Exclusiv INTERVIU Nicoleta Hâncu, actriță: „Când am emoții mari, îmi amintesc vorbele lui Adrian Pintea: «Bucurați-vă, copii!»“
0Originară din Târgu Mureș, actrița Nicoleta Hâncu (38 de ani) a avut o copilărie marcată de magie, fiind și astăzi o sursă de inspirație pentru ea. Încă din primii ani petrecuți la școala din Cetatea Sighișoarei a observat că prin artă se simte liberă și că imaginația ei nu are limite.
Fie că se juca interpretând diverse personaje, cânta sau dansa, pentru Nicoleta Hâncu toate aceste manifestări artistice erau forme de exprimare și de libertate. Mai târziu, ceea ce părea inițial un simplu joc al copilăriei avea să îi devină vocație.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu actrița despre parcursul ei profesional ca actor independent, bucuriile și momentele dificile care i-au format caracterul, precum și despre amprenta pe care a lăsat-o Adrian Pintea în viața și în cariera ei. De asemenea, ea ne-a povestit și despre cel mai recent rol al ei – actrița Florina Miu – din filmul „Anul Nou care n-a fost“ (r. Bogdan Mureșanu), producție multipremiată în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Veneţia. Pornind de la contextul social în care are loc acțiunea filmului – regimul comunist și zilele lui decembrie 1989 –, actrița ne-a mărturisit cum a reușit să transmită conflictul interior al personajului dincolo de ecran, dar și modul în care se raportează la abuzurile din industria artistică, temă abordată și în cadrul filmului.
„Weekend Adevărul“: Am observat că povestești cu mult drag despre perioada școlii în Cetatea Sighișoarei. Aș vrea să începem de aici și să te întreb dacă există niște amintiri mai puternice care îți vin imediat în minte când te gândești la acea perioadă.
Nicoleta Hâncu: Exact cum ai spus, pe mine m-a impresionat foarte mult perioada aceea. Nu știu dacă a fost doar faptul că școala se afla într-adevăr într-o lume magică sau dacă era combinația dintre locația ei și faptul că făceam școala în limba germană. Pe lângă orele propriu-zise, aveam tot felul de obiceiuri care au rămas adânc întipărite în memoria mea. De exemplu, dimineața, găteam împreună la școală. O amintire foarte puternică este legată de o melodie pe care am cântat-o la biserica catolică, care se află chiar peste drum de școala unde am făcut clasele I-IV. Cred că era înainte de Crăciun. Îmi amintesc clădirea bisericii, foarte mare și înaltă. Știi cum e atmosfera într-o biserică catolică... poate nu neapărat austeră, dar mai goală în comparație cu cele ortodoxe. Mi s-a părut foarte interesant să cânt acolo, în acea acustică specială, unde vocile se auzeau într-un mod aparte, iar melodia a rămas cumva în sufletul meu. Când mă gândesc la școală, asta este una dintre amintirile care îmi vin imediat în minte. O altă amintire este legată de un obicei pe care îl aveam în octombrie, la secția de limba germană. Ne confecționam niște felinare din carton și ieșeam afară să cântăm o melodie. Îmi aduc foarte bine aminte acel moment, felinarele acelea și melodia care mi-a rămas clar în memorie. Îmi dă o stare de nostalgie, de visare. Am o nostalgie și față de colegii și prietenii mei, cu mulți dintre ei mergând la școala până în clasa a XII-a. S-a creat un legământ între noi și am trecut prin multe lucruri împreună, iar asta ne-a format, ne-a legat. Mai apoi, în liceu, am fost exact opusul copilului care eram la început – eram mai răzgâiată, mai egoistă –, dar amintirile acelea din școala primară au rămas cu mine.
Au fost anumite sentimente, povești sau întâmplări din perioada aceea care simți că au generat o forță creatoare în tine sau că te inspiră și astăzi?
