Bruno Mazzoni (67 de ani), cel mai important traducător din română în italiană, mărturiseşte că s-a îndrăgostit de România pe vremea lui Ceauşescu. Atunci a văzut ce interes avea publicul de la noi pentru literatură.

Ceea ce te uimeşte în primul rând când stai de vorbă cu Bruno Mazzoni este calitatea limbii române pe care o vorbeşte. O vorbeşte mai bine decât mulţi români neaoşi. Apoi, încet-încet, îl descoperi pe omul extraordinar Bruno Mazzoni: un tip jovial, deschis, inteligent, care pune multă pasiune în ceea ce face. Adică în promovarea României şi în special a literaturii române în Italia. Nu putem decât să ne bucurăm că România are, ca aliat în Italia, un astfel de om.

„Weekend Adevărul“: Cum ai ales România?
Bruno Mazzoni: Nu a fost o alegere personală. Profesorul meu de filologie romanică de la Universitatea din Napoli, unde eram student, mi-a spus că, dincolo de franceză, spaniolă sau portugheză, există o limbă romanică mai puţin cunoscută şi cercetată în Italia – româna. Şi m-a sfătuit să mă ocup de ea încă din anul întâi. În anul doi, în 1967, am venit cu o bursă la cursurile de vară de la Sinaia, organizate de Boris Cazacu, iar în anul trei m-am hotărât să fac o cercetare legată de România pentru teza de diplomă. Teza a fost despre „Ideologie şi limbă la Şcoala Ardeleană“ – un subiect despre care în Italia se ştia puţin.

COZILE DE LA LIBRĂRII
Dincolo de meseria care te leagă de România, e clar că e şi o pasiune. Cum a apărut?
Când am terminat facultatea, în 1969, s-a eliberat postul de lector de italiană la Universitatea din Bucureşti, pe care-l ocupase până atunci Marco Cugno, cel mai mare traducător din română în italiană, care din păcate ne-a părăsit acum doi ani. Şi aşa am trăit timp de trei ani, între 1970 şi 1973, la Bucureşti, iar în acelaşi timp eram conferenţiar şi la Cluj. Deşi era destul de obositoare naveta, combinaţia aceasta între Bucureşti şi Cluj, două medii universitare diferite, a reprezentat drojdia care m-a ataşat de lumi diferite – de la „Echinox“, celebra revistă clujeană, la Uniunea Scriitorilor. Aşa am descoperit o ţară în care literatura era vitală, era o adevărată necesitate, ceea ce nu se întâmpla în Italia. În Italia, literatura era mai mult ceva caligrafic, scriitorii se ocupau cu stilul frumos. În schimb, în România am văzut cozi la librării când se vindeau cărţi de poezii de Marin Sorescu, Ana Blandiana sau Nichita Stănescu. Am descoperit că literatura poate fi o modalitate de a rezista. Asta m-a ataşat şi de scriitori, dincolo de lumea academică.

Şi când ai început să-i şi traduci?
Timp de 20 de ani, nu m-am ocupat de traduceri, fiindcă în Italia există ideea că un profesor universitar nu trebuie să facă traduceri, ci să se ocupe exclusiv de cercetare. Cu timpul, mi-am dat seama că, pentru promovarea unei culturi, trebuie să te implici, să ai legături cu editurile şi să propui cărţi. Pe la jumătatea anilor ’90, l-am descoperit pe Mircea Cărtărescu şi am decis să deschid o breşă în spaţiul editorial italian cu acest autor de nivel european şi care, în plus, nu are un specific local balcanic. Căci, de exemplu, un Mateiu Caragiale e un autor foarte bun, dar specificul lui ar fi redus literatura română, în ochii publicului italian, la un colţ de orientalism. După Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana şi alţii, graţie activităţii Institutului Cultural Român sub conducerea lui Horia Patapievici, a fost chiar o explozie de cărţi ale autorilor români în Italia. Într-un răstimp de vreo şase ani, s-au publicat peste 40 de cărţi ale autorilor români în italiană.

„S-A SCHIMBAT CEVA...“
Am înţeles, s-au tradus multe, dar, având în vedere că au apărut în general la edituri mici şi medii, întrebarea este: literatura română reprezintă ceva în conştiinţa publicului italian, s-a creat un cap de pod?
Cred că, deocamdată, un cap de pod s-a creat. Din fericire sunt câteva reviste care recenzează cărţile autorilor români publicate în Italia, sunt şi câţiva critici care descoperă cultura română şi literatura română contemporană în primul rând şi, deci, am impresia că s-a schimbat ceva, faţă de acum 20 de ani, când ieşirile pe piaţa italiană ale autorilor români nu erau luate în seamă.

Ştiu că în Italia există monopolul editurilor mari şi că acolo nu prea au intrare românii.
Nişte edituri mari, cum sunt Feltrinelli sau Mondadori, au un portofoliu aşa de bogat, încât, dacă le propui o carte, îţi spun că ar fi loc abia în anul 2019. Un termen aşa îndepărtat nu are cum să convină nici autorului român, nici traducătorului. Pe de altă parte, ce faci dacă, peste cinci ani, editorul se răzgândeşte şi nu mai publică? Norman Manea a fost publicat la o editură mare, Il Saggiatore, dar e o editură care are un profil mai degrabă de eseistică, beletristica nu prea apare acolo. Dar sunt şi editori destul de prezenţi pe piaţă, deşi nu sunt printre cei foarte mari. De exemplu, editura unde l-am tradus pe Cărtărescu, Voland, se găseşte în toate oraşele din Italia. O editură medie, cu un catalog foarte select şi cu o atenţie specială pentru traduceri.

