INTERVIU cu omul care a adus cartea 15 ani. Dan C. Mihăilescu: „M-am risipit cu o plăcere sinucigaşă în gazetărie şi literatură“

Dan C. Mihăilescu, omul mereu înconjurat de cărţi; Foto: Eduard Enea

Dan C. Mihăilescu împlineşte sâmbătă, 12 decembrie, 62 de ani. O vârstă la care poate spune, pe bună dreptate, că se bucură de viaţă. Acum, e omul desăvârşit de toate lumile, reale ori fictive, prin care a călătorit. Pentru că Dan C. Mihăilescu e un mare amator de drumeţii.

N-ar trebui să fie nimic aparte când un oarecare critic şi istoric literar acordă un interviu unei perechi de ziarişti de revistă. Mai ales când există deja câteva zeci de alte interviuri ample, texte autobiografice şi multe momente introspective conjuncturale. Şi poate că nici cazul lui Dan C. Mihăilescu n-ar trebui să iasă din această logică a banalului. Până la urmă, Dan C. Mihăilescu este un om absolut normal, aşa cum ar trebui să fie toţi oamenii absolut normali. Adică genul acela care te aşteaptă cu o cafea, un vin roşu, revigorant, pentru prânzul cel mic. Cu ciocolată şi biscuiţi. Genul acela căruia i se citeşte în clar bucuria undeva, deasupra obrazului stâng, atunci când simte că se achită de responsabilitatea de a dărui cărţi. Care ştie şi el că nu e o responsabilitate adevărată, dar măcar e o plăcere pe care şi-o poate permite şi de care abuzează fără cumpănire. La o chestie, şi gesticulaţia aceasta ospitalieră, freamătul permanent pentru confortul oaspeţilor ori blândeţea aproape paternă cu care-şi dozează fiecare răspuns, fiecare divagaţie explicativă sunt atât de normale încât n-ar trebui nici măcar menţionate. Totuşi, iată că scriem toate lucrurile acestea, iar dumneavoastră le citiţi şi, trebuie să recunoaşteţi, le apreciaţi măcar un pic, acolo. Aşa e Dan C. Mihăilescu, omul care a adus cartea (ianuarie 2000 – decembrie 2015), aproape inconfundabil prin normalitatea sa, aproape ostentativ de călduros, oricum afabil, mărinimos şi nostim, de-a dreptul copleşitor prin naturaleţea cu care îşi prezintă simplitatea studiată. Dan C. Mihăilescu nu spune nimic spectaculos în interviul acesta. Tot ce povesteşte e firesc, obişnuit, sănătos. Dar dacă Dan C. Mihăilescu n-are nimic special – şi toate argumentele ne duc în direcţia asta – nu înseamnă decât că noi, cu toate patologiile noastre iminente, am cam uitat ce ne trebuie ca să redevenim normali. Uite, ne cam trebuie şi un astfel de interviu. Banal.

Aţi vorbit mult despre locurile copilăriei, despre mahalaua bucureşteană de lângă şoseaua Giurgiului. Dumneavoastră participaţi la viaţa socială de mahala? Un conflict, o bătaie?

Eram un copil crescut fără tată – ai mei au divorţat când eu eram de 3 ani – şi am avut după aceea încă patru taţi, dar asta până la 25 de ani. Aşadar, eram crescut fetiţos de bunică-mea, de mama şi de o mătuşă, Marica, unguroaică din Miercurea Ciuc. Eram imaculat. Nu săream garduri, nu mă jucam cu băieţii, numai cu fetiţele, aveam şi un păpuşoi enorm, care era într-un fel fratele meu geamăn. Făceam plăcinte şi cozonaci din nisip. Eram curat şi bun, înţelept, cuminte, încât pe la 12-13 ani, toţi găliganii de pe maidan mă luau arbitru la fotbal. „Ce zice ăsta mic, aşa e!“ Ei, şi-mi plăcea foarte mult să-mi dau aere că a fost fault. Bine, spuneam de cinci ori: „F-f-f-f-fault!“. Într-un fel, eram o mică vedetă pentru că eram nepotul lui nea Costică Vânătoru’, bunicul meu, pe care-l evoc în „Cartea bunicilor“, coordonată de Marius Chivu la Humanitas. Om de sud, din comuna Modelu, lângă Călăraşi, jumătate aromân, jumătate grec. Un levantin, bon viveur, un om care a lăsat copii din flori în „n“ sate, pentru că era vânător şi pescar. El era omul care venea mereu cu puşca pe umăr, care bea în fiecare zi câte-un litru de tescovină sau de rom, care când era Anul Nou ieşea în stradă şi trăgea focuri în aer, omul care repara puşti belgiene şi la care venea până şi ministrul Agriculturii, Mihai Dalea. M-a prins într-o zi, era un Moskvici negru la poartă, eu aveam 6-7 ani şi eram lipit de căţeluşa Tosca, şi-a venit la poartă un boier, un fel de Petru Groza: „Bă, băiete, bunică-tu este acasă? Bă, fii atent, să-i spui că am venit eu, ministrul Dalea, ştie el. Să îmi aducă puşca reparată!“.

Foto: În vara lui 1977, Dan C. Mihăilescu s-a întors bărbat din armată; Arhiva personală

Aţi fi vrut să fiţi în mijlocul golanilor, viitorii bărbaţi adevăraţi?

Mi-am dorit mult să fiu educat ca un adevărat bărbat. Ştiam că nu e normal să mă joc mai mult cu fetele. Era, într-adevăr, şi invidia mea neagră pentru toţi băieţii care băteau mingea pe maidan, care-şi permiteau să înjure – eu nu am înjurat niciodată, nici în armată. Care săreau garduri – eu am sărit primul gard în armată, provocat de ceilalţi. Am suferit enorm că nu am putut să tai niciun gât de pasăre în viaţa mea. Toţi golanii din cartier câştigau între 5 şi 25 de lei tăind gâturi de curci, de raţe, de găini. Eu o singură dată am fost obligat de socrul meu, nu să tai un gât, ci numai să ţin o curcă să-i taie el gâtul cu toporul. N-am mai fost om două luni. La noi, pe strada Ostrovului, de Ignat, se tăiau nenumăraţi porci şi-n ziua aia, îmi băgam capul în pernă, îmi puneam în urechi vată, înnebuneam când auzeam porcii cum guiţă. Sufeream fizic, mă durea stomacul. Dar, pe la 10 ani, m-am dus şi eu să mă dau hoţ, la Clopotarul de pe strada Râpelor. Toţi băieţii au sărit gardul să fure struguri. Atunci când a apărut gazda, despre care nu ştiam că e acasă, toţi au luat-o la fugă, iar eu am rămas cu suliţa de la gard înfiptă în fund. M-a ridicat nămetenia aia de om sub ochii lui şi mi-a spus blând şi fioros totodată: „De ce furi?“. Trei cuvinte care m-au lichefiat, aşa cum peste ani şi ani, în ’82, aveau să mă lichefieze două întrebări ale lui Noica. Prima: „Ce deţii?“. Adică: „Eşti specializat în ceva?“. Nu eram specializat în nimic şi nu m-am specializat niciodată. Iar întrebarea a doua a fost: „Cum poţi să scrii o carte despre Eminescu dacă nu ştii germană? Este un om format în spiritul culturii germane. Tu ce cauţi cu Baudelaire şi Rimbaud aici?“. Întrebările astea mi-au rămas scrijelite-n minte.