Nu știu, nu îmi dau seama exact. Cred că dintotdeauna am fost un om creativ. Sora mea îmi povestea că, înainte să mă nasc eu, ea se juca foarte simplu cu jucăriile, dar apoi am apărut eu și am început să dezvolt scenarii – nu mai puteam să ne jucăm pur și simplu. Ea spunea că se uita fascinată la mine – mă jucam cu plușuri și totul avea o logică, o poveste, se desfășura într-un anumit fel, avea un punct culminant și un deznodământ. Îmi plăcea să dansez, să scriu... Cred că m-am născut cu această aplecare către creativitate. Probabil că m-am dezvoltat și în direcția opusă față de sora mea, cum se întâmplă uneori între frați. Ea era mai rațională, mai pragmatică, iar eu m-am dus într-o direcție mai artistică, mai visătoare. De la vreo 3-4 ani am fost mereu atrasă de partea creatoare. Am făcut pian, dans – în liceu am făcut chiar și o trupă de dans. Întotdeauna am simțit nevoia să mă exprim, fie că era pe scenă sau în alte moduri. Deci toate amintirile din copilărie sunt, într-un fel sau altul, conștient sau nu, o sursă continuă de inspirație pentru mine. E ceva care mă împinge înainte, ca o forță creatoare.
Un gând devenit realitate
Toată zona asta artistică era poate un mod prin care te puteai exprima mai bine?
Da, a fost ca o escapadă din realitate. De la 12 ani până pe la 18 obișnuiam să țin un jurnal, ceea ce fac și astăzi, dar nu la fel de constant. Îmi amintesc că îmi notasem un gând pe care l-am avut atunci: „Mi-aș dori să pot trăi într-o iluzie“. Nu știu exact ce însemna pentru mine atunci, dar cred că, într-o oarecare măsură, îmi plăcea foarte mult să mă joc în mintea mea, să îmi imaginez diverse lucruri și să evadez în lumea mea interioară.
Și cumva trăiești într-o iluzie și astăzi, atunci când te afli pe scena teatrului, în film...
Da, exact.
Mărturiseai într-un interviu că accesul la cultură sau, mai degrabă, la cultura spectacolului era destul de limitat în acea perioadă în Sighișoara. Cum reușeai totuși să te hrănești artistic, cum îți alimentai tu personal nevoia de artă?
Cred că, la început, modul în care consumam artă era să mă uit la desene și la filme, însă primul impact real pe care l-a avut arta în viața mea a fost când am început să iau lecții de pian. Îmi povestea mama că îmi doream să cânt la un instrument și că eu i-am cerut să mă dea la lecții de pian. Deși nu îmi mai aduc aminte exact de momentul în care am început, știu că, la un moment dat, îmi doream să fug de la ore. Chiar am lipsit două săptămâni și am mințit despre asta, dar nu contează acum. Pe măsură ce am crescut, îmi doream mai mult timp liber, nu să fiu doar la școală și la orele de muzică. Totuși, pianul a avut un impact mare asupra mea, în special datorită profesoarei mele, pe care o iubesc și acum. Era o persoană delicată, foarte răbdătoare și explica totul cu multă iubire. Cred că de atunci a început să-mi placă cu adevărat. Bineînțeles, nu îmi plăceau examenele, mai ales cele de pian, aveam emoții groaznice înainte și, sincer, nici acum nu pot spune că gestionez bine partea asta. Dar ceea ce mi-a plăcut la muzică și ce mi-a rămas în suflet a fost faptul că era o formă prin care mă puteam exprima. În societate simțeam că trebuie să fiu într-un anumit fel, dar când eram pe scenă, când cântam la pian sau cu vocea, puteam să fiu cine îmi doream să fiu în acel moment. Apoi am urmat cursuri de dans.
Dar filmele?
Și ele au avut un impact asupra mea. De exemplu, îmi amintesc că serialul „Twin Peaks“, pe care l-am văzut când eram mică, m-a fascinat. Cred că au fost multe astfel de lucruri mici care m-au făcut să realizez că mă simt bine atunci când mă exprim artistic, fie că e vorba de scenă, fie că îmi imaginez diverse personaje. Când eram mică îmi plăcea să mă deghizez, îmi puneam tocuri, baticuri, mă prefăceam că sunt o zână.
Tabula rasa
Mărturiseai la un moment dat că după ce ai intrat la Facultatea de teatru ai trecut printr-un fel de sindrom al impostorului pentru că nu avuseseși același acces la cultură cum au avut colegii tăi. Privind retrospectiv, a fost asta mai degrabă un blestem sau, poate, o binecuvântare?
