INTERVIU Mădălina Constantin, actriţă: Cultura este rentabilă, chiar mai mult decât industria automobilului
0
ICR Paris desfăşoară proiectul ”Împreună cu creatorii români din Franţa în timpul şi după coronavirus”. În aşteptarea reluării activităţii teatrelor, muzeelor, sălilor de concert sau a cinematografelor, ICR Paris publică interviuri despre viaţa şi proiectele a 15 artişti din Franţa care promovează cultura română. Azi: actriţa Mădălina Constantin: ”Am trecut printr-o revoluţie interioară. Mm-am întrebat ce vreau de fapt cu teatrul”.
ICR Paris: Cum ai trăit această închidere a lumii culturale, acest moment în care domeniul digital pare să fi pus stăpânire pe lumea reală?
Mădălina Constantin: Deci, mai întâi a fost panica, panica totală, faptul că ne-am spus că nimic nu va mai fi la fel ca înainte, că, de exemplu, eu fac parte dintr-un proiect care trebuia să fie jucat în luna octombrie, la Paris, la Théâtre de la Colinne [premiera a avut loc în 29 septembrie]. Evident, proiectul a fost imediat pus sub semnul întrebării, în fine, repetiţiile, jocul...De fapt, putem spune că au existat mai multe etape. In primul rând, a fost anularea întregului turneu pe care ar fi trebuit să îl întreprind în primăvară, spectacolele au căzut apoi unul după altul, aşa după cum ne aşteptam, însă în acel moment eu îmi spuneam cu totul altceva. Şi anume că tot ceea ce eram pe cale să trăim era cu mult mai grav decât un spectacol, un program bine stabilit, micul nostru planing.
Mi se părea că suntem pe cale să trăim ceva foarte important, ceva ce ne va schimba viaţa pentru totdeauna. Trebuie să vă spun că această senzaţie mi-a plăcut dintr-un anumit punct de vedere, pentru că simt profund dorinţa ca lumea să se schimbe, ca lumea în care trăim să se schimbe. Nu sunt chiar atât de naivă să cred, evident, că totul chiar s-ar schimba de la o zi la alta, dar faptul că am văzut literalmente cum jumătate din planetă se opreşte pur şi simplu a fost o senzaţie foarte puternică.
Şi apoi, după ce panica, angoasa, au dispărut, începi să te întrebi, să te gândeşti la ce reprezintă de fapt teatrul, poate el exista fără spectatori, putem oare să îl vedem transformându-se în altceva ?
Primul meu reflex a fost să îmi spun "asta e, vom filma", dar dacă filmezi teatrul, atunci el nu mai e teatru, este cinema. M-am gândit şi la posibilitatea ca noi să fim pe un platou şi, dacă nu putem juca cu public, atunci să fie transmis în direct via reţelele sociale. Da, evident, în era numericului poţi să te gândeşti că vei găsi soluţii pentru orice problemă. Dar gândul la ce va deveni această meserie, cum poţi transforma regia, vei putea oare să îţi atingi partenerul, nu vei putea să îţi atingi partenerii, va trebui oare să jucăm pe scenă cu faţa acoperită de o mască….
In fine, mi-am pus o mulţime de întrebări de genul acesta, pe de o parte, şi pe de altă parte, dincolo de aceste întrebări logice, există o altă dilemă, mai profundă, mai spirituală, aş zice: este vorba de necesitatea a ceea ce facem. Şi din acest punct de vedere mi-am spus: "poate e cazul să caut alte mijloace de exprimare? "
Nu m-aş putea opri din meseria mea...nu pentru că nu aş ştii să fac altceva, ştiu să fac o mulţime de alte lucruri...dar nu cred că aş putea să mă exprim altfel decât cum o fac prin teatru, artistic.
Deci ajungem iar la necesitatea cu care faci această meserie, această artă, deoarece este vorba de ambele în acelaşi timp. Şi am trecut, într-un fel, printr-o revoluţie interioară, au fost momente în care m-am întrebat ce vreau de fapt cu teatrul, ce iubesc în teatru …deci, da, într-un anumit mod a fost şi continuă să fie ceva important şi pozitiv în acelaşi timp.
ICR Paris: Această criză a coronavirusului a fost pentru tine un motor de creativitate, de reînnoire şi de explorare?
Această criză este un adevărat motor de creativitate, aceasta este sigur. In schimb, izolarea forţată, orice am gândi, a fost un moment în care nu am reuşit să avansez prea mult în acest domeniu. Nici meseria nu prea am putut să mi-o fac, deoarece eu joc mai mult teatru, mai mult decât film, însă totul a fost oprit.