Cărţi la metru

Suferinţa de-atunci era provocată de sărăcie ori de inadecvarea în mediul din mahala?

Sufeream mult şi din cauza sărăciei, e adevărat. Dar pe scurt, cred că toate complexele de inferioritate din copilărie mă puteau duce la un eu resentimentar, ranchiunos, răzbunător, iar toată mahalaua aia, cu răul din ea, mă putea duce la îndrăcire. Sau la puşcărie. În schimb, m-a frăgezit. Nu zic, Doamne fereşte, că m-a dus la angelizare, dar măcar mi-a arătat cumplit de limpede mizeria, imoralitatea, ispitele, violenţa de toate felurile. Maică-mea mi-a spus mereu, plângând când bunică-miu se îmbăta şi ţipa: „Să lupţi să fugi de aici! N-ai altă şansă decât să devii tot mai deştept ca să poţi scăpa de-aici!“. Eu am legat scăparea din sărăcie, scăparea din copilărie şi din complexe, am legat-o indisolubil de cultură. În primele trei vacanţe de vară din gimnaziu, mergeam acasă la Dan al lu’ tanti Lia, în fundul străzii Râpelor, care avea o mansardă enormă, plină de cărţi. Trei veri de-a rândul am citit la metru, de la stânga la dreapta, fără nicio distincţie, toate cărţile – tot BPT –ul (n.r. – Biblioteca Pentru Toţi), cel croit de Mihai Şora, seria roşie, seria bleu, seria verde, pe toate le-am înghiţit într-o devălmăşie.

Miracolul lanţului de la WC şi minunea apei calde

Foto: Dan C. Mihăilescu a fost un copil cuminte; Arhiva personală

Există un moment concret care reprezintă „evadarea“? Când aţi reuşit să nu mai fiţi introvertit?

Poate fi atunci când m-am deşurubat din mahala, în 1967. Eu m-am născut în ’53, la nouă luni după moartea lui Stalin, şi am stat la mahala, pe şoseaua Giurgiului, zonă
româno-ţigănească, un fel de melting pot etnic, foarte pitoresc, cu armeni, cu sârbi, cu bulgari, cu legionari.

Balcanii în mic.

Dar în 1967, ne-am mutat în Balta Albă, la bloc. Atunci a fost finalul traiului meu pe orizontală, în mahalaua aia superbă pe care-am evocat-o de mii de ori, cu bătăi, cu ţigani, cu adultere, cu frenezii, cu bucurie colectivă, când toată lumea îşi făcea Crăciunul şi Anul Nou pe stradă şi era un fel de sărbătoare dementă în care toţi înşelau pe fiecare, dar fiecare ajuta pe fiecare. „Coană Lino, trimite-l pe Dănuţ să-i dau nişte zahăr!“ Auzeam cum Torel o dădea pe Toriţa cu capul de perete toată noaptea. Dar ea nu a divorţat de el. Mai era un cuplu de ţigani în care tatăl era amantul fiicei şi mama era amanta fiului. Toată ziua auzeam acele strigăte divine pe care le ştiu şi astăzi: „Coadă la topor! Coadă la topor! Sticli murdari goali cum-păăăr! Fiare vechi cumpărăm! Fiare vechi cumpărăm!“. Şi în toată suculenţa asta din mahala, care era o îngemănare de demonic şi angelic inenarabilă, am ajuns brusc în Balta Albă, la bloc, unde am văzut miracolul lanţului de la WC, minunea apei calde care venea din zid! Până la 14 ani, eu luam apă de la 30 de metri de casă, cu găleţile. Şi, brusc, de unde aveam veceul la 10 metri în fundul curţii, de unde iarna ieşeau pe zăpada albă nişte ghiorlani, nişte şobolani enormi pe care-i împuşca bunică-miu şi îi vedeam cum se rotesc în aer şi lasă sânge pe zăpadă, am ajuns la veceul din casă. Atunci, în ’67, tot copilul ăla dinăuntrul meu care era complexat de sărăcie, de faptul că ne spălam în lighean, că încălzeam apa, că n-am avut niciodată un tablou – până la 18-20 de ani – că n-am avut o bibliotecă, necum piane şi alte lucruri de-astea, copilul sărac, fără tată, obez, acneic şi bâlbâit, a ajuns la bloc. Atunci a fost momentul ruperii, în sensul bun. Nu zic că m-am decomplexat, dar a fost o deşurubare din acea cochilie, din acea capsulă, acea pivniţă miraculoasă, dar fetidă care era mahalaua.

„Când calc cearşafuri, mă simt ca Napoleon“

Mama dumneavoastră (foto) a fost o persoană providenţială.

Pot să vă arăt cea mai scumpă amintire de la ea. În 1965, când aveam 12 ani, mi-a dăruit o ediţie Shakespeare. E ceva extraordinar!

Aţi simţit absenţa autorităţii paterne?

Vai, tot timpul! Mi-am dorit mereu un tată să mă înveţe să tai cu fierăstrăul, să fac traforaj, să mă ducă pe stadioane. Dar ştiţi când mi-am dat seama cu adevărat de asta? Acum 7-8 ani, când am primit într-un interviu întrebarea trăznită: „Ce scenă dintr-un film v-a lovit cel mai puternic?“. Şi, brusc, a ieşit din mine: „ În «Bambi», filmul Disney, când ia foc pădurea, mama lui Bambi e moartă, iar Bambi, în flăcări, trepidează de spaimă. Şi atunci apare marele cerb, tatăl lui, zeul pădurii, care spune: «Let’s go, my son!» (n.r. – Să mergem, fiule!)“. Aia este scena vieţii mele! Înăuntrul meu, fireşte că a fost o dorinţă extraordinară să-mi pun mânuţa într-o mână de bărbat, care să mă ducă la meciuri, care să mă înveţe – că era chinul vieţii mele, n-am ştiut niciodată – să scuip cojile de seminţe! Toţi golanii de pe stradă scuipau la mişto seminţele şi eu le înghiţeam ca prostul. Spunea maică-mea: „O să te îmbolnăveşti de ficat! Nu mai mânca atâtea seminţe!“. Mi-am dorit toată viaţa să ştiu să scuip ca un bărbat, ca toţi derbedeii de pe uliţă, Mihai Şalone, Marinescu.