Mi-e greu să îmi dau seama cum e pentru cineva care s-a născut într-o familie de artiști, dar pentru mine a fost dificil în primul an. Simțeam că nu am ce căuta acolo. La un moment dat, nu știam cine era Ibsen când s-a adus vorba despre el și îmi venea să dispar de rușine. Asta m-a împins să citesc foarte mult, să merg la toate cursurile, să ascult tot ce se discuta. Încercam să fiu atentă pentru că simțeam că trebuie să recuperez tot ce nu am avut șansa să învăț. Totuși, cred că faptul că nu aveam păreri preconcepute despre profesori sau colegi m-a ajutat – toți erau extraordinari pentru mine pentru că nu aveam alte repere. După un timp m-am prins și eu cum stă treaba, dar la început m-am simțit ca o pagină albă, pe care s-au scris informațiile de la zero, fără să trebuiască să șterg nimic.
Deci a fost, în cele din urmă, și o binecuvântare?
Da. Îmi amintesc că la examenul de admitere nu mă înscrisesem la nicio altă facultate. Eram îmbrăcată destul de simplu, fără tocuri, și o fată mi-a spus că, dacă mă prezint așa, nu o să intru. M-a atins într-un fel acea observație, dar totul era atât de nou pentru mine, încât nu puteam să procesez tot ce mi se întâmpla. M-am aruncat în examen cu toată energia mea, am dat tot ce am putut. Nici acum nu mai știu exact ce am făcut acolo, era ca un instinct de supraviețuire care mi-a spus „dă tot ce ai mai bun și vedem ce se întâmplă după“. După examen, doamna Nona, care era un sprijin important pentru noi în facultate, mi-a povestit că domnul Cojar (n.e. – Ion Cojar, regizor și profesor de teatru) m-a privit cu gura ușor deschisă, așa cum obișnuia să facă atunci când ceva îi capta atenția. Eu, sincer, habar n-aveam cine era. Asta cred că m-a ajutat foarte mult – acea inconștiență, faptul că nu știam cine era cine și nu aveam prejudecăți.
Mai ales că ai spus că la tine era totul sau nimic, nu te-ai înscris la nicio altă facultate, nu aveai o plasă de siguranță...
Era singura variantă. Mai târziu, mama mi-a spus: „Și dacă nu intrai, ce făceam? Tu erai un copil, dar ce o fi fost în capul tău, Nicoleta?“. Eram destul de inconștientă în acel moment, nu aveam un plan B. A fost de genul „intrăm și vedem după aceea“. Cred că asta m-a ajutat foarte mult.
„Adrian Pintea, deși era un om cu o carieră solidă, era nesigur“
Pentru admitere te-ai pregătit cu cineva sau ai fost pe cont propriu?
Nu m-am pregătit singură, m-a ajutat cineva pentru că nu aveam nicio experiență în domeniu și nu știam dacă am vreo înclinație către teatru. M-am pregătit cam un an, veneam la București o dată la două-trei săptămâni. Am lucrat cu Magda Catone, care a fost extraordinară pentru mine și m-a ajutat foarte mult. Avea o fire liberă și relaxată și nu mi-a spus cum să fac sau ce să fac, ci mi-a dat textele și m-a lăsat să le spun în felul meu. Cred că asta a fost esențial pentru mine. Dacă ar fi fost cineva care să mă „modeleze“ prea mult, probabil nu aș fi reușit să mă exprim autentic. Nu mi-a impus tonul, ci m-a lăsat să mă bazez pe instinct, iar asta contează foarte mult la admiterea la teatru. În fond, admiterea se bazează pe capacitatea ta de a-ți arăta talentul și autenticitatea în 5 sau 10 minute. Nu ai un barem clar cum ai la alte facultăți, unde știi ce e bine și ce e rău. Aici ești fie conectat cu juriul, fie nu. La actorie, totul este inefabil. Poți avea o zi bună sau o zi proastă, iar asta face ca totul să fie foarte dificil. La admiterea la Teatru trebuie să te bazezi mult pe instinct și pe capacitatea de a da totul în acel moment.
Trebuie să îți concentrezi toate resursele...
