții m-au susținut, erau destupați la minte și m-au lăsat, în general, să fac cam ce vreau eu. Sigur că nu a fost ideea mea să dau la actorie, dar, în clipa în care a încolțit, a devenit a mea. Ai mei m-au sprijinit întotdeauna să fac ceea ce simt și ceea ce cred, ce îmi place. Mama nu a fost atât de implicată pentru că nu se pricepea foarte mult la asta, dar aveam tot sprijinul ei. Tata m-a sprijinit foarte mult, cu el vorbeam mai mult, aveam o relație mai apropiată, era totul meu.
Și ați reușit să intrați la Actorie din a doua încercare...
La prima admitere am crezut că e simplu, dar am văzut că de fapt este destul de greuț, așa că m-am pregătit și am intrat la a doua încercare. Dădeam probă în niște săli de la Teatrul Național. În fiecare sală se afla șef de comisie un mare actor – Marinuș Moraru, Olga Tudorache, Sanda Manu etc. –, și alți doi profesori, în dreapta și în stânga, care, în principiu, erau de Vorbire și de Mișcare. Aveau pe masă o veioză pe care o stingeau când începeai să vorbești, aveau repertoriul tău în față și te întrebau, în general, cu ce vrei să începi. În funcție de ce ziceai, îți cereau altă categorie de poezie pentru a vedea cum interpretezi. Nu stăteai foarte mult pe scenă, se prindeau imediat care e treaba. Apoi așteptai rezultatul în aceeași zi. A doua probă eliminatorie era Literatura Română și apoi urmau probele cu note: improvizație și mișcare, monolog și povestire. Se dădeau note, apoi se făcea o medie. Deci noi nu am urcat pe scenă la admitere, am fost în niște clase normale.
Ați fost mai emoționată la a doua admitere, după ce v-ați dat seama cât de serioase sunt lucrurile?
Prima oară nu am fost (râde). Da, a doua oară am fost foarte emoționată pentru că îmi doream foarte mult să intru. Îmi spusese Delia Mateescu, care mă și pregătise, să nu stau de vorbă cu ceilalți candidați pentru că erau mulți veterani – cei care dădeau de ani de zile admitere – și te descurajează, deci să îmi văd de treaba mea. Mă mai abordaseră unii, dar eu am urmat în totalitate ce mi-a spus Delia. Ea a știut să îmi spună anumite lucruri din culise, „trucuri“, care sunt foarte importante și pe care dacă nu le știi, gafezi. Auzeam cum spuneau unii: „Aoleu, și așa rău e ăsta?“.
Și ați intrat la clasa Olgăi Tudorache, despre care ați spus ulterior că vă este a doua mamă. Cum v-a pătruns atât de mult în suflet?
Nu știu. Pur și simplu mă uitam la ea ca la soare pentru că o văzusem jucând, mi se părea de neatins. Când am aflat că ia clasă, speram cu tot sufletul să fiu la clasa ei și m-a ajutat Dumnezeu să se întâmple așa. Apoi mă gândeam cum o să ridic ochii la ea, cum o să vorbesc cu monstrul ăsta sacru, dar am văzut toți cât este de om, de vulnerabilă și sensibilă. Pur și simplu trecerea a fost lină, ne-am obișnuit unii cu alții din prima, am început toți să o iubim foarte tare, ne țineam după ea ca bobocii după rață – mergeam la toate spectacolele ei, dar și în vacanțe împreună cu ea. Deci nu știu cum s-a întâmplat să îmi intre în suflet, dar s-a întâmplat pe viață.
„Olga Tudorache mi-a spus că îmi filează o lampă dacă îl refuz pe Beligan“
Și chiar ați debutat pe scena profesionistă alături de Olga Tudorache încă din studenție, cu spectacolul „Fluturi, fluturi“ de Aldo Nicolaj...