De ce niciunul dintre partenerii mamei nu a reuşit să se apropie de dumneavoastră?

Pentru că erau de o gelozie feroce. Dar hipermotivată. Maică-mea m-a adorat la modul sufocant, disperant, imposibil pentru orice bărbat. Voia să mă ia, la 6-7 ani, la teatru, cu prietenul ei. Era absurd, veneam noaptea, la 23.00, iar omul voia să meargă după teatru la un restaurant etc. Ei, nu, maică-mea era în stare să mă ia peste tot cu ea. Toţi bărbaţii au vrut să se impună ori dându-mă la o parte, ori punându-i ei un bemol la cheia dăruirii. N-au reuşit.

Iubirea mamei a fost indestructibilă.

Aşa este, mama s-a jertfit pentru mine şi asta mi-a pus o povară înfiorătoare pe spate. Pentru că niciodată, cât a trăit, nu am putut să mă eliberez din chingile ei. Evident că nu a conceput o pereche pentru mine. Nu există o soţie pentru Dan. Toate prietenele mele erau drăguţe, dar până la un punct. Când devenea ceva serios: „Cum?! Ce ai găsit la ea?“. Ea nu şi-a întâlnit cuscrii din ziua nunţii până la moarte. 30-40 de ani. „Sunt duşmanii mei, mi te-au luat.“

Cum aţi cunoscut-o pe soţia dumneavoastră (foto)?

Am cunoscut-o în prima zi de facultate,în octombrie 1972. Am venit acasă şi i-am spus mamei: „Am găsit-o pe viitoarea mea soţie“. „Fugi de-aici, termină cu prostiile.“ A mai durat patru ani până ne-am căsătorit.

A fost vreun moment în care mama să fie mai puţin posesivă, să accepte libertatea şi, apoi, succesul dumneavoastră?

Nu, niciodată. Mama mea a fost geloasă pe cărţile mele. Era geloasă pe fascinaţia mea profesională. Eram dăruit cuiva mai mult decât ei. Îmi duşmănea nopţile albe de lucru, de scris, mai că ar fi fost încântată să-i spun că am fost la bordel toată noaptea. Aia era normal. Dar că m-a furat literatura, pe care tocmai ea mi-a dăruit-o, părea de neconceput. Când o băteau soţii, îmi spunea: „Tu să nu faci aşa niciodată. Să nu îţi atingi soţia nici cu o vorbă rea“. Ca mai târziu să spună: „Fii bărbat! Am trăit să te văd călcând rufe!“. Aşa e, de mulţi ani, eu calc. E plăcerea mea. Când calc cearşafuri, mă simt ca Napoleon.

Ceva nebărbătesc

Foto: Arareori capricios; Arhiva personală

Dar bunicul, vânătorul, nu a avut o influenţă?

Vai de mine! Pe cât l-am adorat pe bunicul, pe atâta l-am urât în ziua în care, într-a VI-a, m-a dus în faţa unui copac plin de ciori şi mi-a pus arma în mână şi m-a obligat să trag. Eu am apăsat, neştiind ce mare scofală e. Au căzut moarte vreo cinci ciori. Am crezut că leşin.

V-a luat vreodată la vânătoare pe bune?

M-a dus cu el la vânătoare de două ori. Ce am reţinut e starea superbă a câinelui în aret. Pe mirişte, când ridică nările şi le înfioară să simtă vânatul. Dar când am citit „Puiul“ lui Brătescu-Voineşti şi când am văzut pe viu cum prepeliţa zboară într-o parte ca s-o împuşti pe ea şi să nu-i ajungi la pui, am înnebunit. Am o iubire aproape bestială, dementă de animale. Ceva nebărbătesc. Şi-acum ştiu cu ce ochi îngroziţi mă uitam pe pereţi, eram înconjurat de trofee de vânătoare. Bunicul avea o manie a împăierii. Nu avea niciun tablou în casă, dar avea coarne de ţap, o egretă, doi stârci şerpari, un vulpoi. L-am adorat, însă, pe bunicu-meu când a trecut de la vânătoare la pescuit. Între clasa a VI-a şi a VIII-a, am bătut toate bălţile din jurul Capitalei: Plumbuita, Afumaţi, Voluntari, Şindriliţa, Moviliţa, Tunari, la cărăşel, la crap chinezesc. Era fericirea mea când mă trezeam la 2.30 noaptea şi era excitarea când se ridică ceţurile de pe baltă, când apar broaştele şi se-nfoaie.

E un moment mai delicat. Aţi mers cu mama dumneavoastră pe un pod în Herestrău să vă sinucideţi...

Lumea, începând cu soţia şi fiica mea şi terminând cu prietenii, e foarte îngrozită de chestia asta. Mie mi-a rămas ca o amintire pitorească. Eram atât de fericit, eram într-un fel de levitaţie. Maică-mea era un temperament sangvin, cu puseuri colerice. Muncea foarte mult şi într-o zi o apucau dracii şi arunca tot. Era plină de capricii, avea o natură pe care am moştenit-o şi eu, până spre 50 de ani: era de o ciclotimie înfiorătoare. Zilele de optimism şi exuberanţă alternau cu zile de depresie şi pulsiuni sinucigaşe. Avea accese teribile de disperare, când voia să murim amândoi. Întotdeauna amândoi. Şi-n ziua de azi ştiu locul de la stăvilarul din Herăstrău, cum intri, către Ambasada Chinei. M-a luat de mână, era îmbrăcată cu o rochie albă evazată din crep, eu într-un spielhosen alb, şi m-a dus până în faţa căderii ăleia de apă, spunându-mi că trebuie să ne omorâm, că aşa nu se mai poate, că nu ne iubeşte nimeni, că nu ne doreşte nimeni. „Îmi pare rău, trebuie să murim, ne sinucidem acum“. Ani de-a rândul mi-a spus că replica mea a fost atât de topitoare şi de înduioşătoare pentru ea, că efectiv, naturaleţea mea a făcut-o să se oprească: „Mami, dar nu putem să ne sinucidem mâine?“. Parcă eram un negustor, care-şi freacă mâinile, „o facem, o facem, dar să mai aşteptăm“. Dar şi eu făceam câteodată nişte drăcării...

Cum ar fi?