Exact. Nu există ceva stabil de care să te agăți, așa că trebuie să fii prezent și conectat la maximum. Când ai deja un rol într-un spectacol, îl repeți, îl rafinezi, dar niciodată nu este la fel. Este greu chiar și pentru un actor cu experiență să refacă aceeași emoție, cu atât mai mult pentru cineva la început de drum. Dacă, de exemplu, cineva mi-ar fi spus: „Trebuie să plângi în acest moment“ sau „Trebuie să râzi“, mi-ar fi fost foarte greu să refac acel moment, pentru că nu aveam încă acea conectare cu emoțiile pe care o dezvolți în timp, studiind și repetând ani de zile. Abia mai târziu înveți cum să te pregătești pentru un spectacol, cum să intri în atmosferă cu câteva ore înainte, cum să te lași vulnerabil. La admitere, însă, nu ai toate aceste tehnici, totul este instinctiv. Cred că trebuie doar să reacționezi la ceea ce se întâmplă în acel moment. Sunt atât de mulți factori care te pot influența în acele momente, mai ales la început de drum, când resursele tale interioare nu sunt dezvoltate.
Totul pe cartea instinctului
Și presupun că trebuie să fii foarte conectat cu tine însuți în acele momente pentru a te putea baza pe instinct.
Cu tine, dar și cu ceilalți. Însă este greu, pentru că trebuie să ții cont de cei din jur, fără să te lași totuși influențat prea mult. De exemplu, cum era domnul Cojar, dacă aș fi fost prea speriată, m-ar fi putut dezorienta, dar cred că am reușit să mă descurc. Însă, într-adevăr, este multă presiune pe umerii unui candidat, pentru că la vârsta aceea nu ai experiența necesară.
Îți doreai să fii la clasa unui profesor anume?
Am lăsat totul la voia întâmplării, unde o fi, o fi. Nici nu știam foarte mulți actori sau profesori la momentul acela. Nu aveam păreri formate despre cine e cine, despre Adrian Titieni sau Florin Zamfirescu, de exemplu. Important pentru mine era să intru în contact cu lumea asta, nu conta cu cine anume. Tot ce îmi doream era să fiu acolo.
De la fatalism la recunoștință
Știm că ai intrat la clasa lui Florin Zamfirescu, în grupa lui Adrian Pintea. Cum a fost întâlnirea cu ei?
La început, evident, eram sub impresia aceea puternică, pe care mulți actori o povesteau, că atunci când trece un „monstru sacru“ pe holurile facultății, toți se opresc, își țin respirația. Așa mă simțeam și eu, aveam impresia că lucrez cu cineva care nu e de pe lumea asta. Aveam această imagine în spate tot timpul. Cu domnul Pintea a fost ceva ce m-a impresionat foarte mult și mă atinge și acum. Deși era un om cu o carieră solidă, era nesigur. Credeam că cineva care practică această meserie de atât de mulți ani să aibă o încredere de neclintit în el însuși, să știe foarte bine cine este. Însă el avea teama că poate nu va mai juca în filme, că poate nu va mai avea proiecte și asta m-a șocat. Mă gândeam că, la nivelul lui, nu ar mai trebui să-și pună astfel de probleme, pentru că deja demonstrase tot ce era de demonstrat.
A fost foarte sincer și vulnerabil...
Da. Îmi amintesc un moment foarte frumos, când am fost la un interviu împreună și m-a rugat să-l machiez înainte, pentru că nu avea cine să o facă. A fost ceva incredibil pentru mine, nu-mi venea să cred că trăiesc acel moment. E un sentiment pe care încă îl am atunci când întâlnesc oameni pe care îi vedeam la televizor sau îi admiram de la distanță. Mă uitam la ei când eram mică, iar acum stau lângă ei, vorbesc cu ei... E ceva minunat!
Din păcate, uneori ne pierdem acest entuziasm...
Da, uităm de el și suntem prea preocupați de altceva. Eu, cel puțin, mult timp am fost o fire anxioasă și cred că încă sunt. Există momente când totul pare copleșitor, dar încerc să fac exerciții în direcția asta, să practic recunoștința. Mi se pare foarte important să îmi amintesc zilnic câte lucruri minunate am și câte lucruri am realizat, să mă bucur de ele, să mă surprind în continuare și să nu devin cinică sau plictisită. Desigur, sunt zile proaste în care îmi spun că nimic nu mai are sens, dar încerc să nu rămân prea mult în starea asta. Sunt o persoană activă și pozitivă, dar uneori pic într-un „butoi cu melancolie“.
Deci să nu ne pierdem bucuria, chiar dacă e normal să avem și momente mai grele și toate emoțiile sunt făcute să le trăim. Doar că, la un moment dat, trebuie să ieșim din ele, pentru că nimic nu e permanent.