Atunci era ceva deosebit să debutezi alături de un asemenea actor. M-a ajutat faptul că am debutat alături de ea. Noi nici nu ne dădeam seama... Noi repetam piesa așa cum repetam și la clasă, însă cu regizorul Cristian Hadjiculea, dar fiind noi trei (n.r. – Olga Tudorache, Carmen Tănase și Principele Radu Duda) împreună și la școală, nu mi-am dat seama de diferență când făceam repetiții. Abia la premieră am simțit că paralizez, dar până atunci, nu. Și noaptea, dacă mă trezeai și mă puneai să spun replica X de la pagina Y, știam. Tot am avut emoții la premieră, unde era public, venise și familia, eram pe scenă cu Olga Tudorache, o actriță atât de mare!
Știm că după terminarea facultății ați fost repartizată la Suceava, care aparținea de Teatrul din Iași. Cum a fost acea perioadă?
Am plecat mai mulți din generația mea la teatrul din Suceava care trebuia să se inaugureze cu mare fast, cu secția de tineret a Teatrului Național din Iași. Din 16 colegi, cam 10 am mers acolo. La repartiție a venit prim-secretarul să facă cunoștință cu cei care vor merge acolo, să ne spună că o să avem case și noi ne-am dus ca într-o prelungire a facultății. Ne-a spus că se construiește un bloc de locuințe pentru noi, care urma să fie gata până în toamnă, la deschiderea stagiunii. Când am ajuns acolo, am văzut că nu e niciun bloc și nici măcar vreun plan să se facă unul nou (râde). Ne-am dus gândindu-ne că vom fi mereu împreună la teatru, în bloc, unde o să ne ciocănim la ușă să ne dăm câte o cănuță de orez sau de zahăr, că vom mânca împreună. Dar nu a fost așa. Comuniștii erau niște mincinoși! Când am ajuns, nu aveam unde să stăm, nu era teatru, ci Casa de Cultură. Până la urmă s-a făcut ceva, o clădire care nu avea nicio legătură cu un teatru: avea geamuri și se puseseră geamuri duble, de lemn, ca să nu se mai vadă lumina de afară. Peste drum era o casă mortuară, iar în acea zonă este obiceiul de a cânta fanfara la funeralii. La unele spectacole, când ți-era lumea mai dragă, se pornea fanfara că trecea cortegiul.
Iar cu locuințele ce s-a întâmplat?
La început, ne-au dat două apartamente cu patru camere, într-unul stăteau fetele, în celălalt, băieții. Erau cele mai proaste apartamente, la ultimul etaj, situate pe colț, iar iarna era nenorocire, nu aveam apă, se tăia curentul. Dar noi eram tineri, mai făceam haz de necaz, dar voiam să se termine pentru că era extraordinar de frig, efectiv nu se mai putea îndura, era ceva cumplit! După ce am plecat din acele apartamente, ne dăduseră câte o garsonieră, iar când am intrat în cea repartizată mie, mi-au țâșnit lacrimile: mucegaiul de pe pereți se făcuse deja negru. Era imposibil să stai acolo. Își bătuseră joc de noi și ne-am hotărât să ne căutăm norocul prin alte părți. Urma să ajung la Brăila pentru că mama copilărise pe stradă cu regizorul Marius Rinu Popescu, care la vremea respectivă era directorul teatrului din Brăila, și îl întrebase dacă are locuri. Mă hotărâsem să mă duc acolo. Mircea Radu Iacoban, care era directorul Teatrului Național din Iași, a aflat că vreau să plec la Brăila și mi-a zis că mă ia la Iași chiar a doua zi. Nu mai voiam să mai stau la Suceava, chiar dacă era drăguț așa să fim împreună, totuși niciunul nu mai putea suporta, eram nervoși, furioși că fuseserăm mințiți. La Iași a fost cu totul și cu totul altceva. De la o perioadă destul de urâțică am trecut la cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Am stat acolo șase ani și nu voiam deloc să plec.