Păi, de pildă, în ziua în care am împlinit 10 ani, mi-a spus cu mare mândrie: „Dănuţ, astăzi ai un deceniu“. Iar mie mi s-a părut că deţin un lingou de aur. Auzi, chestie, am un deceniu. Am primit două-trei cutii de bomboane Vinga, cu câte şase bombonele fiecare, aşa că le-am mâncat pe toate.

Deodată?

Nu vă miraţi! Eu sunt omul care a mâncat sub ochii soţiei, pe la 30 de ani, un tort Mareşal de ciocolată de peste un kilogram. Într-o jumătate de oră. Tot. Cât se poate de tacticos. „Mănânc până la trandafiraş.“ Apoi: „Până la următorul trandafiraş“. Culmea e că n-am avut nimic, în schimb Tania era să leşine. 

Ziarele adolescentului miop

Foto: Şi cel mai des, o fire sensibilă; Arhivă personală

În adolescenţă, eraţi confident al fetelor, după o anchetă publicată în „Scânteia Tineretului“. De ce aţi participat la ancheta respectivă?

E unul din cele mai mari regrete din viaţa mea că am aruncat sutele de scrisori de atunci. A fost o anchetă despre singurătate şi adolescenţă, cred că aveam 14 ani, fiindcă am trimis poza de pe buletinul de identitate proaspăt primit. În scrisoare am spus că sunt singur, că-mi place să visez şi că-mi place Salvatore Adamo, pe care-l ştiam pe de rost. „Tombe la neige, tu ne viendras pas ce soir“. (cântă) După vreo două săptămâni, timp de 6-7 luni, mi-au venit cam un metru cub de scrisori. Sute, mii de scrisori, 95% de la fete. Toate se simţeau singure şi doreau un corespondent cu care să vorbească despre viaţă, despre tristeţe. Am corespondat cam 3-4 ani, ajungând la performanţa de a mă îndrăgosti, de vreo 5 sau 6 ori. Într-o zi, ne-am trezit la uşă chiar cu Iarmila, parcă din Câmpulung Muscel. Era jumătate cehoaică şi mi-a spus că Iarmila înseamnă „dragă primăvară“. Ştiu şi-acum. Ne-am trezit şi cu mama ei la uşă. O zi întreagă s-a aliat cu maică-mea să ne scoată gărgăunii din cap. Noi nu ne văzuserăm, nu ştiam dacă existăm practic, nici nu ne atinseserăm până atunci când ne-am întâlnit şi ne-am lichefiat reciproc, ca Romeo şi Julieta. Şi ele voiau să ne descurajeze idila epistolară. Dar duhovnic – deşi e mult spus – am fost încă de mic. Pur şi simplu îmi plăcea să le ascult. Cu vremea, am pierdut de tot darul ăsta şi n-am mai lăsat pe nimeni să vorbească. (râde)

Misterele lui Mitică Tutungiul

Dar de ce aţi trimis articolul la ziar?

Ca să mă văd la gazetă. Din fascinaţie pentru hârtia tipărită. Am fost bolnav de tipar încă de mic, de când vindeam ziare la nea Mitică şi miroseam în extaz cerneala din ziar, până în 1969, când George Şovu, directorul Liceului nr. 39, m-a făcut secretar de redacţie la revista „Pe-un picior de plai“. Aşa am ajuns la domnul Burlacu de la Casa Scânteii şi-am intrat în burta unui ziar, la calandru, la zeţărie, când se culegeau literele de plumb, când se puneau rândurile de plumb în rama paginii care se lega cu sfoară, până la rotativa care „scuipa“ în draci zeci de mii de ziare. Eram într-o beţie absolută! Am fost bolnav de presă. Asta a fost dilema mea pe viaţă: am vrut simultan, în egală măsură, erudiţie istorico-literară şi cheltuire de sine în gazetărie. M-am risipit cu o plăcere sinucigaşă. Dar, în acelaşi timp, m-am şi regenerat. Totuşi, dacă regret ceva e că nu mi-am scris cărţile vieţii „Istoria generaţiei ’27“, „Istoria memorialisticii româneşti“ şi mai ales „Enciclopedia vieţii româneşti prin opera şi viaţa lui I.L. Caragiale“ pentru care umplusem un geamantan de fişe. Am trecut prin toată opera şi biografia lui Caragiale şi am conspectat toate numele proprii, de locuri, persoane, instituţii, personaje.

Vindeaţi „Informaţia Bucureştiului“ la Mitică Tutungiul. V-aţi angajat acolo.

Acesta a fost începutul vieţii mele de presar. Altminteri, am debutat în presă pe la 12-13 ani, în „Scânteia Tineretului“, cu un reportaj despre găştile din jurul cinematografului Flamura. Trimiteau ţigănuşi de 4-5 ani, care te scuipau pe bombeu, tu voiai să le tragi câte-o castană, iar atunci apăreau fraţii cei mari cu  „Ce faci, bă, dai în frate-miu?“. Îţi luau banii, îţi luau biletele la film şi te pocneau „preventiv“.

Şi nu aţi avut probleme după ce aţi scris articolul?

Păi, veneam cu băieţii mei din cartier, de parcă eram gaşca lui Robert De Niro din „Once Upon a Time  in America“. Nu se atingea nimeni de mine. „Cine,bâlbâitu’ ăla?“ „Bă, lasă-l, că e băiat deştept.“ Toată viaţa, complexele mele au beneficiat de o conjuncţie adversativă, de acest „dar“: „Domnule, bâlbâit, dar e deştept“. Sau: „Coleric, dar nu e băiat rău“. Scrânciobul existenţial, cum îi spun eu. Toate golurile s-au transformat în plinuri şi toate plinurile, în goluri. Dumnezeu a ştiut să-mi dea primul infarct la 50 de ani, care m-a făcut să slăbesc 30 de kilograme în 8 luni. La 52 de ani, al doilea infarct. Aşa am ajuns să mă bucur din plin de fiecare zi, indiferent de natura ei. 

Cine era acest Mitică Tutungiul?

Nea Mitică era finul bunicului meu. Bunicu-meu era un fel de Ştefan cel Mare, avea rânduri nenumărate de fini, boteza, cununa prin toate satele şi făcea nişte chefuri parcă rupte din filmele ruseşti. Nea Mitică era veteran mutilat de război, n-avea un picior şi antebraţul de la mâna dreaptă, număra banii cu mâna stângă. La el am vândut, în staţia de tramvai G. Bacovia de pe Giurgiului, vreo jumătate de an, seară de seară, „Informaţia Bucureştiului“. Vinerea, vindeam „Veac nou“, un ziar filosovietic din care aflam, de pildă, că peste 50 de ani, din cauza încălzirii globale, în România o să crească portocali şi lămâi, în timp ce la Polul Nord vor fi elefanţi şi maimuţe.