Este o lecție pe care am învățat-o în ultimii ani. Înainte eram mai fatalistă, dar acum îmi dau seama că, dacă am o zi proastă, mă gândesc: „Ok, ce am nevoie? Ce mă poate ajuta? Ce pot face pentru mine?“. Îmi permit să trăiesc acea emoție, fără să încerc să mă păcălesc că e totul în regulă. Îmi dau voie să simt ce simt, dar a doua zi îmi spun: „A fost un episod, o să treacă. Totul trece, și bunele, și relele“.
„Când am filmat pentru «Anul nou care n-a fost», era o stare febrilă în legătură cu războiul și pandemia”
„Weekend Adevărul“: Înțeleg că în perioada facultății ai lucrat foarte mult cu Adrian Pintea, dar presupun că ai avut ocazia să colaborezi și cu Florin Zamfirescu...
Nicoleta Hâncu: Foarte puțin, de fapt. Era anul lui Florin Zamfirescu, dar noi, fiind grupa lui Adrian Pintea, lucram predominant cu el și cu domnul Florin Grigoraș. După ce a murit domnul Pintea, a venit Mihai Constantin. Cu domnul Zamfirescu ne întâlneam mai mult în cadrul examenelor și aveam ocazii destul de rare și scurte în care interacționam cu el, deci nu pot spune că am lucrat la scene împreună în mod concret.
Ce sfaturi sau vorbe ale lui Adrian Pintea ți-au rămas întipărite în minte, la care poate te întorci în momente de îndoială sau de bucurie?
Există ceva ce încă îmi spun uneori, mai ales când intru în panică înainte de un spectacol. El spunea mereu: „Bucurați-vă, copii!“. E ceva ce mi-a rămas adânc întipărit. În meseria asta, care implică o atenție continuă la tine însuți, riști să devii egocentric și să crezi că totul e despre tine, că, dacă tu greșești, tot spectacolul s-a ruinat. Recent, un coleg îmi spunea că uneori ne dăm mai multă importanță decât avem cu adevărat. Faptul că Pintea ne spunea să ne bucurăm era un reminder că, deși spectacolul nu e mereu perfect, ceea ce se transmite este bucuria de a face această meserie. Când am emoții mari înainte de un spectacol și mă întreb de ce m-am apucat de meseria asta, îmi amintesc de cuvintele lui. Îmi spun: „Stai, că nu e totul despre tine. Publicul nu vine să te judece, să vadă ce greșești sau dacă ai dat o bâlbă. Oamenii vin să se bucure de poveste“. Asta îmi repet în continuare și mă ajută enorm.
Moștenirea lui Adrian Pintea
Simți că Adrian Pintea ți-a influențat dorința de libertate, având în vedere că ai ales să fii actor independent după terminarea facultății, fără să te angajezi la un teatru?
Cred că da. Era un spirit rebel și cred că ceva din el m-a influențat. După ce am terminat facultatea, într-adevăr, nu mi-am dorit să mă angajez. Am lucrat o perioadă la Teatrul „Bulandra“ și a existat la un moment dat perspectiva să fiu angajată, dar nu am simțit nevoia să mă agăț de asta, deși mi-ar fi plăcut. Probabil că dacă aș fi devenit angajată acolo, ar fi fost și pentru că domnul Pintea juca acolo, deci am fost influențată de asta. E un teatru important din București și, la un moment dat, chiar am sperat să fiu angajată acolo. Însă am lucrat și cu Andrei Grosu, care făcea spectacole independente, deci m-a legat de oamenii care nu erau implicați în teatre de stat. Am ajuns şi în echipa lui Victor Ioan Frunză, alături de care am lucrat foarte mult timp, nouă ani. Echipa era atât de unită și de protejată, încât am simțit un soi de stabilitate acolo, chiar dacă nu aveam un contract permanent, pentru că știam că tot vom face ceva. Deși eram un actor independent, simțeam că fac parte dintr-o echipă, că sunt protejată și în siguranță. Și acum repet cu o parte dintre colegii din acea trupă. Îmi place să lucrez cu oamenii cu care simt că cresc și cu care simt că împărtășesc aceleași valori.
Deci, chiar dacă erai actor independent, aveai totuși un angajament serios față de echipa cu care lucrai. Însă cu ce preț a venit această independență?