„Îți filează ceva?“
Dar totuși ați ajuns în București. Cine v-a convins?
Maestrul Radu Beligan a venit odată la teatru, unde fusese invitat să vadă spectacolul „Doi pe-un balansoar“, în care jucam alături de Radu la Sala Studio și care avea foarte mare succes. Domnul Beligan a spus că ne vrea pe amândoi la București. Noi nu aveam buletin, dar el era membru în CC, avea influență, și putea să ne ajute. Dar eu nu am vrut să merg. M-a sunat doamna Olga și m-a luat la rost: „Tu ești sănătoasă? Îți filează ceva? Vrea Beligan să te ia şi tu nu vrei?“. I-a spus lui Beligan că sunt nebună. Eu voiam să rămân la Iași, nici nu mă simțeam pregătită pentru București. Cred că a fost o decizie bună, venită din instinct. Dacă nu făceam așa, nu m-aș fi întâlnit niciodată cu Țucu (n.r. – Victor Parhon) sau poate doar strict profesional, nu l-aș fi avut pe fiul meu Tudor, deci viața ar fi avut alt curs.
În cele din urmă, cum ați ajuns totuși în Capitală?
Eram însărcinată, îmi era foarte rău și nu prea mai puteam să fac ceva, doar stăteam în pat. Și am plecat la mama, la Ploiești, ca să fiu totuși cu cineva pentru că la Țucu aș fi fost singură. Apoi a venit copilul și s-a dezvoltat cam exagerat sentimentul matern (râde). Mi-am dat seama că eu nu am cum să las copilul și să plec trei-patru zile. Perioada a coincis cu faptul că Bucureștiul se deschisese și toate teatrele au organizat concurs, iar eu m-am dus la fiecare. Am luat post la Odeon.
„Nu mai conta nimic, niciun fel de sacrificiu. Se trăgea lângă noi și nu judecam”
„Weekend Adevărul“: Povesteați că Revoluția v-a prins în București, unde ați ieșit în stradă „ca o nebună“. Ați simțit atunci că sunteți la un pas de moarte?
Carmen Tănase: Când s-a făcut baricada, eram pe stradă la Intercontinental. Am văzut cum au trecut tancurile peste acei oameni. Nu m-am simțit la un pas de moarte, dar era o descărcare de adrenalină foarte mare, nu aveai timp să analizezi. Voiam foarte tare să fim liberi și nu mai conta nimic, niciun fel de sacrificiu. Sigur că îți este frică când se trage lângă tine, dar nivelul de adrenalină era foarte ridicat și nu am judecat. Putea oricine dintre noi să ajungă oricând la Cimitirul Eroilor pentru că se trăgea haotic, gloanțele ricoșau. Eu am înțeles că ei trăgeau în pereți, dar am văzut un om care a căzut lângă mine împușcat. Noi am crezut că a fost ceva extraordinar, dar era o mizerie aranjată.
Nuditate, Cola și durere
Cum s-a resimțit această trecere spre libertate în lumea teatrului?
În primii ani de după Revoluție a fost nasol la teatru pentru că spectacolul străzii era foarte atractiv, tot timpul erau revolte, se dădea foc la mașini, oamenii se băteau, veniseră minerii. Totul se dădea la televizor, care avea program nonstop. Erau foarte multe atracții sociale violente, iar câțiva ani, sălile de teatre au fost cam goluțe. Apoi au fost tot felul de încercări și experimente în încercarea de a face ceva ce nu se mai făcuse până atunci din cauza cenzurii – unele nefericite total, altele mai posibile. Un punct de cotitură a fost venirea regizorului Alexander Hausvater în țară și spectacolul pe care l-a făcut la Odeon – „Au pus cătușe florilor“. Atunci s-au rupt niște bariere. A fost o experiență extraordinară care nu s-ar fi putut face niciodată în timpul regimului pentru că spectacolul era despre închisorile comuniste. După câțiva ani, lucrurile au început să se așeze, oamenii să se obișnuiască cu perioada. Noi eram sălbatici total după ’90. Eu ieșisem o singură data din țară cu piesa „Fluturi, fluturi“, în Israel, dar erau mulți oameni care nu ieșiseră din România. Nu aveam repere, cum ar trebui să fie, dacă este bine sau nu. În generația mea, noi eram fericiți că avem Coca Cola, că în sfârșit terasele sunt deschise toată noaptea, că putem striga „Jos Iliescu!“ și nu ne ia poliția. Ne bucuram de lucrurile acestea de suprafață și mai târziu am început să înțelegem cam ce se întâmplase, de fapt.