„Când am intrat în UTC, dansam pe «Jailhouse Rock»“

Nu vă intoxicaţi şi de propagandă, de la ideile „progresiste“ din articolele de ziar?

Nu, nu vedeam nimic. Nu citeam decât faptul divers. „Informaţia“ era plină de accidente, violuri, cam ca-n tabloidele de acum. Bunică-miu, la 4 ani, m-a învăţat să citesc, şantajându-mă: „Tu îmi citeşti «Scânteia» şi eu îţi spun o poveste“. Dar chestia cu propaganda merită desfăşurată. Eu şi ai mei am avut un noroc uriaş: ne-am format într-o totală indiferenţă faţă de politică. Cui i-am spus, după ’90, că n-am fost atinşi niciodată de morb, a refuzat să creadă. În UTC am intrat în 1968, anul cel mai tare al lui Ceauşescu, 21 august, când am plecat pe jos de la Piaţa Progresul spre Piaţa Palatului. I-am spus maică-mii că nu mă mai întorc, că mă duc la luptă, fiindcă ruşii or să intre în România. Am fost în piaţă cu doi prieteni, convinşi că ne vom înrola voluntari. Auziserăm că Henri Coandă a fost rugat să bage curent electric în râul Prut ca să electrocuteze tancurile ruseşti.

V-a contaminat.

Prea puţin. În 1968, când intram în UTC, noi dansam Elvis Presley, „Jailhouse Rock“ şi Chubby Checker, „Rock Around the Clock“. Iar în Partid am intrat în anul II de facultate. Cei mai buni din an erau afiliaţi automat. Noi dansam Jimi Hendrix, Led Zeppelin şi Deep Purple, Leonard Cohen. Aşa ne-am format noi: cu Beatles, Rolling Stones, Eric Clapton, Bob Dylan. Eu, în liceu, vedeam Festivalul de la Isle of Wight, la Institutul American. Tot acolo am văzut şi Woodstock-ul.

Fairplay-ul unei securiste

Aţi fost 23 de ani cercetător  la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“.

Iniţial, institutul a fost substitutul de autoritate oferit de Partidul Comunist lui  Călinescu. A fost jucăria lui. Cum spunea Paul Georgescu, partidul avea două cuvinte esenţiale: puterea selectează. Puterea a observat că-l poate lăsa pe tovarăşul Tudor Vianu, cititor de Goethe în original, să vorbească inclusiv despre literatură sovietică la curs. Dar nu putea să-l lase pe tovarăşul academician Călinescu, care era un Dalì la puterea a doua, să-şi facă show-urile. Deci l-au lăsat să se deghizeze în Ludovic
al XIV-lea, i-au dat un mic Versailles unde să fie ca Regele Soare. Institutul a rămas însă o enclavă. Eu am prins-o în faza neutră, gri. Eram vreo 50 de persoane, având obligaţia de a citi, a face fişe, a scrie şi a publica. Am făcut parte dintre cei aleşi spre a fi plătiţi pentru munca de plăcere. Şi asta, 23 de ani. Am citit şi am scris ce am vrut! Fireşte, cu inerentele acomodări cu cenzura care, adesea, erau inclusiv hazlii.

Reeducarea prin cenzură

Aveaţi probleme cu cenzorii?

Altă chestie de degradare şi umilire îngrozitoare. Am tăria să spun că Securitatea a continuat cu noi reeducarea de la Piteşti din anii ’50, reeducarea de la Aiud din anii ’60, reeducarea perversă a lui Ceauşescu de după ’68, în sensul în care, după 1977, dispărând cenzura, unii scriitori au fost obligaţi să devină cenzori. Aşa cum Nicolschi, pe urmele Poemului Educativ al lui Makarenko din anii ’20, nu mai lovea el, torţionarul, ci îi punea pe prieteni să se lovească reciproc, exact aşa ne-au pus pe noi  faţă-n faţă, scriitor cenzor cu scriitor cenzurat, fiecare ştiind prea bine cum se introduc şopârlele în texte. Iar cenzorul devenea apoi el însuşi cenzurat de alt coleg al său.

Nu devenise totul sufocant? N-aţi vrut să plecaţi?

Cum să nu? În 1987, după ce fiica noastră a venit acasă şi ne-a spus: „Voi nu plecaţi niciodată nicăieri. Toţi în jurul nostru pleacă“. Aşa mi se părea şi mie, toţi taţii normali se descurcau să iasă măcar la doi ani din România şi să aducă acasă bunătăţi din Apus, ori măcar din Bulgaria, cum ar fi ţigări BT-uri, nectar de piersici, discuri cu ABBA şi Eagles. Aşa că m-am dus la doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, directorul Institutului: „Doamnă, nu v-am rugat niciodată nimic, dar, uite, toată lumea pleacă în jurul meu, vreau să plec şi eu în Bulgaria, să-i aduc nectar şi ciocolată fiică-mii“. „Vaaai, Dănuţule, păi în Bulgaria pleacă secretara de partid. Dar pe tine te trimit în America. Te duci la Virgil Nemoianu, la Matei Călinescu, unde vrei tu. Bloomington, Indiana, Hoover Institute“. Şi-a început nebunia, am dat testul de engleză, tovarăşul Ghibernea de la ASSP (n.r. – Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice) m-a întrebat ludic parşiv dacă-mi pot găsi o pilă la Tovarăşa, ori la Ursu de la CNŞT. Mă rog, a fost halima, până în ziua-n care am fost trimis la o anume doamnă de la Editura Academiei. O doamnă drăguţă care m-a primit bine: „De când vreau să vă cunosc!“. Ne-am plimbat prin curtea Bibliotecii Academiei de vreo 20 de ori. „Plecaţi în America?“ „Da!“ „O să vă întâlniţi cu...“ „Da, cu Nemoianu, cu Matei Călinescu, cu Ilinca Zarifopol.“ „Şi, când veniţi, ne scrieţi şi nouă...“ „Cum, ce să vă scriu? La Editura Academiei?“ „Eeeiii, ne scrieţi şi nouă care e starea de spirit pe-acolo...“ „A, dumneavoastră îmi cereţi să fiu informator? Eu nu pot să fac aşa ceva.“ M-a oprit sub un copac mare şi mi-a spus ritos: „Îmi pare foarte rău. Dumneavoastră nu acceptaţi regulile jocului!“ „Care joc?“ „Păi dumneavoastră vreţi să fiţi şi jucător pe teren, şi arbitru, şi să faceţi şi jogging pe pista de atletism. Nu se poate, trebuie să alegeţi“. Corect, nu-i aşa? Drept care am rămas liniştit în ţară până în vara lui 1990.

Cine era doamna?