Independența vine cu un preț mare, mai ales nesiguranță financiară. Discutam recent cu un coleg despre acest lucru – atunci când am plecat de la teatru, mi-am spus că va urma cel puțin o perioadă în care nu voi face nimic. Mă întrebam: „Ce fac dacă nu apare nimic? Dacă nu mai am proiecte?“. Este o frică constantă, trebuie să fii mereu „în priză“. Fie să mă cheme cineva, fie să caut un text, să scriu ceva, să fac ceva ca să rămân activă în domeniu. Această nesiguranță te face să fii tot timpul în alertă, fără confortul financiar pe care l-ai avea într-un teatru de stat.
Pare că independența are două tăișuri – în timp ce te forțează să fii mereu creativ și implicat, să faci mai mult și mai bine, vine și cu lipsa siguranței financiare.
Da, exact. Cred că, la un moment dat, perspectiva se schimbă, mai ales când ai o familie. De exemplu, acum suntem doar noi doi – eu și Carol, logodnicul meu (n.r. – Carol Ionescu, actor) –, și amândoi suntem independenți. Ne descurcăm pentru că avem un oarecare echilibru între noi – dacă unul nu are de lucru, poate are celălalt, și invers. Însă, când ai un copil și responsabilități mai mari, cred că această nesiguranță poate deveni obositoare. Un copil are nevoie de stabilitate și siguranță, nu doar de entuziasmul părinților, și cred că abia atunci situația începe să scârțâie. Însă, în prezent, ne descurcăm bine și reușim să trecem peste provocări. Să fii actor independent presupune multă muncă, ca orice altă meserie, de altfel. Când ești independent, e important să ai încredere că lucrurile se vor întâmpla, dar trebuie să fii proactiv. Dacă vezi că ai o pauză prea mare, trebuie să încerci să generezi tu proiecte. E o balanță delicată. Acum, într-adevăr, se mai fac angajări și există mai multe castinguri decât pe vremea când am terminat eu, deci sunt șanse, dar sunt foarte mulți absolvenți de actorie. E o competiție mare și mulți ajung să își redefinească traiectoria după absolvire.
Filmul, a doua școală de actorie
Dintre toate proiectele tale, există unele care te-au provocat să explorezi sau să aprofundezi mai mult aspecte pe care nu le-ai putut aborda în alte roluri?
Da, în film am avut parte de astfel de experiențe. De exemplu, „Poate mai trăiesc și azi“ (r. Tudor Cristian Jurgiu) și cel mai recent proiect, „Anul Nou care n-a fost“ (r. Bogdan Mureșanu), sunt două filme care m-au ajutat foarte mult în ceea ce privește relația cu camera în sensul în care am dobândit acea relaxare în fața ei. Înainte, aveam emoții mari și mă simțeam ciudat când camera era foarte aproape. După ce am filmat aproape 20 de zile, am ajuns să mă simt mult mai confortabil, și nu doar relaxată – mi-am dat seama că îmi place foarte mult să lucrez cu camera, pentru că mi se pare că are acces direct în sufletul tău. Nu trebuie să faci nimic special, poți pur și simplu să exiști, să stai, să taci, și tot transmiți ceva. Cele două proiecte m-au ajutat și în capacitatea de a ține firul roșu al poveștii, având în vedere că, pentru o astfel de producție, rareori se filmează în ordine cronologică. De exemplu, în „Anul Nou care n-a fost“, întreaga poveste se desfășoară într-o singură zi, dar secvențele nu au fost filmate în ordine. Mi-era foarte frică să nu greșesc. A trebuit să am foarte mare grijă la gradarea tensiunii personajului. Aceste proiecte m-au ajutat să învăț lucruri pe care nu le știam înainte, cum ar fi să-mi fac un traseu clar pentru personaj. Mă ajută să vizualizez cum crește povestea, unde trebuie să adaug mai mult. De asemenea, am învățat să fiu atentă la detalii tehnice, cum ar fi continuitatea în racord – dacă într-o scenă beau o gură de cafea la o anumită replică, trebuie să fac același lucru de fiecare dată, indiferent de unghiul camerei, ca să fie coerent la montaj. Sunt lucruri care nu îmi erau familiare, dar acum am început să le învăț și să le aplic.