V-a ajutat spectacolul „Au pus cătușe florilor“ să înțelegeți mai în profunzime ce a fost regimul comunist?
Era vorba despre închisorile de pe vremea lui Franco și erau similitudini. Dar deja începuserăm să înțelegem pentru că ieșiseră în spațiul public Ticu Dumitrescu, Corneliu Coposu și alții care fuseseră deținuți politici, deci aflasem despre ororile care se întâmplau în temnițele comuniste. Acest spectacol a șocat, dar într-un mod smerit. A fost primul spectacol la sfârșitul căruia oamenii nu aplaudau, ci ieșeau cocoșați din sală. Era un spectacol cu nuditate care, de asemenea, a șocat. Dar a fost excepțional! Și a avut o contribuție mare în noua direcție a teatrul românesc. Apoi Hausvater a pus „La țigănci“, care a fost un moment extrem de important în evoluția acestei de forme de artă. Nu există mărturii de atunci, doar niște înregistrări proaste, pe casete, care au fost transpuse pe DVD, dar imaginea are o calitate foarte proastă. Nu am cuvinte să spun ce au însemnat acele spectacole atât pentru noi, ca oameni care le-am jucat, cât și pentru public. La ultimul spectacol cu „Au pus cătușe florilor“ s-au spart geamurile la Teatrul Odeon, cele de la intrare, atât de tare s-au îmbrâncit oamenii. Apoi nu s-a mai jucat spectacolul și nimeni nu știe de ce. Se adunaseră foarte mulți oameni, dar în sală nu puteau intra decât puțini pentru că spectacolul avea un concept aparte. Publicul intra în foaier precum în sediul Securității: dădeai buletinul, erai trecut pe o listă, pe un fundal sonor cu zgomote puternice, apoi, dacă erai cu cineva, erai despărțit de acea persoană, iar mai mulți actori luau oamenii și îi duceau în fugă pe lângă loji până pe scenă, unde erau niște schele. Pe scenă fiecare stătea separat, erau multe strigăte precum în închisoare, ordine, zgomote, iar după ce se așeza toată lumea începea subiectul spectacolului. Dar nu se respira! Noi, actorii, jucam precum ne-a spus Hausvater, mentorul nostru de atunci: Dacă nu jucați acest spectacol mergând pe muchia unui cuțit aflat deasupra unei prăpăstii, îl jucați degeaba! Noi așa jucam, pe viață și pe moarte.
Panteonul actorilor
Cum ați intrat în lumea televiziunii?
Pur și simplu am dat un casting. O cunoșteam pe producătoarea Ruxandra Ion de mulți ani. Îmi doream foarte tare asta și am așteptat cu sufletul la gură rezultatele, căci Sârbu avea ultimul cuvânt. L-am luat și am fost foarte fericită. Au fost niște experiențe foarte frumoase, am lucrat foarte bine, cu mulți actori mari – Dinică, Marinuș Moraru, Florina Cercel, Florin Zamfirescu, Dorel Vișan, Ion Besoiu. Am lucrat serios, foarte profesionist și mi-a prins foarte bine. A fost o experiență care mi-a ucis toate fricile. Mai aveai frici, dar trebuia să te arunci cu capul înainte pentru că nu aveai ce să faci, erai contracronometru, iar la final îți dădeai seama că ai putut să faci acel lucru.