Nu ştiu nici ce grad avea, dar mi-a lăsat o paradoxală impresie de fairplay. Avea dreptate. Toată viaţa asta am vrut: libertate de om insubordonabil. Un eu euforic dansându-şi capriciile în contexte disforice. Putere nu, dar prestigiu da. Paradoxal. Normal e, când ai cules prestigiul, să-ţi doreşti puterea, nu s-o refuzi. Atunci, la ce-ai mai adunat prestigiu ? „Măi, Dan Ceule, ce vrei tu, mă? Eşti plecat de la mahala şi ajungi să umpli televizorul. Eşti un tip cu handicap, pe care nu miza nimeni din generaţia noastră“, exclama aiurit, pe bună dreptate, bietul Alexandru Muşina. Cine să creadă că bâlbâitul ăla, arhivistul care stătea cu ochii-n veacul 19 şi făcea fraze iorghiste, o s-ajungă să se dea-n stambă ani de-a rândul ca entertainer la televizor? Numai că, deşi am vrut şi asta, am vrut în acelaşi timp să fac şi sinteze istorico-literare. Să conferenţiez, dar fără să-mi iau doctoratul, să ies din ţară, dar fără niciun pact cu Puterea.

Cum a ajuns corupţia lubrifiantul perfect al naţiei

Nu aţi pierdut prieteni, contactele cu oameni apropiaţi care să fi ales partidul, puterea, străinătăţile, pactul, cum spuneţi?

Ei, asta cere o discuţie lungă. Eu mi-am ofilit mulţi prieteni în urmă cu nişte ani, când am scris negru pe alb că „în toţi anii de dictatură nu am dat mâna cu absolut nimeni faţă de care, cu excepţia mamei, soţiei şi fiicei mele, să nu plec de la ideea că poate fi un colaborator al aparatului represiv“. Pentru mine, racolabili erau toţi. Inclusiv eu cred că am fost exploatat în orb. Norocul meu că n-am fost racolat, pentru că, odată ajuns acasă, aş fi zis în stânga şi-n dreapta: „Nicule, fii atent, vezi că m-au racolat“. Dar am fost mereu conştient că fiecare om din preajma noastră poate fi ori informator, ori persoană de încredere, ori colaborator pe baze tehnice, profesionale, şantajat – financiar, profesional, sexual sau altfel – sau constrâns fizic, ori psihic. În timp, fireşte că mi-am relativizat singur impulsurile absolutiste, maximalismul etic. M-am deprins să fac o ierarhie, fie ea şi subiectivă, a vinovăţiei, fiindcă a apărut o cazuistică ameţitor de diversă de motivaţii, tipuri de angajament, în funcţie de contexte şi subtexte incredibil de variate. Acum, aşa cum am avut mare noroc să întâlnesc oameni extraordinari din interbelic – Emil şi Aurel Cioran, Noica, Eugen Ionescu, Barbu Brezianu, Alexandru Paleologu, Arşavir Acterian, Paul Sterian şi alţii – care mi-au dezvăluit îndeajuns de mult culisele epocii, cu infinite complicităţi şocante, tot aşa am avut ocazia să ascult, după 1990, câteva confesiuni tulburătoare ale unor colegi de generaţie care au colaborat mai mult sau mai puţin cu Puterea, fie activişti, fie securişti. Şi pot să vă asigur că, în ciuda radicalismului care mă mai încearcă şi acum, îmi evoc tot mai des îndemnul hristic: „Nu judeca“.

Sunt nostalgici şi acum. O mulţime!

Aaa, păi nu mai departe de şoferii de taxi. Parcă-s înţeleşi între ei să te isterizeze cu ce bine era înainte. „Dom profesor, păi eu aveam frigiderul plin încontinuu. 10 kilograme de carne, ouă, i-am făcut casă lu’ fiică-mea, Dacie lu’ fiu-meu. Vara la Govora, la Herculane, la Slănic. Am fost şi la Poznan, şi la Moscova. Păi, matale ce-ai avut?“ Şi-i zic ritos: „Domnule, eu nu am avut voie să ies din ţară până în 1990. Până la 37 de ani“ – convins că-l fac praf – „eu am avut bursă, trei luni, la Bloomington, Indiana, în 1988. Nu mi-a dat voie să plec“. La care el: „Dom’le, şi ce? Ce-ai murit din cauza asta? Ia uite ce bine ai ajuns, eşti băiat deştept, n-ai treabă!“.  Dar ce, parcă bieţii francezi care ne vizitau în 1990 mare lucru au priceput din ceea ce ei ştiau că va fi fost Le Rideau de fer (n.r. – Cortina de fier)? Bernard Pivot a fost meduzat în ’90 aflând câţi români îi ştiau „Apostrofurile“ (n.r. – emisiune literară de televiziune, prezentată de Bernard Pivot la postul Antenne 2, în perioada 1975-1990) şi citeau revista „Lire“ lună de lună. Iar Frédéric Martel, ataşatul cultural al ambasadei, s-a încruntat, cam tot atunci, ca un copil botos când m-a întrebat dacă am trecut de Victor Hugo şi, deci, am citit Baudelaire, pentru ca eu să-i arăt că am debutat în 1982 cu o carte despre senzitivitatea eminesciană, bazată pe Bachelard şi Jean-Pierre Richard. Pentru cei din generaţia mea, Cortina de Fier era în fapt un şvaiţer. Intrau prin toate găurile ştiri. Ei ştiau că noi ştiam, noi ştiam că ei ştiu că ştim, aşa că eram liniştiţi aşa. Mă rog, o linişte degradantă, umilitoare, fiindcă verbul „a te descurca“ a însemnat complicitate generală întru fărădelegea ca lege. Adică exact ceea ce vedem şi azi că ne macerează fiinţa.

Reconcilierea cu prezentul.

Mihail Ralea avea o vorbă: tranzacţionalismul românesc. Acomodarea, o mână spală pe alta. Mă rog, ştia el ce ştia, că doar eram în epoca Argetoianu. E o boală fatală. Mai toţi voievozii noştri dădeau şpagă la câte cinci paşale, neştiind care dintre ei se va alege sultan. Or, chestia asta te malformează pe veci. Astfel încât corupţia a ajuns lubrifiantul perfect al naţiei.

Discuţie cu un diplomat: „Se fură, da. Ce, sunt banii tăi?“

Ce-aţi făcut la Revoluţie?