În filmul „Anul Nou care n-a fost“ joci rolul actriței Florina Miu, un personaj care trece printr-un tumult emoțional accentuat pe care îl simți ca spectator, o vezi că este pe punctul de a exploda. Cum te-ai pregătit pentru conflictul interior al Florinei, pentru acea luptă între convingerile morale și contextul care o obligă să acționeze împotriva acestora?
Pe lângă documentarea despre perioada respectivă, cred că un impact major l-au avut imaginile și poveștile pe care le-am descoperit. În familia mea nu se discutase prea mult despre acea perioadă, așa că nu am avut acces la anumite informații până atunci. Abia la premiera filmului, mătușa și unchiul meu mi-au povestit despre experiențele lor din perioada respectivă și mi-am dat seama ce am trăit cu toții, chiar și noi, care eram foarte mici la acel moment. Cred că a fost și un proces instinctiv. Simțeam că am o responsabilitate să aduc la lumină interiorul acestor oameni, dar și să vorbesc despre ceva care, într-o oarecare măsură, este încă relevant în prezent. Pentru că, de exemplu, în pandemie, când a început războiul, îmi amintesc că toți eram marcați, și cred că încă suntem. Nu ni se întâmplă direct nouă, dar simt că, la câteva sute de kilometri distanță, oamenii trăiesc niște experiențe groaznice. Când am filmat, era o stare febrilă în legătură cu războiul și pandemia, cu frica constantă că oricând cineva apropiat ar putea păți ceva. Această tensiune, hrănită de media, era permanentă. Cred că starea resimțită atunci, în pragul Revoluției, a fost amplificată și suprapusă cumva cu ceea ce trăim noi în prezent. Dincolo de discuțiile despre acest subiect, documentarea, observațiile, contextul social și instinctul meu, cred că și experiențele pe care le-am avut pe plan personal m-au ajutat să construiesc tensiunea personajului. Chiar dacă nu apelez la ele în mod conștient, ele există undeva în mine. La final, personajul meu ajunge să aleagă ce sacrifică și nu poate renunța la libertatea sa interioară și la integritatea sa morală. Preferă să facă acest sacrificiu pentru a-și păstra demnitatea, coloana vertebrală, chiar dacă știe că asta poate duce la consecințe grave. Îi încurajez pe oameni să meargă la cinema, să vorbească despre film și să îl recomande mai departe. E un lucru care ne ajută foarte mult și ne-am bucura. Pentru mine, ce se întâmplă acum cu filmul e o mare surpriză. Nu eram deloc pregătită pentru ecoul pe care l-a avut și e foarte frumos.
Crezi că publicul devine mai deschis către diversitate și susținerea producțiilor locale?
Mă bucur că începem să apreciem mai mult ceea ce avem și ceea ce creăm noi, ca nație. Pe partea de film, cel puțin, avem un respect uriaș din afara țării pentru ce se întâmplă aici, și ar fi minunat ca și noi, românii, să ne bucurăm mai mult de succesul ăsta. Oamenii au început să consume tot mai mult teatru și film și am încredere că, în timp, vom avea o industrie capabilă să ofere toate tipurile de filme, pentru toate gusturile. Înțeleg că, după o zi obositoare, unii vor să se relaxeze la un film mai ușor și nu au starea necesară pentru a se uita la ceva care abordează teme profunde. Și mie mi se întâmplă asta. Dar e important să avem și filme care ne provoacă să gândim. E vorba de diversitate, și cred că românii vor începe să fie tot mai curioși și să susțină ce se întâmplă în industria noastră.
„Îmi este imposibil să lucrez cu cineva despre care știu că a comis abuzuri“
Multe dintre temele abordate în film rămân extrem de relevante în contextul actual, inclusiv discuțiile legate de abuzurile din lumea artistică. Crezi că e benefic să se vorbească mai mult despre asta sau poate crea inhibiții pentru victime, având în vedere că pot apărea și cazuri nefondate?