LIBRĂRIILE DEVENITE SUPERMARKETURI
Când făceai comparaţia cu publicul din România lui Ceauşescu, spuneai că interesul italienilor pentru literatură era scăzut. Acum a fost resuscitat?
Nu, din păcate. Cei care citesc sunt interesaţi de cărţi de consum, de o literatură care nu va rămâne. Tineretul mai citeşte, dar şi în cazul acestui segment de vârstă cititorii sunt mult mai puţini decât în celelalte ţări. Există o categorie foarte mică de cititori adevăraţi – la noi se numesc „robusti“, puternici, nucleul dur –, care citesc 30 de cărţi pe an. Dar majoritatea e reprezentată de cei care citesc o carte pe an. Ceea ce e penibil. O altă discuţie e că editurile publică enorm de multe titluri şi librarul nici nu mai ştie ce să pună în vitrină. Obligatoriu trebuie să facă o alegere. De cele mai multe ori, alege o carte care a fost prezentată la televizor – or, acolo sunt prezentate cărţile comerciale. Plus că e o regulă: dacă librarul vinde 12 cărţi, pe a 13-a o primeşte gratuit. Deci e interesat să promoveze un bestseller. Ca să nu mai vorbim că această meserie s-a deprofesionalizat foarte mult în Italia. Feltrinelli – care, pe lângă editură, e şi un lanţ de librării – a trimis o scrisoare internă pentru responsabilii librăriilor în care se spunea „când angajaţi un tânăr, să nu fie prea cultivat şi să nu aibă diplomă“. Asta, pentru a nu pierde timp cu cititorul prezentându-i cărţi. E semnificativ pentru ceva ce a devenit un supermarket: contează mai mult să cumperi două cărţi şi să primeşti trei decât să beneficiezi de un sfat competent.

Aşa stând lucrurile, şansele sunt foarte mici pentru o literatură de nişă, cum e cea română.
Da, dar realitatea nu e chiar aşa de sumbră. La Festivalul de la Mantova, cel mai important festival literar din Italia, Mircea Cărtărescu a avut un public de 150 de persoane plătitoare de bilet. Iată că e posibil şi un interes pentru o literatură de nişă, dacă evenimentul e construit bine. Deci 150 de oameni şi-au plătit biletul de 7 euro să-l asculte pe Mircea, deşi într-un alt loc era şi Umberto Eco. Ceea ce spune multe.

„Capodopera gastronomiei româneşti e ciorba“

De ce locuri din România te simţi legat afectiv?
Am trăit, cum spuneam, şi la Bucureşti, şi la Cluj. Dar, dincolo de oraşe, zona saşilor îmi place foarte mult (Sibiu, Braşov, bisericile fortificate). Apoi, Bucovina. Am fost de vreo zece ori acolo – la Putna şi la Rădăuţi, unde Bogdana e un edificiu care mă încântă întotdeauna. Şi, desigur, Maramureşul, de care m-am şi ocupat şi am investigat epitafurile din Cimitirul vesel de la Săpânţa. Nu am subscris ideii că Ion Stan Pătraş este un artist şi un erou al poporului, acreditată în vremea lui Ceauşescu, ci am reuşit să demonstrez că inscripţiile de pe cruci ţin de o tradiţie veche de 250 de ani. În general, când am studiat lucruri din România, am încercat să demistific anumite mituri create de naţionalismul ceauşist. Am încercat să mă îndepărtez, să dau o altă privire. Aceasta a fost o dedublare, dacă vrei: de a fi ataşat de lucrurile româneşti, dar de a aduce şi un punct de vedere din exterior.

Mâncăruri româneşti care să-ţi placă?
E o gastronomie foarte bună. Poate se mănâncă prea multă carne în majoritatea zonelor din România... Capodopera este, în opinia mea, ciorba. În Occident nu există obişnuinţa de a mânca ciorbă, la prânz, în fiecare zi. Mai e ceva similar ciorbei în Portugalia, ceva lichid cu mai multe legume.

Mămăliga?
Îmi place şi mămăliga, dar asta o avem şi noi în nordul Italiei. Dar poate că la voi e ceva mai gustoasă, că are o textură diferită, nu e aşa de fină. Saramura de crap cu mămăligă e o minune.

Italiană în România, română în Italia

- Numele: Bruno Mazzoni
- Data şi locul naşterii: 12 decembrie 1946, Napoli.
- Studiile şi cariera:
A studiat filologie romanică la Universitatea „Federico II“ din Napoli, pe care a absolvit-o în 1969.
Între 1970 şi 1973, a fost lector de italiană la Universitatea din Bucureşti şi conferenţiar la Universitatea din Cluj.
În prezent, predă limba şi literatura română la Universitatea din Pisa, unde e decan al Facultăţii de Limbi Străine.
Este Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti şi a fost premiat de Preşedintele Republicii Italiene pentru activitatea de traducător, în 2005.
A tradus în italiană mai multe volume de Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Max Blecher, a publicat studii despre Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu.
-Locuieşte în: Roma