Am fost vindecat de orice iluzie de atunci. Nu m-am mai dus nicăieri. De felul meu, sunt agorafob – unii mi-au spus că e o vanitate exacerbată, că nu suport să mă văd în mulţime, că nu vreau să fiu alături de alţii, că n-am citit Paulo Coelho tocmai fiindcă îl citeau sute de mii de persoane. E un adevăr şi aici, nu spun nu, dar am  alergie la mersul în piaţă, la mitinguri, la mărşăluire. Sunt un individualist, poate sunt chiar egocentric, accept toate relele din lume care vin cu acest ego exacerbat, dar eu nu am palpitat la revoluţie. Am fost convins că există un grup de oameni care sunt instruiţi să facă acea Revoluţie. Că va fi fost revoluţia în sufletele naivilor ce eram, apoi asta-i altceva. Pe scurt, mă regăsesc perfect în conceptul lansat de Luca Piţu: „loviluţie“.

Cum v-aţi dat seama?

Vă dau un exemplu: când era mitingul din Piaţa Palatului, noi eram la adunare de partid la Facultatea de Filologie. Am văzut mărşăluind, pe sub geamurile facultăţii, vreo 20-30 de băieţi tunşi regulamentar ca la şcoala de la Băneasa, ori din Brăneşti, scandând „Li-ber-ta-te, li-ber-ta-te!“. Cum să cred eu că nişte oameni care vor libertate ies mărlăşuind ca o falangă romană şi strigă în cor, foarte frumos, ca la instructaj ? Totuşi, slavă Domnului!, scopul scuză mijloacele, aşa că n-am înţeles niciodată de ce Ion Iliescu şi ai lui n-au recunoscut: „Am luptat simbolic, am conspirat un pic, am avut voie şi de la americani, şi de la ruşi, kakaia prablema? Altminteri, o duceţi bine, aveţi mâncare, beţi bere la pet, bate şi Rapidu’, furaţi mai dihai ca pe vremuri, ce atâta tragedie, domnilor?“.

Euforia dezastrului şi orgoliul suferinţei

Dar în Piaţa Universităţii aţi fost?

Mi-aduc aminte că eram la Institutul de Istorie şi Teorie Literară. Făceam planuri magnifice, pe stil nou. Eram în mai-iunie ’90, aveam voie în sfârşit să spunem ce credem. Secretara de partid, Rodica Florea, cea care ne-a adus timp de 10 ani, pe convocator, la adunările de partid, a venit şi a spus: „Dănuţ, copiilor, toată lumea la ora 14.00 în Piaţa Universităţii! Trebuie neapărat să-i dăm jos pe ăştia!“. „Doamna Rodica, zic, păi şi acum tot pe convocator ne luaţi?“ Nu m-am dus. Tocmai eu, care eram un soi de cal breaz în institut, am refuzat neo-încolonarea. A fost un veritabil şoc pentru toţi prietenii mei care erau în Piaţă, ca şi soţia şi fiica mea, de altfel. Le-am spus că nu suport o reeditare a Cenaclului Flacăra. Păcat că n-am avut şi noi o Securitate deşteaptă care să pregătească noua guvernare. Instituţia asta, care se laudă că a fost coloana vertebrală a naţiei, avea ca scop suprem disoluţia. Spargerea, fisurarea oricărui nucleu potenţial insurgent, totul în numele cleptocraţiei din Cupolă. De aici şi diabetul nostru naţional, hemoragia continuă, faptul că nu se poate închega absolut nimic ca lumea.

De ce spuneţi asta?

De pildă, prin ’93 m-am întâlnit întâmplător pe stradă cu un congener ajuns diplomat. Eu mă văitam de Iliescu, de ruşi că sunt pe noi, de Mineriade, ziarul „Adevărul“ şi oamenii lui Dumitru Tinu, de „România Mare“ a lui Vadim... El mă lasă să-mi vărs focul şi-mi spune cu blândeţe paternă: „Dar tu o duci bine, nu?“. Ei bine, da, o duceam bine. „Şi atunci care-i treaba? Se fură, da. Şi ce? Sunt banii tăi?“ Am fost obligat să recunosc corupţia ca un mecanism de vitalizare, de normalizare. La noi, anormalul, fărădelegea au devenit atât de familiare, încât Andrei Pleşu are perfectă dreptate să spună că suferim de „euforia dezastrului“, ba mai avem şi „orgoliul suferinţei“. 

Bucurii de o supremă simplitate

Vrem să mai vorbim şi despre primul dumneavoastră infarct...

Cu alte cuvinte, despre rolul fertilizant al bolii în viaţa intelectuală?

Nu chiar. Vrem să ştim cum v-a schimbat pe dumneavoastră.

Mi-a schimbat mentalitatea, m-a făcut să mă bucur de fiecare zi ca de ultimul dar de la Dumnezeu. E banal ce spun, mi s-a replicat că „sună a filosofie de babă“, dar e tot ce am prins mai esenţial în viaţă. Asta le şi predic acum elevilor de liceu, care sunt deprimaţi, extenuaţi, descurajaţi, care cred că societatea n-are nevoie de ei: „Dacă sunteţi blazaţi sau disforici, staţi, feţii moşului, un sfert de oră într-o sală de aşteptare la doctor, ori pe holurile unui spital de urgenţă“. Eu, când am intrat în spital şi am dat de un antebraţ cocoţat pe o scuipătoare unde se aruncau ţigările, am crezut că şi-au uitat studenţii de la medicină aparatul didactic. „Nu, am avut 20 de accidentaţi acum două ore şi a rămas o mână acolo“, mi s-a spus. Când treci prin astea, când stai zile-n şir cu perfuzii, de vezi doar petele de apă din tavan, şi te gândeşti dacă vei mai ieşi vreodată de acolo, îţi reactualizezi toate amintirile minunate. Toate lacurile şi munţii pe care ai rătăcit, vezi cerbii, auzi cum se bat ţapii pentru o ciută, auzi cucii, mierlele şi te întrebi dacă toată creaţia lui Dumnezeu îţi va mai fi îngăduită vreodată. Când mă înţepau cu acul în picior şi nu simţeam nimic mă întrebam dacă o să mai calc eu vreodată cu tălpile goale pe iarbă şi am să mai simt răcoarea de la rouă. Aşa te lepezi de utopii şi te fereşti de tot ce isterizează şi îndrăceşte.

Nu te lăţi broască-n tău, că nu-i tăul tăt a tău

Scurt CV: Omul care a adus cartea timp de 15 ani

Numele:  Dan C. Mihăilescu

Data şi locul naşterii:  12 decembrie 1953, Bucureşti

Starea civilă: căsătorit

Studiile şi cariera:

În 1976 a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română, secţia Română-Franceză, în cadrul Universităţii din Bucureşti. A debutat publicistic în 1974, în revista „România literară“.

Între 1980 şi 2003 a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“.

În 1990 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor. 

A publicat 16 volume de eseuri despre Eminescu, Caragiale, Cioran, Blaga, generaţia ’27 ş.a. A tradus operele unor scriitori de referinţă din literatura universală, printre care se numără Jean-François Revel, Eugène Ionesco, Vladimir Bukovski.