Cred că e extrem de important să se vorbească despre aceste lucruri. Orice subiect care este ținut prea mult sub presiune, când îi dai drumul, va exploda. Cred că am trăit deja acea explozie – în sfârșit, se discută, în sfârșit, oamenii își împărtășesc traumele. Desigur, cum ai spus, unele cazuri sunt fondate, altele nu. E foarte greu să judeci, dar este esențial ca oamenii să vorbească. De ce? Pentru că, în urma acestor discuții, astfel de situații se vor întâmpla cu mai puțină lejeritate. Am discutat și cu bărbați din industrie, care mi-au spus că acum sunt mult mai atenți, le e teamă să nu fie interpretați greșit. Și da, e greu pentru toată lumea, dar cred că era necesar, pentru că altfel nu am fi putut produce o schimbare. În timp, lucrurile se vor echilibra, dar această tranziție era inevitabilă și e sănătoasă pentru industrie. Nu-mi doresc ca nimeni, fie femeie sau bărbat, să mai treacă prin astfel de experiențe. E un subiect extrem de complex, cu multe nuanțe.
Da, trăim într-o perioadă în care aceste subiecte sunt tot mai expuse.
Mă bucur că trăim într-un timp în care oamenii au curajul să vorbească despre aceste lucruri și sper ca, pe viitor, să se bucure mai mult de roadele acestei „revoluții“ de conștientizare.
E crucial ca lucrurile să fie discutate din toate perspectivele și să avem acces la informații...
Da, și să protejăm copiii și generațiile viitoare care vor crește în această societate. Cred că este responsabilitatea noastră să facem asta. Personal, îmi este destul de greu să vorbesc deschis despre abuzuri, indiferent de forma lor, și îi admir foarte mult pe oamenii care ies în față și își asumă toate riscurile – toate jignirile și atacurile pe rețelele sociale, de exemplu. Mi se pare extrem de dificil să faci asta. Te expui din nou unui val de păreri care te pot răni, dar, cum spuneam, lumea e plină de bine și de rău, și trebuie să ne asumăm și acest lucru.
Geniul nu scuză comportamentul
Asta îmi amintește de discuțiile despre artiști și personalități care au fost implicate în scandaluri. Când aflăm lucruri negative despre cineva, cât de mult ar trebui să le afecteze opera? Le mai putem privi cu aceeași admirație creația sau ar trebui să o excludem din cauza acțiunilor lor personale?
Am avut discuții pe această temă și recunosc că îmi este foarte greu să mai privesc omul cu aceeași admirație după ce aflu anumite informații despre el, mai ales când e vorba de oameni din România, despre care știu sigur că au făcut anumite lucruri. Mi-e dificil să mă detașez. În cazul personalităților din alte țări, poate fi diferit, pentru că nu am fost acolo să cunosc toate detaliile, dar când mai multe persoane vorbesc despre același lucru, cred că trebuie să fie ceva adevărat. În cazul României, îmi este imposibil să lucrez sau să colaborez cu cineva despre care știu că a comis abuzuri. Nu pot să mă detașez și să spun „Orice ar fi făcut, el e un geniu“. Probabil că este un geniu, dar nu vreau să mă expun acelui gen de comportament. Nu cred că meseria noastră trebuie făcută cu abuzuri, chinuri sau jigniri. De asta ne pregătim în facultate, ca să învățăm cum să scoatem ce e mai bun din noi fără a fi tratați ca niște obiecte. Dacă vorbim despre abuz de putere sau de altă natură, fie în facultate, fie în carieră, nu cred că ar trebui să mai fie cineva expus la așa ceva. Cred că este foarte important să avem o poziție în legătură cu aceste lucruri, chiar dacă poate nu e perfectă. Cunosc oameni care au trecut prin astfel de experiențe și nu pot să le spun „poate ți s-a părut“. Știu bine cum e să te afli într-o situație în care cineva profită de faptul că îți e superior ierarhic, iar tu nu știi cum să reacționezi, să te aperi, și pur și simplu îngheți. Este ceva groaznic!
Având în vedere provocările din lumea artistică și din viața de zi cu zi, curajul devine o calitate esențială. Ce înseamnă el pentru tine?
E ceva ce mi s-a clarificat mai mult în ultimele luni: curajul nu înseamnă absența fricii, ci, deși îți este frică, alegi să acționezi în continuare. Toată viața am avut senzația că oamenii curajoși știu exact ce vor, că nu au îndoieli și merg hotărâți înainte, dar nu e deloc așa. Curajul vine cu multă frică, cu multe îndoieli și tremur interior, dar acționezi oricum. Cred că e important să încurajăm oamenii să fie curajoși, chiar dacă se tem. Și eu am fost încurajată în momentele mele de îndoială și asta m-a ajutat să merg înainte.