Dar eu şi scriu, scriu pentru cinema, am în derulare un proiect de scurt metraj, un altul de lung metraj. Dar nu am reuşit să scriu deloc, deşi mi-am spus într-una că este momentul potrivit. Nu am reuşit deloc, pe de o parte pentru că eram foarte conectată cu realul, cu tot ceea se întâmpla, cu frenezia informaţiei, şi pe de altă parte, parcă nu aveam suficient timp. Este bizar să spun asta pentru că am avut timp, am avut cu toţii tot timpul din lume, de data aceasta puteam face lucrurile corect, să nu ne grăbim, să nu fim în permanenţă într-o cursă nebună.
Am grădinărit, am făcut lucruri pe care nu le făcusem niciodată. Dar nu aceasta era întrebarea...
Dar de ce a fost izolarea motiv de creativitate? Deoarece s-a născut, astfel, un adevărat proces de reflecţie, pentru că am avut timp să citesc, să mă "hrănesc", pentru că practic o meserie în care trebuie să te "hrăneşti" intelectual foarte mult. Toate aceste gesturi dau naştere dorinţei de a crea.
Nu a fost ceva rapid, imediat, momentul a fost mai degrabă bogat în gânduri, în aprofundare, în a cerceta adânc în mine ce ne îndeamnă să trăim astfel, să creăm astfel, care este motorul. Acum, après coup, am mai mult chef ca niciodată să joc, să lucrez, să urc pe scenă, să călătoresc, meseria noastră este fundamental legată de călătorie.
Cum vom face acum că aproape că nu putem să luăm avionul? Nu că ar fi vorba de zboruri, ele s-au reluat, e vorba de fobiile noastre, de teama de a călători pentru a nu ne îmbolnăvi. Cum voi face eu, care lucrez între două ţări, eu care sunt profund legată de două ţări? Este pentru prima oară că am trăit o asemenea ruptură de când sunt aici...eu care sunt şi româncă şi franţuzoaică...Mă întreb, când voi putea merge din nou în România?
Iată o mulţime de întrebări pe care mi le-am pus, care m-au preocupat, şi care au generat şi care vor genera cu siguranţă proiecte ...doar să vină timpul, sper, de a le pune în practică.
ICR Paris: Care au fost mijloacele de subzistenţă ale artistului în timpul izolării?
În ceea ce priveşte problema financiară noi, aici în Franţa, suntem destul de privilegiaţi, deoarece facem parte dintr-un sistem al muncitorilor intermitenţi, un sistem artistic. În timpul izolării forţate, toate teatrele şi-au anulat programările, dar noi, eu, totuşi mi-am primit salariul, o altă parte nu a putu fi plătită, dar a fost luată în calcul de stat, prin şomajul parţial (acesta nu reprezintă aceeaşi valoare ca salariul, ci doar o mică parte).
Artiştii s-au mobilizat destul de repede, chiar din timpul izolării, au circulat mai multe petiţii prin care am cerut guvernului acordarea unui "an alb" pentru intermitenţi, adică toată perioada în care nu ne putem exersa corect meseria să fie acoperită de "îngheţarea" drepturilor noastre, într-un fel. Dar să şi avem la dispoziţie un an întreg - nu ne gândim doar la perioada de izolare ci şi la ce va urma, lent - pentru a efectua cele 507 ore de muncă pentru a dispune de drepturile şi statutul de intermitent. Un fel de remuneraţie pentru lunile în care nu lucrezi.
Trebuie să ne gândim însă şi la faptul că nu e doar vorba de lunile în care nu poţi lucra, ci şi de cum să procedezi pentru a îndeplini acele ore. Avem nevoie deci chiar de un an din momentul din care putem iar lucra.
Preşedintele Franţei [Emmanuel Macron] a auzit doleanţele noastre, din fericire a citit toate scrisorile primite de la artişti, a promis acest an alb, ca şi faptul că ne vom primi drepturile ca intermitenţi ai spectacolului până în august 2021. Toate acestea par un privilegiu, dar mie mi se pare că e vorba doar de ceea ce ne este cuvenit, de gesturi juste, nimic în plus, căci nu este deloc uşor să spui că tu faci parte din categoria oamenilor care nu îşi mai pot exersa meseria! E cu adevărat înspăimântor...Deci iată, răspunsul bun la această întrebare e dat întocmai de faptul că preşedintele şi-a ţinut promisiunea.
ICR Paris: Cum ne putem imagina cultura după coronavirus ? Vom putea relua vechiul mod de a trăi şi consuma cultura?