În perioada 2000-2015 a realizat emisiunea „Omul care aduce cartea“, difuzată pe PRO TV.

Premii şi distincţii:

În 1982 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, iar în 1999, pentru traducerea integrală a dramaturgiei lui Eugène Ionesco. În 2003, a primit Premiul Consiliului Naţional al Audiovizualului, pentru emisiunea „Omul care aduce cartea“. 

În martie 2014, i s-a conferit prin decret prezidenţial Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în grad de Comandor.

Locuieşte în: Bucureşti

Înainte de episodul ăsta eraţi aşa de aglomerat cu atâtea sarcini?

Eram un cantitativist maniacal, afectat de un activism cultural autodecimant. Mi-am amintit de anul morţii lui Mircea Scarlat, primul optzecist care a fost îngropat în soclul acestei generaţii, apoi de hiperactivul Marian Papahagi, oameni care duduiau de proiecte şi carora, în inconştienţa mea de atunci, le-am spus „mai încet, bre, că parc-aţi intrat în anul morţii“. Oribilă formulă. Ei, toate lucrurile astea m-au recentrat. Mi-am adus aminte de Ioan Alexandru: „Voi nu ascultaţi păsările în zori? Ele cântă imn de laudă lui Dumnezeu că a răsărit soarele şi azi“. Am tradus tot teatrul lui Eugen Ionescu şi, dacă am o piesă la suflet, aceea e „Regele moare“, pentru acea disperare a servitoarei care se vaită că dimineaţa trebuie să se ducă la piaţă. Regele fiind paralizat, pe moarte: „Ai fost la piaţă? Ai mirosit legumele? Leuşteanul, mărarul.“ „Da şi toată ziua merg încontinuu!“ „Mergi? Poţi să mergi!“ Mă rog, citez din memorie. Ei, cred că poţi înţelege mai bine bucuriile astea, de-o supremă simplitate, tocmai trecând prin filtrele bolii

În această lumină, călătoria la Athos a fost un scop sau o oportunitate?

Cred că a fost o întâmplare dumnezeiască. Nici măcar n-am întrebat înainte cum e în Athos. Ajuns acolo, când am auzit că avem doar două mese pe zi, la 8.00 şi la 20.00, cu câte un peştişor şi câteva măsline, am căutat ca nebunul o alimentară de unde să cumpăr biscuiţi. Mai că nu căutam un restaurant cu mici şi cu bere. Absolut aleatorie a fost această călătorie, dar acolo mi-am dat seama că sufăr de trufie. Şi că degeaba mă laud eu cu smerenia. Acolo m-am simţit extraordinar de bine în natură şi extraordinar de stânjenit în biserică. Acolo am înţeles că dumnezeul meu se află, ca la păgâni, în pădure. Nu pun Creatorul mai sus de creaţie, dar Îl simt mult mai cald într-un luminiş din codru decât într-o icoană din biserică. Mi s-a spus că am o mentalitate de protestant. Dar, asta e, mai degrabă aş călca pe iarbă, aş săruta un copac, decât să stau la rând la moaşte. La Athos am primit cea mai mustrătoare palmă din viaţă, când în biserică au îngenunchiat, ca la comandă, zeci de bărbaţi falnici, iar eu am rămas în picioare. Mi-am şoptit: „Doamne, dacă aş îngenunchia, Te-aş minţi. Nu sunt adevărat dacă îngenunchiez“. Mi-am forjat, adică, o explicaţie perversă, deşi normal era să fi făcut şi eu parte, cuminte, din mulţime. Eu, ca un flăcău suav, mi-am permis să-mi iau o statură de luptător. Athosul a reuşit, cred, să mă smerească oarecum. Bisericuţele din Maramureş au uşa foarte joasă tocmai „ca să te smereşti în stat“, cum spunea acelaşi Ioan Alexandru. Uită-te la vegetaţie. Pleacă de la fagii de jos, ajunge la brazii falnici şi, pe măsură ce urci pe munte, vegetaţia se tot piticeşte. Cu cât eşti mai sus, cu atât trebuie să fii mai smerit. Dacă ar fi să-mi aleg acum o deviză, aceea ar fi spusa ardeleanului: „Nu te lăţi broască-n tău, că nu-i tăul tăt a tău“.

„Luaţi-i cărţile, acolo e înţelepciunea lui“

Dumneavoastră aveţi un răspuns spontan pentru orice fel de întrebare, oricât de vagă sau ridicolă ar fi.

Adevărul e că, între altele, mă laud cu o spontaneitate care vine din faptul că până la 15-20 de ani am fost o natură profund introvertită, un om de vizuină, de bârlog, tăcut şi monstruos de complexat, care însă, în acest timp, şi-a rulat toate răspunsurile şi întrebările. Primii mei 15 ani de viaţă cred că ţin locul acelei probe a mutismului de la orfici, parcă, în care ucenicul era pus să tacă timp de trei, şase sau douăsprezece luni. Să tacă, să se mire, să se întrebe şi să vadă tot ca să-şi dea singur răspuns la toate. Am avut un dialog cu propria mea persoană, un fel de dedublare schizoidă, dacă vreţi, în care mă întrebam şi răspundeam în acelaşi timp. Undeva înăuntrul meu s-a format un malaxor care a amestecat întrebările şi răspunsurile. De cealaltă parte, mi se spune acum că sunt cel mai extravertit scriitor român. Adevărul e că am, într-adevăr, o frenezie a confesiunii, a mărturisirii, lucru care m-a făcut să mă autocheltuiesc, să mă golesc, să mă videz în sute de interviuri. Am o carte de interviuri cu Daniel Cristea-Enache, un volum dialogal cu Ciprian Măceşaru, vreo trei sau patru cărţi care îmi mărturisesc experienţele din viaţa literară. Dar sunt mândru şi că am fost spontan la provocarea: „Spuneţi două cuvinte care vă rezumă viaţa“. Răspunsul a venit spontan, dinspre Iisus Hristos: „Fiţi buni!“. Atât. În sfârşit, nu demult am fost întrebat ultimativ „Ce e cultura?“. Şi am spus brusc: „Ceea ce îmblânzeşte fiara din om“. Cultura e dresorul care-ţi dă fie zahăr, fie câte-un mic bici peste nas, ca să ştii cine, cât şi cum eşti. L-am invocat pe Caliban, din „Furtuna“ lui Shakespeare, pocitania care vrea să-şi ucidă stăpânul. Când vine vorba să comploteze împotriva lui Prospero, care este îndemnul lui esenţial? „Luaţi-i cărţile, acolo e înţelepciunea lui“.