Ați petrecut mulți ani pe aceste platouri de filmare și ați trecut prin numeroase experiențe, însă care este unul dintre cele mai emoționante momente pe care le-ați trăit acolo?
Au fost foarte multe momente emoționante. După „Inimă de țigan“ și „Regina“, noi am continuat pe Pro TV cu un fel de sitcomuri – „State de România“ și „Moștenirea“. Nea Gigi (n.r. – Gheorghe Dinică) murise, iar într-unul dintre aceste seriale aveam o secvență în care ne întorceam în șatră. Era frig afară, bătea vântul și, deși tot filmasem în Buftea, nu mai trecusem prin șatră de multă vreme. Și atunci a fost prima dată când am mers după mult timp și era ceva cumva sinistru: totul lăsat în paragină, iar lângă moară, la care se jucase foarte mult, se afla o pânză zdrențuită, gri, care flutura în vântul de noiembrie. Într-o fracțiune de secundă mi-au trecut prin minte, imagine cu imagine, precum într-un film, o grămadă de momente din cei doi ani petrecuți în șatră cu nea Gigi, cu toți... La filmare, toți am plâns de nu ne puteam opri. Ne dădeam seama că toate acestea nu se mai puteau repeta niciodată, mai ales pentru că nu mai trăiau toți. Nea Gigi, care era pilonul principal, nu mai trăia și îmi dădeam seama că nu îi voi mai putea spune niciodată: Ce faci, nea Gigi, cum ești azi? Iar el să-mi răspundă: Bine. A fost ceva foarte emoționant și foarte trist.
Flacăra, cea mai bună prietenă
Ani de zile ați jucat rolui Flacărei, îndrăgită de o țară întreagă, devenită virală inclusiv în prezent pe rețelele de socializare. Cum ați resimțit această umbră a ei după ce ați încheiat acele proiecte, ca pe o povară sau...?
Nu, a fost prietena mea cea mai bună, m-am distrat foarte mult cu personajul acesta și am suferit foarte mult când s-a difuzat ultimul episod, am plâns de am rupt pământul. Ea trăiește în continuare în mine, iese la suprafață de multe ori (râde). O să o port tot timpul cu mine. Timp de patru ani m-am comportat ca ea, am vorbit ca ea, am avut privirea ei. Erau foarte multe amănunte de care țineam cont pentru a face acest personaj, care la început a fost foarte prost, mai ales în „Inimă de țigan“.
În ce sens?
M-am dus la formă, nu la fond, iar apoi, când am văzut ce nenorocire a ieșit, mi-a fost rușine. Nici nu mă uit la acele episoade. Ulterior am început să o înțeleg, să o accept și să o iubesc așa nebună și să înțeleg că ea nu este deloc o formă. Când avem de imitat sau jucat țigani, toți suntem tentați să ne hălădim, dar nu despre asta este vorba. Acesta este rolul care m-a marcat. Nu aveau cum să nu mă marcheze cei patru ani în care am jucat-o zi de zi.
Cât de greu v-a fost să scăpați de modul în care vorbea, mai ales după cei patru ani în care ați fost mai mult Flăcărica decât Carmen Tănase?
Nu este ușor, și acum o scap. Știam care este pericolul și am fost atentă în alte roluri. Oricum, imediat după, Ruxandra mi-a dat de jucat cu totul și cu totul altceva – Mara Anghel, din serialul „Pariul cu viața“. Îi mulțumesc că m-a ajutat foarte mult. În viață, o mai scap pe Flacăra, dar pe scenă sunt mai atentă. Totuși, mi s-a întâmplat ca și pe scenă să mai râd ca ea, iar oamenii imediat își dau seama (zâmbește).
Sursă poză deschidere: Teatrul Odeon
Se încarcă comentariile...