Personal, nu cred că ne vom putea relua vechile obiceiuri...Pentru un timp va exista un fel de dorinţă de a ne întoarce la normal. În acelaşi timp, vedem bine că chiar dacă ai o reflecţie ecologică asupra lumii noastre, e incontestabil că există ceva din domeniul libertăţii care a fost ştirbit, care ne-a făcut tuturor rău, şi cred că, da, vom vrea într-un prim moment, să revenim la normal.
Dar apoi, e la fel de evident că ceva s-a şi schimbat şi că - fără a avea pretenţia de a putea citi viitorul - într-un viitor apropiat cultura va fi altfel pusă în valoare. Citeam nu de mult un nou studiu care arată cum cultura este cel de al treilea domeniu din punct de vedere al aportului financiar în Europa, există 7 milioane de persoane care lucrează în acest domeniu. Dat fiind numărul de persoane din viaţa activă din Europa, este o cifră importantă.
Cultura este rentabilă, chiar dacă a fi rentabilă nu face parte din scopul ei; mai mult chiar decât industria automobilului. Asta în ciuda a ceea ce credem, de fapt. Deci cultura poate fi pusă în valoare, deşi ea vehiculează idei, idei care nu întotdeauna sunt pe placul politicienilor. Dar nu ştiu dacă spre asta ne vom îndrepta. Putem şi să-i punem multe constrângeri, să o ucidem într-un fel. Dar cultura nu poate fi ucisă. Aşa cum citeam undeva, pe o pancartă din timpul unei manifestaţii, dacă nu mă înşel, "cultura şi educaţia costă scump, dar încercaţi să vedeţi cât costă ignoranţa!"
Este sigur că, în ciuda a tot, există o trezire evidentă la conştiinţă, şi nu o vom putea ignora.
Rămân foarte optimistă şi cred că chiar dacă lucrurile se vor schimba oricum fiecare secol a adăugat noi mijloace de expresie. Mijloace de expresie impuse prin constrângere uneori, aşa este poate, cine ştie ce se va mai ivi şi din această perioadă, cine ştie care vor fi viitoarele mijloace de exprimare ale culturii, nu ştim încă nimic. Dar ştiu că constrângerea te împinge să creezi, să cauţi soluţii neaşteptate, deci dintr-un anumit punct de vedere sunt fericită că trăiesc aceste timpuri. Sunt timpuri dificile dar sunt convinsă că vom găsi soluţii, idei, poate chiar mai frumoase decât până acum. De ce nu?
Să zicem, de exemplu, că nu vom mai putea călători...Evident, asta va schimba multe. Tot ceea ce e legat de video, de internet, se va dezvolta enorm. Dar este doar unul din aspecte, care e deja aici, prezent. Dar poate că vor urma alte lucruri, la care nici nu ne gândim acum, deloc...
Biografie
Actriţă de teatru şi de cinema, Mădălina Constantin a studiat la Academia de Teatru şi Film Bucureşti, a jucat la Teatrul Naţional Bulandra şi la Teatrul Mic, iar în 2003 a fost primită la Conservatoire National Supérieure d'Art Dramatique de Paris. În 2005 fondează cu Alexandra Badea compania Europ´artes, iar apoi, când Alexandra Badea începe să scrie primele sale texte ca autor, în spectacolele ei: trilogia POINT DE NON RETOUR, Thiaroye (2018) şi Quai de Seine (2019), la Théâtre National de la Colline. In septembrie 2020 a jucat în VIVRE, la acelaşi teatru. În 2010 a colaborat cu Anatolie Vassiliev, la Roma, pe texte de Cehov, şi în 2013 primeşte roluri în piese montate la Festivalul de la Avignon (2013). Aici are loc întâlnirea cu regizorul Frédéric Fisbach, cu care va monta Corpuri, după romanul Zonă de dragoste, de Alexandra Badea. Pe marele ecran joacă în filmul lui Nicolae Mărgineanu, Binecuvântată fie inchisoarea, în Bloodrayn de Owi Ball, sau în filme destinate micului ecran, cum ar fi Gunpowder Treason and Plot, realizat de regizorul englez Guillis Mckannon pentru BBC. A jucat în 2008 în primul film de lung metraj al actriţei/regizor Fanny Ardant, Cenuşă şi sânge, prezentat la Cannes în 2009. Cu scurt metrajul Singurătăţi, de Liova Jedlicki, primeşte premiul pentru interpretare feminină la Festivalul de film de la Clermont Ferrant (2013). Mădălina Constantin a jucat şi în Marussia, de Eva Pervolovici, în Monsieur Paul, de Olivier Schatzky, în Aniversarea, de Dan Chisu, sau A Decent Man (Un Om la Locul lui) de Hadrian Marcu.
Interviul video în limba franceză poate fi urmărit aici:
Se încarcă comentariile...
